Batalia de la Hanul lui Manuc. August 1865: asaltul pietarilor si al tutungiilor lui Titirca Inima-Rea si Mita Blonda contra lui Alexandru Ioan Cuza. Cronica unei lovituri de stat esuate

Daca n-ar fi fost cei 20 de morti ingropati noaptea, pe ascuns, salvele de tun si de pusti, asaltul de la sediul Primariei Capitalei si bataliile din centrul Bucurestiului, despre lovitura de stat din august 1865, impotriva domnitorului unirii, Alexandru Ioan Cuza, s-ar fi putut scrie in cheie comica. Asa a si facut Ion Luca Caragiale, dealtfel, atunci cand a preluat personajele reale Titirca Inima-Rea si Mita Blonda, lideri ai pietarilor si tutungiilor rasculati din Bucuresti, pentru a le urca in istorie prin piesele sale de teatru. Dar, dincolo de anectodica, raman faptele: acum 158 de ani, strazile din inima capitalei noului stat numit Romania erau scenele unor lupte crancene, in spatele carora stateau forte interesate in rasturnarea domnitorului unirii.

Din motive diverse, istoriografia romaneasca n-a iubit si nu iubeste nici azi foarte tare povestea reala a celor 7 ani ai domniei lui Alexandru Ioan Cuza. A fost o perioada incarcata de momente absolut glorioase, de reforme majore si de construire a independentei ce urma sa vina in 1878, dar si de zbateri extraordinare. Despre primele ni se vorbeste in fiecare an, de Ziua Unirii, cand se mananca fasole cu ciolan si se danseaza hora. Asupra celorlalte planeaza o tacere mormantala.

De fapt, de nenumarate ori, unirea Moldovei cu Muntenia realizata in ianuarie 1859 a fost la un pas sa se destrame. In februarie 1859, septembrie 1860 si decembrie 1863 au fost dejucate comploturi care vizau asasinarea lui Cuza (ultimul dintre ele, pus la cale de calugarii greci de la Muntele Athos). Au fost rascoale instigate de marile puteri din jur, dar provocate si de forte interne. Au fost asasinarea primului sef de guvern pe care l-a avut Romania, Barbu Catargiu (iunie 1862), si lovitura de stat a lui Cuza din 1864 si deriva autoritara a domnitorului. Au fost conflicte diplomatice extrem de grave cu marile puteri si ciocniri militare cu detasamente inarmate poloneze intrate ilegal in tara (iulie 1863). A fost si complotul pus la cale de printul Sutu impreuna cu Lamberti, pentru anularea unirii si rasturnarea lui Cuza (mai 1864).

Totul s-a produs pe fondul unei situatii economice, politice si militare critice, cu institutii inexistente sau incipiente si coruptie devastatoare. Privita din acest unghi, durata domniei lui Cuza pare de-a dreptul miraculoasa: acest om a trait, in 7 ani, cat altii in 7 generatii.

Luptele din 3 august 1865 s-au dat in Centrul Vechi al Bucurestiului si s-au incheiat la Hanul lui Manuc, unde armata a tras cu tunurile in rasculatii baricadati

Ultima tentativa de lovitura de stat inainte ca domnitorul unirii sa fie, intr-un final, rasturnat de la putere (11 februarie 1866), se va produce pe 3 august 1865 si ii va avea ca actori principali pe pietarii si negustorii de tutun din Bucuresti. Intre acestia si armata se vor da batalii crancene in ceea ce azi stim drept Centrul Vechi al Capitalei, revolta incheindu-se cu rasculatii baricadati in Hanul lui Manuc si casele din jur, in timp ce armata tragea cu tunurile asupra cladirilor. Au cazut zeci de morti si sute de raniti, numarul arestatilor (intre care s-a aflat si Ion Bratianu) fiind de asemenea mare.

In ajunul marii revolte din 3 august, in Romania plutea deja o tensiune aproape palpabila. Liberalii isi dadusera deja mana cu conservatorii in Monstruoasa Coalitie, pentru a-l rasturna pe Cuza de la putere. Finantele tarii erau la pamant, iar domnitorul mai era sustinut doar de o camarila corupta, care-si urmarea in primul rand propriul interes – jefuirea banului public.

In postul de premier gasim o persoana cinstita, dar fara experienta, medicul Nicolae Kretzulescu, fondatorul Academiei Romane. Langa el se afla doar patru ministri – acesta este tot guvernul, care a fost investit cu nici doua luni in urma, la 24 iunie.

Scanteia revoltei – taxele impuse tutungiilor si revolta pietarilor impotriva masurilor sanitare de prevenire a holerei

Primul fitil al evenimentelor violente este aprins cand seful guvernului, constrans de situatia disperata a bugetului, decide sa aplice legea monopolului pe tutun, ceea ce starneste furia influentilor afaceristi din acest domeniu. Mai tarziu, Kretzulescu va explica: „Gasindu-ma in fata unei legi pe care eram chemat sa o aplic, n-am vrut sa pactizez cu tutungiii si cu toptangiii, n-am vrut sa fac treburile lor, sa ma supun la amenintarile lor, ci, tinand mai mult la punga statului decat la a lor, am depus staruintele cele mai energice”.

Acest lucru nu poate fi tolerat de puternica mafie a negustorilor care controleaza plantatiile locale de tutun si importul de produse scumpe si mirodenii din Orient.

Al doilea factor declansator este decizia de a impune masuri de igiena pietarilor, in contextul in care in regiune a izbucnit din nou holera, iar molima venita de la turci a trecut Dunarea, in pofida carantinei impuse de autoritatile de la Bucuresti.

Situatia este cat se poate de serioasa, dar romanii trateaza cu mare ostilitate ideea de a lua masuri preventive impotriva epidemiilor. In raportul sau tinut in fata Academiei Romane la 26 martie 1943, istoricul Alexandru Lapedatu descrie conjunctura din august 1865: „(…) Se pun carantine la toate schelele de pe Dunare, dela Ismail pina la Severin. Dar epidemia trece in tara, facind mari ravagii. La Galati, de la 1 la 15 august, 378 cazuri, din care 156 mortale. La Braila, intre 1 si 11 august, 580 cazuri, din care 207 mortale”.

Primaria Bucuresti aplica, asadar, legea privind prevenirea holerei si ii obliga pe precupeti – cea mai mare parte dintre ei, veniti din Oltenia – sa vanda marfa numai la tarabele instalate de municipalitate, fara sa mai fie acceptata comercializarea direct de pe trotuar sau pe strada, ca pana atunci. Un director din primarie simte ca e rost de jumulirea suplimentara a oamenilor si impune preturi exagerate pentru inchirierea gheretelor, ceea ce pune capac nemultumirii si asa mari a pietarilor.

Oamenii se aduna si incep sa protesteze, iar cand agentii Primariei le arunca si le distrug ostentativ marfurile incepe bataia.

Aproape instantaneu, multimii de tarani furiosi i se adauga vanzatorii de tabac, iar evenimentele scapa de sub control.

„Numai cind portile caselor fura sfaramate cu tunurile si oastea patrunse inauntru, alungand cu puterea pe rebeli, numai atunci rezistenta inceta. Lupta tinuse trei ore”

Acelasi cunoscut istoric Alexandru Lapedatu relateaza succint batalia din Centrul Vechi al Bucurestiului in lucrarea „Preludiile caderii lui Cuza-Voda”:

„Agentii Primariei, cautand sa execute, in chip samavolnic, masurile Municipalitatii, negustorii recalcitranti se opusera. De aici incaierari si batai care se transformara intr-o adevarata rebeliune.

Baracile fura sfaramate, localul Primariei invadat si ocupat, iar autoritatile alungate si maltratate. Totul inauntru fu jefuit, distrus si aruncat afara. (…) Asa incepu miscarea. Intre timp numarul razvratitilor crescu considerabil prin bandele inarmate de tulburatori, care se formara in diferitele puncte ale orasului (in fata Pasagiului Roman, in strada Politiei etc.) si care se indreptara spre locul rebeliunii.

Guvernul, crezand ca se afla in fata unei rascoale cu caracter general, scoase intreaga garnizoana a Capitalei impotriva rebelilor. Intr-o jumatate de ceas, sub privegherea personala a ministrului de Interne, generalul Florescu, armata ocupa si inchise, manu militari, toate intrarile si iesirile ulitelor ce duceau la piata unde se concentrasera rasculatii, cuprinzandu-i astfel din toate partile.

Dupa somatiile legale, trupele primira ordin sa atace si imprastie multimea. Intampinate cu o ploaie de pietre si focuri de arma, ele raspunsera cu salve in aer. Departe insa de a se fi intimidat, razvratitii dadura un si mai viguros atac, asa ca trebui sa se traga in plin si sa se ordone sarje de cavalerie.

Refugiindu-se si inchizindu-se in casele din jurul pietii, dinspre ulita Beilicului si in Hanul Manuc, ei (rasculatii – n. red.) continuara lupta, aruncind cu pietre si tragind focuri de arma pe ferestre. Numai cind portile caselor fura sfaramate cu tunurile si oastea patrunse inauntru, alungand cu puterea pe rebeli, numai atunci rezistenta inceta. Lupta tinuse trei ore”.

„Ivindu-se o alta banda de oameni armati cu ciomege, s-au unit cu cei dinainte veniti, care, armandu-se si ei cu ciomege, cu scanduri rupte din baracele comunale si altii cu pietre, au pus pe goana pe cei doi jandarmi husari si apoi navalira cu totii in ospelul comunal”

Detaliile luptei care a devastat centrul Capitalei arata amploarea evenimentelor.

Alexandru Lapedatu relateaza, in lucrarea sus-amintita: „(…) Multimea care-l urmase (pe gardistul Ioan Niculescu – n. red.), oprindu-se putin la somatiunea d-lui Dutulescu si vazand ca soseste in momentul acela doi jandarmi ai Prefecturii calari si armati, s-au tinut un moment in respect; dar putin dupa aceea, ivindu-se o alta banda de oameni armati cu ciomege ce veneau tot despre strada Bazaca, s-au unit cu cei dinainte veniti, care, armandu-se si ei cu ciomege, cu scanduri rupte din baracele comunale si altii cu pietre, au pus pe goana pe cei doi jandarmi husari si apoi navalira cu totii in ospelul comunal (Primaria), unde, sfaramand usile de jos si ranind pe Preda Ioan Botea, Tudose Dinu, Nicolae Ionita si Licsandru Ioan, cei trei dintai dorobanti ai Primariei si cel din urma sergent de zi in serviciul Primariei, au spart si au sfaramat geamlacul de la antreul de sus, care era incuiat si au navalit cu urlete sus”.

Gratie vechiului obicei al autoritatilor romane de a musamaliza represiunea impotriva populatiei, bilantul acestor lupte salbatice ramane controversat.

Istoricul Marin Mihalache scrie in lucrarea „Cuza Voda” ca lupta s-a incheiat „cu vreo 20 de morti si multi raniti. Ca de atatea ori in asemenea imprejurari, mortii fura ingropati noaptea, pe furis, pentru a nu starni valva”.

Istoricul Alex Mihai Stoenescu noteaza in „Istoria loviturilor de stat din Romania”: „Pe strazile Bucurestilor au fost inregistrati, conform unei estimari aproximative, un soldat mort, un ofiter si 7 soldati raniti, 7 morti si 30 de raniti din rindul rebelilor. Au fost arestate 150 de persoane”.

Pe de alta parte, presa rusa speculeaza prompt momentul, acuzand violent guvernul roman (Rusia a uneltit din prima secunda pentru destramarea unirii): „Au fost la Bucuresti peste 200 de morti, intre care femei si copii. Armata nu s-a dovedit doar nemiloasa, dar si barbara. (…) Sangele nevinovatilor a stropit strazile Bucurestiului”.

Planul pare sa fi fost ca rasculatii sa ocupe cladirile domnesti si sa proclame rasturnarea lui Cuza. Apoi, noul guvern urma sa-i interzica revenirea in tara

In lipsa unor anchete impartiale si tinand cont de contextul foarte complicat, istoricii n-au reusit nici pana azi sa se puna de acord cu privire la dedesubturile rebeliunii. Cert este ca atacul s-a dat cand Cuza, grav bolnav, era plecat din tara. Domnitorul se dusese in Germania, la baile de la Ems, pentru a se trata de inima.

Exista indicii serioase ca nemultumirile comerciantilor din strada au fost canalizate de o grupare interesata in rasturnarea lui Cuza, iar in multime s-au aflat provocatori. Dupa toate aparentele, complotistii planuisera ca multimea sa ia cu asalt institutiile fara a intampina mare rezistenta, sa proclame rasturnarea lui Cuza, apoi noul guvern sa ii interzica acestuia revenirea in Romania.

Totul a fost pus la cale din timp, iar autoritatile stiau ce se pregateste. Intr-o telegrama transmisa de la Ems premierului Kretzulescu dupa rebeliune, domnitorul Cuza scria: „Este de observat ca anumite jurnale (ziare – n. red.) din strainatate anuntau acest eveniment, ca si cum s-ar fi petrecut, cu zece zile inainte”.

Un ziar tiparit in strainatate, cu atacuri violente la Cuza, a ajuns din greseala in Bucuresti la doua zile dupa incercarea de rasturnare a domnitorului

A. D. Xenopol relateaza, in „Istoria romanilor”, ca la doua zile dupa zdrobirea revoltei a sosit in Bucuresti, adus cu posta, un ziar intitulat „Clopotul”, pe care scria ca ar fi fost tiparit pe 1 august la Craiova, dar in realitate fusese facut la Lausanne, in Elvetia. In aceasta publicatie, Cuza era atacat extrem, cu cuvinte de neimaginat:

„O gresala, o nebunie sau o crima, numiti faptul cum voiti, a pus soarta tarei voastre in mainile lui Cuza, sunt aproape 7 ani… Destula rabdare, destula umilinta, destule mizerii! Clopotul desteptarei a sunat, ora a sosit, unde sa ne sculam din somnul adanc in care suntem afundati… Ori unde ne intoarcem tot mizerie si mizerie; in orice parte pui urechea, tot plansuri si rasunete de desperatiuni; in toate clasele societatei veti afla aceeasi nemultamire; simtim cu totii cum viata se re- trage dela noi, ca pierim de o moarte comuna.

Dupa ce toate clasele, toate libertatile publice, toata puterea morala si materiala a tarei s’a stins in mainile inepte ale acestui om, astazi, un an si mai bine de dictatura absoluta, de tiranie si de rusine, suntem in drept a-l intreba ce ai facut din noi?

Ai zugrumat libertatile in numele libertatei! Ne-ai dat votul universal, dar cum? Ai chemat o turma ignorata care, sub disciplina biciului, a votat pentru creatiunile unui dictator nerusinat. Principele Cuza nu ne mai poate inapoi acele ce ne au rapit, caci prin aceasta ar marturisi singur nulitatea sa politica (…)”.

Ziarul ar fi trebuit sa ajunga in Capitala inaintea revoltei, pentru a starni si mai mult populatia, dar o eroare a facut sa soseasca abia dupa incheierea evenimentelor.

Principalii suspecti ca ar fi stat in spatele revoltei – liberalii. Ion C. Bratianu si C. A. Rosetti au fost saltati de acasa si bagati la arest

Principalii suspecti au fost liberalii, care erau specializati in revolte de strada.

Acestia au avut dibacia sa stea deoparte, evitand sa iasa personal in fruntea rasculatilor.

Dar asta nu i-a impiedicat pe guvernanti sa-i salte pe toti liderii liberali ai Partidei Nationale: Ion C. Bratianu, C. A. Rosetti, Alexandru Golescu-Albu, Eugen Carada, Costache Brailoiu, Corneliu Lapati. Toti au fost acuzati ca au instigat rebeliunea.

Cel mai suspect a fost comportamentul lui Ion C. Bratianu. Acesta a sosit in ajunul revoltei la Bucuresti si a trimis prefectului Politiei o scrisoare absolut ciudata pe 1 august, in care-i spunea ca ,,poate acesta ar dori sa stie ce imprejurare l’au adus pe el, Bratianu, dela tara in oras, tocmai acuma cand este atata de lucru la camp? Nu a fost altaceva decat vestea ca poporul din Bucuresti s’ar pregati sa faca o revolutie, ceeace i s’ar fi parut cu totul neinteles, sub un regim atat de drept si de parintesc, ca acel sub care se afla tara, cand ea nu geme sub apasarea baionetelor straine, ci traeste sub un guvern ce este opera ei, cand nici o clasa nu oprima pe cealalta. In contra cui sa se revolte poporul? In contra prefectului? D’apoi el doara e om din popor (Marghiloman), si are la dispozitie gendarmarie si parte din armata, corpuri ce nu sunt in stare de a dori apasarea poporului. Nu se poate deci sa fie o revolutie in Bucuresti, ci o simpla evolutie prin care poporul va trece dela o stare de lucruri ce nu-i convine la una mai multamitoare, si aceasta se va intampla fara lupta, prin o simpla manifestare a vointei nationale”.

Multimea, condusa de ofiteri in civil – Dumitru Inima-Rea, tistul vardistilor de noapte Ioan Niculescu, dar si aprigele Mita Blonda si Elie Kyriac

O alta versiune, care are argumentele sale solide, sugereaza ca nu a fost mana Monstruoasei Coalitii, ci chiar a camarilei domnitorului.

Cel putin cateva elemente sugereaza ca oameni din anturajul lui Cuza au pus la cale revolta, incercand sa acopere cu acest prilej jaful facut din bugetul public.
Pe 3 ianuarie 1866, cu o luna inaintea rasturnarii lui Cuza, deputatul Constantin Boerescu tinea in fata Parlamentului o cuvantare in care dezvaluia ca agenti ai politiei s-au aflat, deghizati in civili, printre protestatari, iar in Primarie au fost vizate in primul rand documentele contabile si contractele: „In zioa de 3/15 august, un numar neinsemnat de persoane se indrepteaza catre otelul Municipalitatei (cladirea Primariei – n. red.) cu intentiuni ostile; neintampinind nici o rezistenta, se introduc in otel si, printr-una din acele minuni care se intampla des la noi, turburatorii ordinei se preocupa exclusiv de a rupe dosarele privitoare la cheltuielile Municipalitatei pe anii trecuti si de a le arunca in Dambovita (sensatiuni prelungite).

Va atrag atentiunea ca perturbatorii au patruns in otelul Municipal la 10 ore dimineata, stand linistiti pana la 12.30, incercandu-se a sparge chiar casa de bani, si in tot acest lung interval de 2 ore si jumatate puterea publica nu s-a vazut nicaieri. (…) In capul multimei se afla un domn Nicolescu, tistul (ofiterul – n. red.) gardistilor de noapte, impreuna cu un om din popor, supranumit Bratianu, cu Gheorghe Pircalabul si Dumitru Inima-Rea, care toti fac parte din agentii secreti ai Politiei, dupa cum este indeobste cunoscut si dupa cum au proclamat-o insasi fostii membri ai Consiliului Comunal“.

Si Eugen Carada, fruntasul liberal devenit mai apoi primul guvernator al BNR, a reclamat ca, in fruntea multimii care venise sa-l ia de la redactia cotidianului „Romanul”, unde era redactor, se aflau „civili” care purtau pe dedesubt uniforma de politie. Cand Carada a refuzat sa se puna in fruntea rasculatilor, acestia au devenit violenti, instigati de agitatorii strecurati printre ei, avea sa declare liberalul la ancheta.

Multimea a fost condusa la Primarie si in batalia de la Hanul lui Manuc de personaje ale caror nume, preluate de Caragiale in piesele sale de teatru, ne fac azi sa zambim. Declaratiile functionarilor Primariei si ale jandarmilor vorbesc, pe langa vardistul Niculescu (pomenit si de Constantin Boerescu mai sus), de rasculatii Dumitru Inima-Rea (legendarul Titirca Inima-Rea din „O noapte furtunoasa”), Mita Blonda, Elie Kyriac etc.

Revolta din 3 august 1865 i-a slabit decisiv pozitia lui Cuza. Acesta i-a iertat pe suspecti, care peste doar 6 luni il vor sili sa abdice

Indiferent ca a fost opera liberalilor, a camarilei domnitorului ori a vreunui serviciu de informatii strain (varianta inventariata de A.D. Xenopol si mentionata in presa vremii), cert este ca tentativa de lovitura de stat din 3 august 1865 a avut un rol important in slabirea si mai puternica a pozitiei lui Alexandru Ioan Cuza.

Domnitorul i-a iertat pe toti cei arestati, poruncind sa fie eliberati fruntasii liberali. In schimb, acestia vor continua sa conspire impreuna cu conservatorii, rasturnandu-l de la putere, in cele din urma, in noaptea de 10 spre 11 februarie 1866, cand Cuza ca fi alungat din tara ca ultimul borfas. Luat din pat, in timpul noptii, va fi pus sa-si semneze abdicarea pe spinarea unuia dintre complotisti, apoi facut pachet si expediat peste granita.

Desi i se va propune ulterior, inclusiv de catre francezi, sa revina in Romania, Cuza va refuza acest lucru, dupa cum relata A. D. Xenopol. Domnitorul unirii le-a raspuns emisarilor imparatului Napoleon al III-lea ca s-ar intoarce doar chemat de poporul sau si n-ar accepta sa vina impus de baionetele armatelor straine.