Principala problemă a UE este că statele naționale stau rău. Ele resimt încă problemele aduse de pandemie, mai ales supraîndatorarea, dar și cele aduse de războiul din Ucraina, în primul rând costurile crescute ale energiei. Țările se confruntă și cu crizele lor domestice, structurale, care le reduc creșterea economică, dar și cu crizele politice legate sau nu de bani.
Franța, spre exemplu, se târăște printr-un lung șir de crize politice, cu premieri schimbați pe bandă rulantă, ca Italia anilor 90. Mare parte din originea acestor crize vine din decizia președintelui Emmanuel Macron de a dizolva Parlamentul în urmă cu ceva mai mult de un an. Aceasta a lăsat legislativul fără o majoritate guvernamentală și cu extrema stângă și extrema dreaptă dându-și adesea mâna pentru a pica executivul. Peste toate astea se suprapune o gravă problemă cu deficitul bugetar, de 170 de miliarde de euro, pe care bugetele minoritare nu îl pot rezolva.
Germania și Italia sunt mai stabile politic, dar cu mari probleme economice. Cea mai mare economie a Europei, cea a țării cu capitala la Berlin, este într-o stagnare economică demoralizantă.
Problemele economice interne aduc și ezitări politice la nivelul UE. Macron însuși, un fost campion al Green Deal, a dat parțial înapoi și a amânat recent adoptarea unor ținte mai ambițioase de reducere a gazelor cu efect de seră.
La fel, adâncirea integrării europene, inclusiv prin alocarea mai multor fonduri și prin crearea unei datorii europene consistente, au de suferit, inclusiv din cauza temerilor multor partide de guvernare.
La asta se pot adăuga și conflictele unor state membre, în speță Ungaria și Slovacia, cu Uniunea Europeană.
Ca și cum mai era nevoie de încă un strat, avem și conflicte în Parlamentul European între populari, socialiști, liberali și verzi.
Înseamnă asta că UE este la pământ? Nu.
În ciuda tuturor acestor lucruri, Uniunea Europeană avansează și iar avansează. Greu, șontâc, cu pauze, dar continuu.
În plan concret, Uniunea a livrat într-un timp scurt ce părea de neimaginat acum câțiva ani: a ridicat o arhitectură europeană de apărare (fonduri comune pentru muniție și echipamente, achiziții în comun, proiecte PESCO și Fondul European de Apărare), a coordonat sprijinul militar și financiar pentru Ucraina și a redus rapid dependența energetică de Rusia prin diversificarea importurilor, interconectări și accelerarea capacităților de gaz lichefiat. În paralel, a avansat pe piața unică digitală și pe guvernanța spațiului online, prin aplicarea Legii Serviciilor Digitale și a primului cadru global pentru inteligență artificială, consolidând protecția consumatorilor și responsabilitatea platformelor. Pe dimensiunea strategică, a deschis și menținut negocieri de aderare cu Ucraina și Republica Moldova, menținând credibilă politica de extindere în pofida războiului.
Pe frontul economic și verde, Uniunea a continuat tranziția energetică: a bătut recorduri la ponderea energiei din surse regenerabile, a reformat piața de energie pentru a tempera volatilitatea prețurilor și a lansat instrumente industriale pentru tehnologiile curate (semiconductori, baterii, hidrogen, captare de carbon), astfel încât producția critică să rămână în Europa. În același timp, a deblocat noi tranșe din planurile naționale de redresare, a stabilit un Pact pentru migrație și azil după ani de blocaj, și a folosit condiționalitatea pe statul de drept pentru a apăra regulile comune. Toate acestea nu rezolvă peste noapte vulnerabilitățile, dar arată o capacitate de adaptare și de acțiune colectivă care, în ciuda zgomotului politic, menține proiectul european în mișcare.
Și tocmai asta este forța Europei. Că poate merge mai departe, în ciuda tulburărilor.