Analiză Foreign Affairs privind ”criza Hormuz”: Următoarea lovitură va fi mult mai greu de absorbit

Adaugă ca sursă preferată pe Google

Prețurile petrolului s-au menținut sub nivelurile estimate în scenariile extreme avansate inițial, piețele gazelor naturale s-au dovedit mai reziliente decât se anticipa, iar economia mondială a evitat, cel puțin deocamdată, recesiunea asociată, în trecut, marilor șocuri energetice.

Concluzia potrivit căreia riscurile provocate de întreruperea aprovizionării cu energie ar fi fost exagerate ar fi însă prematură. Efectele relativ limitate asupra prețului petrolului au fost rezultatul unei combinații neobișnuite de condiții favorabile de piață și al investițiilor realizate de-a lungul anilor pentru consolidarea securității energetice.

Ai o inteligență artificială necinstită? O nouă linie telefonică încurajează agenții să se denunțe reciproc

Wall Street pariază pe inteligența artificială europeană. Pariul de 3 trilioane până în 2035

Înainte de izbucnirea războiului, oferta mondială de petrol era mai mare decât cererea, stocurile se aflau la niveluri relativ ridicate, Arabia Saudită și Emiratele Arabe Unite construiseră conducte care permit ocolirea Strâmtorii Hormuz, iar guvernele și companiile acumulaseră importante rezerve strategice și comerciale.

China a contribuit, la rândul său, la stabilizarea balanței petroliere mondiale prin reducerea importurilor și prin utilizarea vastei sale capacități de a ajusta cantitatea de petrol cumpărată pentru stocare, păstrată în rezerve, rafinată pentru export sau consumată pe piața internă.

Aceste condiții favorabile ar putea să nu dureze. Dacă războiul intră într-o nouă etapă, cu confruntări intense și cu riscul extinderii peste granițe, iar Strâmtoarea Hormuz rămâne blocată, piața petrolului ar putea suporta presiuni semnificativ mai mari. Deficitele de produse rafinate, în special motorină și combustibil pentru aviație, ar putea amplifica orice nouă creștere a prețului țițeiului.

Chiar și în cazul unei reduceri a intensității ostilităților, riscul persistent pentru navigația prin strâmtoare ar putea rămâne. Circulația ar putea fi controlată direct de Iran sau s-ar putea afla permanent sub amenințarea unor noi perturbări. O revenire rapidă la situația de dinaintea crizei pare puțin probabilă în lipsa unei schimbări majore la Teheran.

În acest context, lumea nu ar trebui să considere drept garanție pentru viitor rezultatul relativ favorabil al ultimelor cinci luni. Rezervele care au permis absorbirea primului șoc sunt acum mai reduse. Stocurile au fost consumate, cererea începe să se redreseze, rutele alternative sunt mai expuse, iar infrastructura energetică este în continuare atacată și, în unele cazuri, va necesita ani pentru a fi reparată. O a doua fază a crizei din Hormuz ar putea provoca astfel daune considerabil mai mari decât prima.

Costurile reale au fost ascunse de prețurile de referință

Prima etapă a crizei nu a fost nici pe departe lipsită de consecințe, chiar dacă evoluția marilor prețuri internaționale ale petrolului a oferit această impresie. Mișcările moderate ale cotațiilor de referință au ascuns o distribuție profund inegală a costurilor.

Țări din Asia și Europa s-au confruntat cu prețuri ridicate, penurii, raționalizare, presiuni asupra bugetelor publice și reduceri forțate ale consumului. În același timp, Statele Unite și China au demonstrat un nivel mult mai ridicat de protecție împotriva șocului și o capacitate mai mare de a influența piața.

Efecte întârziate continuă, de asemenea, să se acumuleze. Problemele din sectorul rafinării au făcut ca motorina și alte produse obținute din țiței să fie mult mai scumpe decât ar sugera cotația generală a petrolului.

Criza îngreunează și procesul prin care Europa încearcă să își refacă stocurile de gaze naturale. Costurile mai mari de aprovizionare lasă continentul cu rezerve sub nivelurile obișnuite și cu o vulnerabilitate crescută în fața presiunilor energetice și geopolitice în timpul iernii.

Ultimele luni nu au demonstrat că lumea a devenit imună la crize energetice, ci mai degrabă că mecanismele de piață, politicile publice și investițiile guvernamentale în securitate energetică au dat rezultate. Fără eforturi suplimentare de refacere a acestor capacități de protecție, rezistența actuală s-ar putea eroda rapid într-o lume caracterizată de fragmentare geopolitică.

Cea mai mare perturbare din istoria pieței petroliere

După ce Teheranul a închis Strâmtoarea Hormuz la câteva zile după atacurile americane și israeliene de la sfârșitul lunii februarie, conducerea Agenției Internaționale pentru Energie a descris situația drept cea mai mare întrerupere a aprovizionării din istoria pieței mondiale a petrolului.

Chiar dacă strâmtoarea a rămas aproape complet închisă timp de aproximativ patru luni, până când Washingtonul și Teheranul au semnat un memorandum de înțelegere la jumătatea lunii iunie, petrolul Brent s-a tranzacționat în medie la puțin peste 100 de dolari pe baril, comparativ cu aproximativ 70 de dolari înainte de izbucnirea războiului.

Vârful de aproximativ 126 de dolari pe baril, atins în aprilie, s-a situat mult sub pragul de 200 de dolari despre care analiști cu experiență avertizaseră că ar putea fi posibil. După ce Teheranul a închis din nou strâmtoarea pentru traficul petrolier în iulie, în urma prăbușirii armistițiului, prețul barilului a coborât din nou spre zona de 80 de dolari. Mai mulți factori au contribuit la această reacție relativ limitată.

Cererea mondială de petrol a fost obligată să scadă pentru a se adapta volumelor disponibile. Potrivit Agenției Internaționale pentru Energie, consumul s-a redus cu aproximativ cinci milioane de barili pe zi în trimestrul al doilea din 2026, pe fondul penuriilor, al creșterii prețurilor și al măsurilor de urgență introduse de numeroase guverne pentru raționalizarea combustibililor.

Ajustarea cererii nu a fost însă atât de severă pe cât s-ar fi putut anticipa. Criza a izbucnit într-un moment relativ favorabil al ciclului petrolier. Oferta era estimată să depășească substanțial cererea pe parcursul anului, stocurile erau încă solide, statele OPEC își majoraseră producția într-un ritm mai rapid decât se anticipa, iar sancțiunile mai stricte impuse Rusiei făcuseră ca importante cantități de petrol rusesc să rămână încărcate în petroliere și disponibile pentru piață.

Retorica politică a influențat comportamentul investitorilor

Psihologia piețelor și mesajele politice au contribuit și ele la limitarea primei de risc geopolitic. Afirmațiile repetate ale președintelui american Donald Trump, formulate în declarații publice și pe platformele de socializare, potrivit cărora soluționarea conflictului era iminentă au apărut adesea în momente sensibile pentru piețe și au fost urmate de scăderi ale cotațiilor.

Perspectiva revenirii rapide pe piață a milioane de barili pe zi, într-un moment în care oferta fusese deja ridicată înaintea crizei, a făcut mai riscantă menținerea unor poziții speculative bazate pe creșteri suplimentare ale prețurilor.

Această combinație a slăbit, cel puțin temporar, legătura dintre prețurile internaționale și deficitul real de petrol. Mai importante decât psihologia piețelor au fost însă investițiile făcute anterior în infrastructura energetică.

Arabia Saudită și Emiratele Arabe Unite au utilizat rapid la capacitate maximă conductele construite cu ani în urmă pentru a ocoli Strâmtoarea Hormuz și pentru a asigura o alternativă în eventualitatea unei asemenea crize. Prin aceste rute au ajuns pe piețele mondiale peste cinci milioane de barili suplimentari pe zi.

Împreună cu exporturile iraniene de petrol, care au continuat până spre sfârșitul lunii aprilie, conductele au redus deficitul exporturilor din Golf la aproximativ 13 milioane de barili pe zi, în locul celor aproximativ 20 de milioane de barili care traversau zilnic strâmtoarea înainte de închidere.

Rezervele strategice au limitat șocul

Utilizarea stocurilor petroliere a avut, de asemenea, un rol decisiv. Traderii și companiile energetice au redus volumele ridicate de produse petroliere aflate în stocuri comerciale, iar Agenția Internațională pentru Energie, creată după criza petrolieră din 1973, a coordonat cea mai mare eliberare de rezerve de urgență din istoria organizației.

Retragerile comerciale și volumele puse pe piață de guverne au compensat împreună aproximativ cinci până la șase milioane de barili pe zi din perturbarea totală a aprovizionării.

În Statele Unite, majorarea producției, împreună cu folosirea stocurilor comerciale și strategice, a determinat exporturile americane de țiței și produse petroliere să atingă niveluri istorice, modificând poziția țării pe piața energetică mondială. În primăvară, Statele Unite au devenit cel mai mare exportator mondial de petrol și, pentru o perioadă scurtă, exportator net de țiței pentru prima dată după cel de-Al Doilea Război Mondial.

Unul dintre cele mai surprinzătoare elemente de protecție a pieței a venit însă din China. Beijingul și-a redus importurile de petrol cu aproximativ cinci milioane de barili pe zi până în luna iunie, diminuând presiunile asupra pieței mondiale.

Datele exacte sunt dificil de stabilit deoarece autoritățile chineze nu publică informații complete privind nivelul stocurilor. China a încetat însă să cumpere petrol pentru completarea rezervei strategice și a eliberat inclusiv anumite volume din stocuri, în principal din rezervele comerciale.

În paralel, Beijingul a limitat exporturile către statele vecine de produse petroliere rafinate, inclusiv benzină, motorină și combustibil pentru aviație. Măsura a redus necesarul de țiței destinat rafinăriilor chineze și a contribuit la protejarea pieței mondiale a petrolului brut, dar a transferat costuri importante asupra economiilor din Asia de Est dependente de produsele exportate de China. Cererea internă de petrol a Chinei a scăzut, la rândul său, ca reacție la prețurile mai mari și la măsurile de economisire.

Gazele naturale lichefiate au urmat o evoluție asemănătoare

Piața gazelor naturale lichefiate a avut o evoluție asemănătoare, deși funcționează foarte diferit de cea a petrolului.

Închiderea Strâmtorii Hormuz și atacurile iraniene asupra instalațiilor de gaze naturale lichefiate au blocat cea mai mare parte a exporturilor Qatarului, țară care asigură aproximativ o cincime din oferta mondială de GNL. Cu toate acestea, prețurile gazelor și ale energiei electrice au crescut mai puțin decât se anticipase.

Cotația europeană de referință a gazelor s-a dublat, de la aproximativ 35 la aproape 70 de dolari pe megawatt-oră, rămânând însă mult sub nivelurile de peste 350 de dolari pe megawatt-oră atinse în 2022 după invazia Rusiei la scară largă în Ucraina. Noi proiecte de lichefiere, în special în Statele Unite, își majorau deja producția și au compensat, potrivit estimărilor, între 40 și 50 la sută din volumele pierdute din Golf.

Exportatori consacrați precum Nigeria și Malaysia au livrat mai mult GNL decât se anticipase, iar cererea asiatică s-a adaptat. Unele companii de utilități au trecut de la gaze la cărbune, în timp ce anumite sectoare industriale și-au redus sau și-au suspendat consumul. Europa a beneficiat de capacitățile suplimentare pentru importul de GNL construite după 2022 și de producția mai mare din surse regenerabile.

Continentul a fost însă obligat să concureze cu Asia pentru încărcăturile disponibile, să reducă nivelurile deja scăzute ale rezervelor și să accepte o diminuare importantă a cererii industriale, deoarece costurile ridicate au determinat unele companii să își reducă producția.

O nouă geografie a șocurilor energetice

Criza a evidențiat mai mult decât capacitatea sistemului energetic mondial de a rezista închiderii Strâmtorii Hormuz.

Modificările graduale din ultimii ani în structura producției și consumului de energie au creat noi realități geopolitice și noi riscuri. Țările capabile să absoarbă cel mai bine perturbările și cele obligate să suporte cele mai mari costuri nu mai sunt aceleași ca în trecut. Statele Unite sunt astăzi mult mai rezistente la șocurile petroliere decât au fost în orice moment al ultimelor cinci decenii.

Deoarece petrolul are un preț stabilit pe o piață mondială, consumatorii americani nu au fost complet protejați de scumpirea benzinei. Economia Statelor Unite a trecut însă prin criză mult mai ușor decât ar fi făcut-o în urmă cu zece sau douăzeci de ani. Țara folosește mai puțin petrol pentru fiecare unitate de producție economică și produce mult mai mult țiței.

Economia americană este de aproape patru ori mai mare decât în 1973, însă consumul intern de petrol este doar puțin mai ridicat decât în anii 1970. Dacă în urmă cu două decenii Statele Unite importau aproximativ 60 la sută din petrolul consumat, în prezent sunt cel mai mare producător mondial și un important exportator net.

Această schimbare înseamnă că prețurile mai mari cresc cheltuielile consumatorilor americani, dar generează în același timp venituri suplimentare pentru producători, angajați și acționari.

Economiști ai Rezervei Federale din Dallas au estimat că un șoc petrolier comparabil cu cel din acest an ar fi redus în 1980 creșterea reală a produsului intern brut al Statelor Unite cu 5,6 puncte procentuale, în timp ce în prezent impactul ar fi de aproximativ 0,3 puncte procentuale.

Statele Unite, mai protejate decât Europa și Asia

Creșterile de preț provocate de criza din Hormuz au fost mai puțin pronunțate în Statele Unite decât în Asia și Europa, unde deficitul de aprovizionare a împins uneori prețurile pentru livrarea imediată mult peste nivelurile tranzacționate pe piețele futures.

Pe termen lung, o piață mondială transmite presiunile către toate economiile. Episodul actual sugerează însă că producția internă abundentă oferă Statelor Unite o perioadă importantă de protecție pe care economiile dependente de importuri nu o au. Diferența a fost și mai pronunțată pe piața gazelor naturale.

Întreruperea fluxurilor de GNL prin Hormuz a împins prețurile din Europa și Asia spre 20 de dolari pentru un milion de unități termice britanice, în timp ce prețul american de referință al gazelor naturale a rămas sub trei dolari pentru aceeași cantitate. Producția internă abundentă și piața relativ izolată a Statelor Unite au protejat în mare parte economia americană de șocul mondial.

Economistul Lucas Davis a estimat că diferența dintre prețurile gazelor naturale din Statele Unite și cele de pe piața mondială a generat economii de aproximativ cinci trilioane de dolari pentru consumatorii americani în ultimele două decenii.

Această protecție mai mare creează însă o dilemă geopolitică. Un stat care contribuie semnificativ la turbulențele sistemului internațional este, în același timp, mai puțin expus decât alte economii la consecințele propriilor acțiuni.

Timp de decenii, folosirea de către Washington a instrumentelor economice și militare de coerciție a fost limitată, cel puțin parțial, de riscul ca aceste acțiuni să provoace pierderi economice importante chiar pentru Statele Unite, inclusiv prin șocuri petroliere. Pe măsură ce această constrângere se reduce, se poate diminua și unul dintre stimulentele pentru reținere.

China capătă o influență tot mai mare

Rolul Chinei în gestionarea crizelor energetice mondiale s-a schimbat, la rândul său. Reducerea masivă a importurilor chineze de petrol a demonstrat rolul central pe care Beijingul îl poate avea în absorbirea unui șoc de ofertă.

Fiind cel mai mare importator de petrol și deținătorul celor mai mari stocuri la nivel mondial, China poate influența balanța energetică prin simpla modificare a volumelor cumpărate, exportate, stocate sau eliberate pe piață. Această capacitate ar putea deveni și mai importantă într-o nouă etapă a crizei.

În timp ce stocurile statelor membre ale Organizației pentru Cooperare și Dezvoltare Economică au fost reduse semnificativ, China pare să fi utilizat doar într-o măsură limitată rezerva sa estimată la aproximativ 1,4 miliarde de barili.

Evitarea unei creșteri mult mai puternice a prețurilor în lunile următoare ar putea depinde, cel puțin parțial, de disponibilitatea Beijingului de a utiliza aceste rezerve. Noua situație îi oferă Chinei o posibilă sursă de influență geopolitică.

Timp de decenii, președinții Statelor Unite au apelat la liderii Arabiei Saudite în timpul crizelor petroliere pentru a solicita folosirea capacității de producție disponibile, pe care Riadul o menține cu costuri ridicate tocmai pentru influența pe care aceasta o poate oferi. Dacă stocurile chineze devin una dintre ultimele bariere împotriva unor creșteri destabilizatoare ale prețurilor, Beijingul ar putea ajunge să ocupe un rol asemănător.

Economiile mai sărace suportă o parte tot mai mare din costuri

Noua geografie a șocurilor petroliere consolidează poziția Statelor Unite și a Chinei, dar mută o parte mai mare a poverii asupra țărilor importatoare cu venituri mai reduse.

În deceniile precedente, scăderile de consum necesare pentru echilibrarea pieței în perioadele de deficit proveneau în principal din economiile avansate, care consumau cea mai mare parte a petrolului mondial. În prezent, statele OCDE reprezintă mai puțin de jumătate din cererea mondială de petrol, comparativ cu aproximativ trei sferturi în 1970.

O pondere mai mare a cererii provine astăzi din economiile emergente și în curs de dezvoltare, care dispun de rezerve fiscale mai reduse și de o capacitate mai mică de a suporta prețurile ridicate. În aceste state, distrugerea cererii apare mai rapid și la niveluri mai mici ale prețurilor, prin raționalizare și reduceri forțate ale consumului.

Fenomenul a fost deosebit de vizibil în Asia, unde numeroase economii depind masiv de țițeiul și produsele rafinate provenite din Orientul Mijlociu. Combustibilul pentru aviație a devenit unul dintre cele mai vulnerabile segmente ale pieței, iar prețurile spot s-au apropiat pentru scurt timp de 200 de dolari pe baril în anumite regiuni.

Zeci de state emergente și în curs de dezvoltare au introdus aproape 200 de măsuri de urgență, de la obligații de economisire și subvenții pentru combustibili până la suspendarea unor taxe și intervenții pentru identificarea unor surse alternative de aprovizionare. Bangladeshul a limitat utilizarea sistemelor de aer condiționat, Laosul a redus numărul zilelor de școală dintr-o săptămână, iar Sri Lanka a declarat o zi liberă suplimentară.

Deficitul de gaze petroliere lichefiate a obligat gospodării și restaurante din India să își reducă consumul, în timp ce Kenya și Nigeria au plafonat creșterile de preț la carburanți sau au suspendat anumite taxe, transferând o parte din costuri asupra bugetelor publice deja tensionate.

Prin urmare, șocul relativ moderat observat la nivelul prețurilor internaționale nu reflectă o perturbare redusă a aprovizionării. Piața se reechilibrează la prețuri mai mici și pentru că statele cu venituri reduse suportă o parte disproporționat de mare a ajustării.

O criză poate părea gestionabilă de la Washington sau Bruxelles tocmai pentru că mare parte din consumul pierdut și din dificultățile economice se concentrează în state mult mai vulnerabile, unde efectele politice și de securitate ar putea deveni vizibile abia în timp.

Criza ar putea accelera tranziția energetică

Un posibil efect favorabil al războiului din Iran și al preocupărilor pentru securitatea energetică este accelerarea trecerii spre un sistem cu emisii mai reduse de carbon. Directorul Agenției Internaționale pentru Energie, Fatih Birol, declara în aprilie că percepția asupra riscurilor și fiabilității sistemului energetic se va schimba.

„Guvernele își vor reevalua strategiile energetice. Va exista un impuls semnificativ pentru energia regenerabilă și nucleară și o accelerare a trecerii spre un viitor mai electrificat”, a afirmat acesta. Există precedente care susțin această posibilitate.

Șocul petrolier din 1973 a stimulat investițiile în energie nucleară, surse regenerabile și eficiență, reducând intensitatea consumului de combustibili fosili în economia mondială într-un ritm foarte rapid. După invazia Rusiei la scară largă în Ucraina din 2022, producția europeană de energie solară a crescut cu 24 la sută, într-un ritm de peste două ori mai mare decât în anii anteriori.

Țările expuse actualului șoc petrolier au motive puternice să electrifice o parte mai mare a transporturilor și industriei și să producă electricitatea din surse interne sigure, inclusiv energie eoliană, solară, bioenergie și energie nucleară.

Chiar și Statele Unite, care beneficiază deja de o poziție energetică favorabilă, ar putea ajunge la concluzia că securitatea reală depinde nu doar de creșterea producției, ci și de eficiență și de diversificarea surselor.

Accelerarea energiei curate nu este garantată

Un asemenea rezultat este însă departe de a fi automat. Rezistența piețelor mondiale în primele luni ale perturbării din Hormuz ar putea consolida încrederea în capacitatea sistemului petrolier și gazier de a se adapta, în loc să amplifice îngrijorările privind vulnerabilitatea acestuia. Unele țări importatoare vor interpreta criza ca pe un argument pentru reducerea dependenței de petrol. Altele ar putea ajunge la concluzia opusă.

Dacă scenariul considerat anterior catastrofal s-a dovedit relativ gestionabil, guvernele ar putea decide că sistemul bazat pe petrol și gaze rămâne suficient de sigur și că soluția practică este consolidarea rezistenței acestuia, nu înlocuirea rapidă. Primele reacții indică deja un interes semnificativ pentru infrastructura tradițională.

Mai multe state din Golf au anunțat proiecte pentru extinderea sau construirea unor noi conducte capabile să ocolească Strâmtoarea Hormuz, ceea ce ar putea diminua importanța strategică a punctului de trecere în următorii ani.

Economii emergente precum India, Africa de Sud și mai multe state din Asia de Sud-Est intenționează să mărească cerințele privind stocurile comerciale de petrol, să creeze rezerve strategice de petrol și gaze și să extindă capacitatea internă de rafinare.

Dependența de China ridică alte întrebări

Unele guverne ar putea deveni și mai prudente în privința creșterii dependenței față de China, care domină numeroase lanțuri de aprovizionare pentru tehnologiile energetice curate, în special cele legate de minerale critice, baterii, panouri solare și vehicule electrice.

Statele nu vor decide dacă acceptă sau nu dependența de importuri, ci ce formă de dependență consideră mai puțin periculoasă. Răspunsul Beijingului la criza din Hormuz ar putea influența acest calcul.

În timp ce Statele Unite au rezistat până acum apelurilor pentru restricționarea exporturilor de petrol și gaze, China a ales printre primele măsuri limitarea exporturilor de produse petroliere rafinate pentru protejarea pieței interne. Această decizie a provocat costuri importante altor economii asiatice.

Guvernele care analizează o dependență mai mare de lanțurile chineze de aprovizionare pentru energie curată ar putea interpreta episodul drept un avertisment și ar putea prefera să investească suplimentar în siguranța sistemelor proprii de petrol și gaze și în diversificarea furnizorilor.

Șocul energetic readuce cărbunele în prim-plan

Securitatea energetică nu este sinonimă cu energia curată. Căutarea unor surse interne sigure și accesibile poate determina guvernele să aleagă cărbunele la fel de ușor precum energia solară, eoliană, geotermală sau nucleară. Cel puțin pe termen scurt, cărbunele a devenit parte a măsurilor de urgență în mai multe țări asiatice.

Japonia a permis utilizarea mai intensă a unor centrale vechi și mai puțin eficiente, Coreea de Sud a relaxat limitele impuse producerii de electricitate pe bază de cărbune, China a majorat consumul în industria chimică, iar India a accelerat un program de aproximativ patru miliarde de dolari pentru dezvoltarea sectorului care transformă cărbunele în produse chimice. Compania de consultanță energetică Rystad estimează că deficitul de GNL ar putea genera în Asia o cerere suplimentară de aproximativ 70 de milioane de tone de cărbune în 2026.

Potrivit Agenției Internaționale pentru Energie, consumul mondial de cărbune ar urma să atingă un nivel record în acest an. Criza creează, așadar, oportunități pentru tranziția către o energie mai curată, dar nu există nicio garanție că toate guvernele le vor valorifica.

Politicile publice vor trebui să ofere stimulente adecvate, să reducă prețul soluțiilor curate și să răspundă noilor riscuri legate de fiabilitate, infrastructură, securitate cibernetică și geopolitică într-un sistem energetic mai electrificat.

Rezervele care au amortizat prima etapă sunt tot mai reduse

Deși criza din Hormuz este departe de final, aceasta oferă deja mai multe lecții despre pregătirea pentru următorul șoc energetic. Cea mai importantă concluzie este însă un avertisment. Calmul relativ produs de faptul că lumea a traversat cinci luni de perturbări masive fără o recesiune mondială nu trebuie confundat cu eliminarea riscului.

Dacă reluarea luptelor din Iran provoacă o nouă perioadă prelungită de întrerupere a exporturilor, economia mondială va avea dificultăți mult mai mari în limitarea efectelor. Creșterea amenințărilor din Marea Roșie ar putea pune în pericol inclusiv conducta saudită care a avut un rol esențial în reducerea efectelor blocajului din Hormuz.

Stocurile mondiale de petrol sunt acum semnificativ mai reduse, ceea ce face din rezervele chineze una dintre principalele linii de apărare în cazul continuării perturbărilor. Necesitatea refacerii stocurilor și a consolidării rezervelor strategice ar putea, la rândul său, să majoreze cererea și să accentueze presiunile asupra pieței.

Cinci elemente care au fost decisive în prima etapă vor rămâne esențiale pentru gestionarea viitoarelor șocuri. Acestea sunt eficiența energetică, diversificarea aprovizionării, funcționarea piețelor integrate, creșterea producției interne și sprijinirea statelor ale căror vulnerabilități pot genera riscuri pentru întreaga economie mondială.

Reducerea consumului rămâne prima linie de apărare

Cea mai sigură metodă de protecție împotriva unui șoc petrolier este reducerea consumului. Economia mondială a reușit să absoarbă prima etapă a perturbării din Hormuz și pentru că utilizează mult mai puțin petrol pentru obținerea aceleiași valori economice decât în trecut.

Calculată în dolari constanți din 2015, economia mondială consuma în 1973 aproape un baril de petrol pentru fiecare 1.000 de dolari de produs intern brut. Până în 2019, ultimul an înaintea distorsiunilor provocate de pandemie, acest nivel se redusese cu mai mult de jumătate.

Potrivit fostului economist-șef al BP Christof Ruhl, prețurile ar trebui în prezent să crească de aproximativ patru ori, după ajustarea cu inflația, pentru a reproduce șocul economic produs de Revoluția iraniană din 1979.

La aproximativ cincizeci de ani după ce fizicianul Amory Lovins argumenta în Foreign Affairs în favoarea unei căi de securitate energetică bazate pe eficiență și tehnologii distribuite, una dintre ideile sale centrale rămâne valabilă. Reducerea expunerii economiei față de petrol este importantă nu doar din motive climatice, ci și strategice.

Standarde mai stricte de eficiență, adoptarea pe scară largă a vehiculelor electrice și dezvoltarea transportului public reduc vulnerabilitatea la șocurile petroliere. În acest context, măsurile administrației Trump de relaxare a unor asemenea politici ar putea slăbi pe termen lung securitatea energetică a Statelor Unite.

Stocurile și infrastructura funcționează ca o poliță de asigurare

Securitatea energetică presupune și existența unor rezerve solide împotriva întreruperilor de aprovizionare. Aceste mecanisme implică costuri și funcționează asemenea unei polițe de asigurare împotriva șocurilor.

O companie individuală nu suportă integral costurile economice produse societății de o creștere bruscă a prețurilor energiei, motiv pentru care sectorul privat tinde să investească insuficient în asemenea măsuri de protecție. Rolul guvernelor rămâne, în consecință, esențial.

Într-un mediu geopolitic mai periculos, rezistența sistemelor energetice va necesita investiții suplimentare în stocuri strategice, conducte și porturi alternative, capacități interne de rafinare și infrastructuri redundante care pot părea ineficiente în perioade normale, dar devin indispensabile în timpul unei crize.

În Statele Unite, una dintre priorități ar putea fi alocarea de către Congres a fondurilor necesare pentru refacerea și modernizarea Rezervei Strategice de Petrol, aflată la unul dintre cele mai scăzute niveluri din ultimele aproape cinci decenii.

Rutele alternative devin o prioritate strategică

Diversificarea piețelor și a rutelor de aprovizionare reprezintă un alt element important de protecție.

Pe lângă extinderea conductelor saudite și emirateze care evită Strâmtoarea Hormuz, Irakul și Kuweitul analizează noi rute pentru transportarea petrolului în afara Golfului, iar alți producători încearcă să își plaseze stocurile mai aproape de clienți și în afara zonei vulnerabile. Pe fondul intensificării amenințărilor houthi asupra Strâmtorii Bab el Mandeb, ar putea crește și interesul pentru dezvoltarea unor capacități suplimentare de transport prin zona Mării Roșii.

În afara Orientului Mijlociu, Canada urmărește extinderea infrastructurii de petrol și GNL capabile să deservească atât piețele asiatice, cât și pe cele europene, inclusiv pentru a reduce dependența de piața americană. Cumpărătorii asiatici încearcă, la rândul lor, să obțină o mai mare siguranță a aprovizionării prin contracte pe termen lung cu exportatori precum Australia, Malaysia și Statele Unite.

Piețele integrate rămân o componentă a securității

Piețele energetice integrate sunt o sursă de securitate și nu un lux care trebuie abandonat atunci când prețurile cresc. Guvernele ar trebui să reziste presiunilor pentru restricționarea schimburilor comerciale, după modelul aplicat de China în cazul produselor rafinate. Mecanismele de piață au contribuit la atenuarea efectelor pierderii unor volume importante.

Atunci când deficitul din Hormuz a majorat prețurile în anumite regiuni, companiile de trading și producătorii de energie au redirecționat petrolierele către cumpărătorii dispuși să plătească prețurile cele mai ridicate.

Când teama privind deficitul de combustibil pentru aviație a împins prețurile și mai sus, rafinăriile și-au modificat operațiunile pentru a produce mai mult combustibil destinat aviației și cantități mai mici de benzină și motorină.

În luna martie, rafinăriile europene și-au majorat producția de combustibil pentru aviație cu 22 la sută față de aceeași perioadă a anului precedent, potrivit Agenției Internaționale pentru Energie, reducând cu peste jumătate nevoia regiunii de importuri.

În economiile conduse prin mecanisme de piață, prețurile contribuie la distribuirea resurselor rare către activitățile în care acestea au cea mai mare valoare, stimulează economisirea și determină producătorii să se adapteze la cererea consumatorilor. Dacă o nouă etapă a crizei provoacă o creștere severă a cotațiilor, Washingtonul ar putea fi confruntat cu presiuni politice pentru restricționarea exporturilor de petrol.

O asemenea decizie ar putea afecta reputația Statelor Unite ca furnizor predictibil, ar prejudicia aliații, ar distorsiona semnalele de preț și ar reduce stimulentele pentru investiții în producția și rafinarea americană, ceea ce ar putea genera în final costuri mai mari inclusiv pentru consumatorii din Statele Unite.

Producția internă oferă o marjă mai mare de siguranță

Extinderea bazei de producție internă constituie un alt pilon al rezistenței energetice. Criza din Hormuz a demonstrat valoarea strategică a transformării Statelor Unite dintr-un mare importator de petrol într-un producător și exportator de prim rang. Lecția pentru alte state nu este neapărat aceea de a produce mai mult petrol și gaze, ci de a dezvolta un portofoliu diversificat de surse interne fiabile.

Acesta poate include petrol și gaze acolo unde condițiile o permit, precum și energie regenerabilă, energie nucleară și alte resurse care reduc expunerea la crize externe și oferă guvernelor mai multe variante de reacție. Avantajele producției interne determină deja unele state să își reanalizeze politicile.

În Regatul Unit, prim-ministrul Andy Burnham a început să relaxeze abordarea restrictivă a guvernului laburist față de dezvoltarea proiectelor de petrol și gaze din Marea Nordului. Mai multe state europene, printre care Belgia, Danemarca și Italia, au început, de asemenea, să reanalizeze pozițiile tradițional prudente sau negative față de energia nucleară.

Statele vulnerabile au nevoie de sprijin

Un sistem în care economiile cele mai vulnerabile sunt obligate să suporte cele mai grave consecințe ale crizelor nu poate fi rezistent pe termen lung. Un asemenea model favorizează instabilitatea economică și politică.

Creșterea capacității statelor cu venituri reduse de a rezista șocurilor energetice va necesita sprijin financiar și tehnic pentru electrificare, eficiență energetică și dezvoltarea unor surse interne sigure, cu emisii mai reduse.

Criza din Hormuz evidențiază însă și faptul că aceste state ar putea avea nevoie de asistență atent orientată pentru infrastructura de petrol și gaze. Chiar dacă băncile multilaterale de dezvoltare s-au retras în mare măsură din finanțarea proiectelor bazate pe combustibili fosili, sistemul petrolier și gazier va continua să existe timp de decenii.

Sprijinirea selectivă a proiectelor de stocare, rafinare, conducte și infrastructură portuară poate reduce vulnerabilitățile și poate crea o bază mai stabilă pentru tranziția de lungă durată către surse de energie mai curate.

Principalul pericol este apariția unui sentiment fals de siguranță

Riscul major al crizei din Hormuz nu constă doar în șocul pe care economia mondială l-a suportat deja, ci și în încrederea excesivă pe care evoluțiile din ultimele luni ar putea să o provoace. Închiderea celui mai important punct de tranzit petrolier al lumii ar fi putut împinge economia mondială în recesiune.

Faptul că acest lucru nu s-a întâmplat îi poate determina pe mulți să creadă că riscurile asociate securității energetice și-au pierdut importanța. Rezervele și mecanismele care au limitat până acum efectele crizei nu pot funcționa la nesfârșit și trebuie refăcute dacă economia mondială urmează să reziste unor viitoare perturbări.

În același timp, temerile privind securitatea energetică nu vor determina automat accelerarea tranziției spre energie curată. Pentru aceasta sunt necesare politici coordonate, investiții și decizii deliberate. Criza a evidențiat și modificarea raportului de forțe în politica energetică mondială.

O perturbare care, în urmă cu o generație, ar fi provocat dificultăți majore Statelor Unite a găsit astăzi economia americană mai protejată decât majoritatea celorlalte mari economii, în timp ce costurile s-au concentrat asupra statelor cu cea mai redusă capacitate de a le suporta.

Șocurile energetice care odinioară limitau libertatea de acțiune a marilor puteri tind acum să lovească mai puternic economiile vulnerabile și să le protejeze relativ pe cele puternice. O superputere ferită într-o măsură considerabilă de consecințele turbulențelor la a căror apariție contribuie poate avea mai puține stimulente pentru reținere.

În același timp, o țară capabilă să stabilizeze sau să dezechilibreze piața prin propriile decizii, fie Statele Unite, fie China, dobândește un instrument de influență dificil de contracarat. Următorul șoc energetic nu va reproduce exact criza din Strâmtoarea Hormuz.

Actuala experiență oferă însă lecții importante despre modul în care guvernele și economiile ar trebui să se pregătească. Revenirea energiei ca instrument de putere geopolitică indică faptul că următoarea confruntare ar putea veni mai repede decât se anticipează.