Blestemul zapciilor: cum au contribuit birurile uriase la ramanerea in urma a tarilor romane. Printre cele mai mari impozite din lume incepand cu Secolul al XVI-lea

Matei Udrea | 6 decembrie 2023

Fiscalitatea uriasa – in unele perioade printre cele mai ridicate din lume! – a jucat un rol important in decalajele de dezvoltare aparute incepand cu sfarsitul anilor 1500 intre tarile romane si restul continentului. Impozitele exceptionale au contribuit la mentinerea populatiei intr-o stare de saracie extrema secole la rand, fara ca asta sa insemne ca banii colectati de stapanire au fost directionati catre investitii. Rezultatul a fost ca la 1866, cand a venit in Principatele Unite sa-si ia in primire tronul, Carol I gasea aici nu doar cea mai saraca populatie din Europa, dar si tara cu cea mai primitiva infrastructura.

Ulterior, decalajul a fost redus intr-o anumita masura pana la inceputul celui de-Al Doilea Razboi Mondial, apoi a crescut din nou urias in perioada comunista. Romania a inceput sa recupereze distanta fata de restul Europei abia odata cu intrarea in Uniunea Europeana, desi birurile s-au mentinut pana azi printre cele mai ridicate de pe continent.

Incepand cu Secolul al XVI-lea, intre tarile romane (mai ales cele extra-carpatice, adica Tara Romaneasca si Moldova) si Europa Centrala si cea Apuseana a inceput sa se constate un decalaj tot mai accentuat pe toate planurile, dar mai ales cel economic. Tarile romane ramaneau tot mai in urma, iar distanta a continuat sa se mareasca in urmatorii 500 de ani, in ciuda faptului ca, episodic, au existat unele perioade de prosperitate si de crestere mai rapida in aceste tinuturi.

Istoricii care s-au aplecat asupra acestei probleme au gasit cauze multiple, dar care – asa cum se va vedea mai jos – uneori au legatura unele cu altele:

– amplasarea tarilor romane in afara marilor rute comerciale,
– foarte slaba urbanizare,
– lipsa unor biserici precum cele din Occident, pastratoare ale culturii si cunostintelor din perioada antica,
– populatia foarte redusa numeric,
– razboaiele purtate de marile puteri in aceasta zona,
– influenta otomana,
– un nivel al impozitelor prea mare.

La 1600, locuitorii Tarii Romanesti plateau al doilea cel mai mare impozit din lume

La sfarsitul Secolului al XVI-lea, locuitorii Tarii Romanesti erau siliti sa plateasca unele dintre cele mai mari impozite din lume. Profesorul Bogdan Murgescu prezinta, in lucrarea „Romania si Europa. Acumularea decalajelor economice, 1500-2010“, un tabel in care prezinta cuantumul prelevarilor statale pe locuitor la sfarsitul Secolului al XVI-lea in mai multe tari din lume. In 1590, un om din Tara Romaneasca – o regiune oricum saraca – platea doi galbeni pe an, suma care se mai percepea doar in foarte bogata Republica Venetiana (lider al comertului in Mediterana). Dar, spre deosebire de venetieni, care trebuiau sa dea si cate 50 de kilograme de grau catre stapanire, muntenilor li se luau 134 de kilograme, adica de aproape 3 ori mai mult!

Desi mult mai reduse, impozitele erau foarte mari si in Moldova: un galben si 67 de kilograme de grau de locuitor pe an.

Pentru comparatie, in anul 1600,

– un englez trebuia sa plateasca impozit pe an 0,25 galbeni (de 8 ori mai putin decat munteanul) si 21,5 kilograme de grau (de peste 6 ori mai putin),
– un polonez platea 0,14 galbeni si 10 kilograme de grau,
– locuitorii din Imperiul Otoman propriu-zis (tarile romane nu faceau parte din imperiu, fiind state vasele) plateau 0,5 galbeni si 60 de kilograme de grau pe an.

Locuitorii tarilor romane plateau chiar mai mult decat cei din prima economie a lumii in acel moment – cei din Imperiul Mogul din India (care reprezenta 25% din PIB-ul mondial) aveau impozit de 0,34 galbeni si 86 de kilograme de grau pe an.

La momentul 1600, cele mai mari impozite din lume erau platite in Tarile de Jos (Olanda) – 4,5 galbeni si 148 de kilograme de grau pe an. Dar olandezii erau in acel moment cea mai dezvoltata si mai bogata tara din lume, cu o crestere exploziva datorata negotului si inventarii societatilor pe actiuni.

In timp ce restul lumii intra in modernitate si incepea acumularile de capital, tarile romane parcurgeau drumul invers. Birurile erau asa mari incat populatia era impinsa intr-o saracie extrema

Birurile pe meleagurile romanesti au crescut progresiv in Secolul al XVI-lea, pe masura ce domnitorii sporeau platile formale si informale (haraciul si peschesurile) catre Inalta Poarta. Potrivit economistului Damaschin Mioc, birul pe gospodarie in Tara Romaneasca a crescut astfel:

– 86 de aspri (moneda de la acea vreme) in 1557,
– 212 aspri in 1558-1566,
– 301 aspri in 1582-1584 si
– 964 de aspri in 1592-1594.

Asadar, in nici 40 de ani impozitul a crescut de peste 10 ori!

„Sintetizand, putem aprecia ca Secolul al XVI-lea a insemnat trecerea Tarii Romanesti si a Moldovei la un sistem cu fiscalitate ridicata, determinata de (si corelata cu) nivelul platilor politice catre Imperiul Otoman“, arata profesorul Murgescu in lucrarea sus-amintita.

Insa dincolo de aceste cifre sunt consecintele. Exact in perioada cand incepea Epoca Moderna, iar in Europa incepeau acumularile de capital, tarile romane intrau intr-o epoca de stagnare si pauperizare extrema. Birurile erau atat de mari, incat populatia nu doar ca nu reusea sa mai puna deoparte ceva si sa-si creasca bunastarea, ba chiar dimpotriva, era nevoita sa-si vanda din agoniseala pentru a plati!

„Implicatiile fiscalitatii ridicate au fost multiple. Cea mai importanta a fost, neindoielnic, presiunea exercitata asupra contribuabililor de a procura de undeva sumele de bani solicitate de Fisc. Cum detezaurizarea acumularilor anterioare – cate vor fi fost, mai degraba putine – nu putea rezolva durabil problema, pentru majoritatea contribuabililor solutia nu putea proveni decat din vanzarea unei parti crescande din produsele si bunurile lor. Rezultatul a fost, deci, comercializarea fortata a unei parti tot mai mari din productie si uneori chiar din avutia acumulata“, releva Bogdan Murgescu.

Cea mai mare fiscalitate din lume a distrus, pur si simplu, societatea romaneasca, provocand un regres masiv in toate planurile: „Se cuvine sa observam ca – mai ales in a doua jumatate a Secolului al XVI-lea, cand sporul fiscalitatii a fost extrem – pentru multi tarani veniturile obtinute din vanzarea roadelor muncii lor (mai ales animale, produse animaliere, cereale etc) au fost insuficiente, ceea ce i-a obligat sa caute surse suplimentare de bani pentru a-si putea plati darile. Prima solutie a fost contractarea unor imprumuturi in conditii camataresti, iar atunci cand aceasta solutie a fost epuizata, multi tarani liberi au trebuit sa-si vanda pamantul si/sau sa se vanda pe sine. Fiscalitate ridicata a condus deci la ruinarea unei mari parti a taranimii libere si la accentuarea procesulul de rumanire, adica de trecere in situatii de dependenta personala fata de boieri sau fata de marii proprietari ecleziastici, in primul rand fata de manastiri. Dificultatile pe care le-au cunoscut categoriile curtenilor si slujitorilor, chemate si ele sa contribuie la acoperirea nevoilor banesti ale domniei, ca si cele ale orasenilor, apasati de dari si supusi unei severe concurente din partea negustorilor veniti din Imperiul Otoman, au contribuit si ele la amplificarea procesului de polarizare a structurii sociale, foarte vizibil in a doua jumatate a Secolului al XVI-lea”, mai scrie Bogdan Murgescu.

Efectul spolierii populatiei a fost scaderea puterii de cumparare tocmai cand comertul devenise principalul motor de dezvoltare. Marfurile noi n-au mai ajuns in spatiul romanesc pentru ca n-avea cine sa le plateasca

Aceasta situatie dezastruoasa a constituit unul din factorii principali ai rascoalei anti-otomane a tarilor romane de la sfarsitul anilor 1500 (cu varful sau, cunoscutele lupte ale lui Mihai Viteazul). Dupa 1602, chiar daca revolta a fost infranta, Imperiul Otoman si-a mai slabit pretentiile, dar raul fusese facut, iar tarile romane nu si-au mari revenit, in ciuda unor perioade de oarecare crestere economica in secolele urmatoare. Desi fiscalitatea a mai scazut, aceasta a ramas in continuare la cote foarte ridicate pentru posibilitatile unei populatii intr-atat de sarace, incat pur si simplu nu mai putea sa se ridice.

Aceasta lovitura a venit intr-un moment, Secolul al XVI-lea, cand Europa facea pasul decisiv la economia de schimb de marfuri. Comertul devenea factorul decisiv in dezvoltarea economica a lumii, dar in Tara Romaneasca si Moldova acesta o luase abrupt in jos, din cauza ca populatia, saracita de impozitele uriase, nu mai avea ce sa vanda si nici bani ca sa cumpere. „Platile catre Imperiul Otoman si fiscalitatea interna au condus relativ rapid la deprimarea cererii interne de marfuri de import. Registrele comerciale de la Brasov din anii 1503-1554 atesta scaderea cantitatilor si valorii produselor mestesugaresti importate din Tara Romaneasca. Dincolo de eventualele efecte de stimulare a productiei mestesugaresti locale, menita a suplinia importurile devenite prea scumpe, este evident faptul ca slabiciunea cererii interne a ramas o caracteristica importanta a economiei Tarii Romanesti si a Moldovei pana catre sfarsitul Secolului al XVIII-lea.“

Saracia a blocat accesul taranilor la educatie si, astfel, la cunostintele despre noutatile aparute in agricultura. S-a intrat intr-un cerc vicios, saracia si ignoranta alimentandu-se reciproc

Intre stapanii de pamanturi si domnitori – fie ei pamanteni ori fanarioti – a fost o competitie in a jumuli restul locuitorilor de bunuri. Domnitorii au intervenit in repetate randuri pentru a limita exploatarea taranilor de catre boieri, dar nu de dragul primilor, ci pentru a putea sa impuna ei impozite mai mari. Fiscalitatea a devenit atat de mare incat in tarile romanesti extra-carpatice s-a produs uneori un efect bizar, rar intalnit in alte parti, boierii aliindu-se cu taranii contra conducerii centrale.

Specialistii care au studiat epoca moderna timpurie sunt de parere ca regiunile cu taranime libera juridic s-au dezvoltat mai repede si mai rapid decat cele unde taranii erau aserviti. Spatiul romanesc s-a incadrat la a doua categorie, alaturi de alte tari ramase profund inapoia vremurilor, precum Rusia.
Au existat si alte efecte ale acestei jecmaniri sistematice a populatiei.

„Este evident faptul ca precaritatea situatiei economice si sociale a taranilor a inhibat acumularile care ar fi putut conduce la fenomene de crestere economica de la firul ierbii. Astfel, stiinta de carte a ramas rarisima la nivelul taranesc, ceea ce s-a repercutat negativ asupra capacitatii de a spori stocul de cunostinte practice cu aplicativitate economica“, spune profesorul Murgescu.

Dar nu doar cunostintele noi pe care le-ar fi putut capata daca ar fi stiut carte taranii din tarile romane au lipsit in aceasta perioada cruciala, ci si posibilitatile materiale. Tinuti intr-o stare de semi-animalitate, acestia nu aveau cum sa experimenteze solutii economice noi, mai productive.

„Pentru a deveni moderne, statele aveau nevoie de resurse, adica de insusirea unei parti crescande din produsul social. Teoretic, cresterea fiscalitatii din Secolul al XVI-lea ar fi putut conduce la constituirea unui stat modern si in tarile romane. In fapt insa, drenarea celei mai mari parti a resurselor catre exterior, pentru satisfacerea nevoilor financiare otomane, a impiedicat dezvoltarea durabila si semnificativa a aparatului de stat“, scrie Murgescu.
In paralel, stapanirea din spatiul extra-carpatic (Tara Romaneasca si Moldova) a fost foarte putin interesata de modernizare si de progres. Stapanii veneau rar pe la mosii si marea lor preocupare era colectarea impozitelor care li se cuveneau. Pentru asta, erau dispusi la toate eforturile, iar taranii care nu aveau de unde da sau incercau sa-si ascunda roadele muncii erau torturati ingrozitor pentru a scoate banii.

Perioada fanariota a adus cu sine, pe langa birurile uriase, si jaful fara limite

Lucrurile s-au perpetuat in timp pana mult dupa perioada in care, in Occident, se trecuse deja la cu totul alt nivel, odata cu inceputul erei industriale. La inceputul anilor 1800, in tarile romane lucrurile incremenisera la situatia de la 1600. 200 de ani fusesera pierduti degeaba.

Contele Louis de Langeron, ajuns ofiter in armata tarista la inceputul anilor 1800 si ajuns prin Moldova si Tara Romaneasca in timpul razboaielor ruso-turce, a notat in jurnalul sau felul in care stapanirea fanariota administra cele doua principate: „(…) Cuvintele ordine, dreptate, cinste, onoare sunt adesea uitate in Tara Romaneasca. Aici, toate slujbele se cumpara, adica se plateste dreptul de a savarsi orice crima fara a fi pedepsit. Fiecare slujba, in scurt timp, il imbogateste pe cel care o cumpara, dar, dupa un an, trebuie s-o paraseasca sau s-o lase altuia – caci inca un abuz al acestei cumplite carmuiri (fanariota – n. red.) este ca un slujbas sa nu stea niciodata mai mult de un an intr-o slujba, oricare ar fi ea. Atunci vine la Bucuresti, unde se deda unui lux neinfranat si de prost-gust, risipeste la iuteala rodul jafurilor sale si, dupa doi ani de stat degeaba, mai cumpara o slujba, se imbogateste din nou de pe urma ei, ca sa vina iar in capitala si sa traiasca tot pe picior mare. Acesta este cercul vicios al boierilor din Tara Romaneasca. (…) Prazile, furturile, cruzimea slujbasilor munteni nu sunt o taina pentru nimeni si nici macar ei nu cauta sa le acopere in vreun fel. Cumpararea proceselor, confiscarea granelor nu sunt decat mijloace oarecare, folosite mereu, dar de mica insemnatate. Exista altele, mult mai bune, care nu sunt niciodata uitate“.

„Ispravnicul ia fara rusine si chiar fara sa se fereasca, de la fiecare taran, granele, vitele, banii. Fiecare familie trebuie sa plateasca la Divan o dajdie oarecare: ispravnicul o face de doua ori, de patru, de zece ori mai mare si imparte suma cu membrii Divanului“

Francezul si-a scris randurile despre tarile romane la 1812, asadar spre sfarsitul secolului fanariot. La acel moment, lucrurile erau deja scapate complet de sub control, iar taxele impuse oficial populatiei devenisera nesemnificative pe langa jaful ilicit facut de slujbasii trimisi de stapanire: „Tara este impartita in judete, fiecare judet fiind carmuit de un administrator, numit, ca si in Rusia, ispravnic. Aceste dregatorii au preturi, mai mari sau mai mici, dupa veniturile pe care le pot aduce boierilor care le cumpara de la membrii Divanului. Ispravnicii acestia sunt adevarati despoti in jurisdictiile lor si nu se tem ca li se va cere socoteala, caci aceasta nu se intampla niciodata, sau ca vor fi pedepsiti, caci nici aceasta nu se intampla, deoarece superiorii pot fi cumparati. Iau, fara rusine si chiar fara sa se fereasca, de la fiecare taran, granele, vitele, banii. Fiecare familie trebuie sa plateasca la Divan o dajdie oarecare: ispravnicul o face de doua ori, de patru, de zece ori mai mare si imparte suma cu membrii Divanului. Daca taranul se incumeta sa se opuna sau sa se planga de aceste jecmaneli, este intemnitat, ruinat, batut si schingiuit in asa fel incat, adesea, moare in chinuri sau, cand calaii sunt si mai cruzi, omul se uita cum ii sunt schingiuiti nevasta si copiii. (…) Cel mai neinsemnat loc de ispravnic aduce 7-8.000 de ducati pe an“. Portretul facut tarilor romane era unul inspaimantator, unde abuzul, ticalosia si violenta reprezentau singurele reguli:„Seful politiei din Bucuresti se numeste aga. Uneori, el este cel ce-i ocroteste pe hoti, cel care ascunde prada, iar treburile acestea cinstite ii aduc vreo 15-20.000 de ducati pe an. Spatarul tine o armata de arnauti ca sa urmareasca si sa prinda talharii ce misuna pe drumuri si in paduri, dar tocmai arnautii sunt cei ce fura si ucid, iar castigul il impart adesea cu spatarul. Daca treburile merg bine, acesta poate castiga 15.000 de ducati intr-un an. Judecatorii sau logofetii deschid procese, civile sau penale, sau scornesc cine stie ce faradelege pe socoteala oamenilor bogati ca sa-i despoaie de avutul lor…“.

Saracia din Tarile Romane. Foto: IWM.org.uk

1874: locuitorii tarilor romane, in continuare cei mai saraci din Europa, plateau cel mai mare impozit raportat la venituri

Facand un nou salt in timp pentru a ajunge la inceputul domniei lui Carol I peste Moldova si Tara Romaneasca reunite de-acum in Principatele Unite, descoperim ca situatia e neschimbata. La mijlocul anilor 1870, fiscalitatea din Principatele Unite era cea mai mare din lume, raportat la veniturile locuitorilor.
Eruditul Ion Ghica (1816-1897) – economist, matematician, scriitor, pedagog, diplomat si politician – ne-a lasat date foarte pretioase, interpretate si comentate excelent, despre situatia tarilor romane prin comparatie cu altele din Europa si din lume.

Intr-un tabel cuprinzator cu populatia, bugetul statului, media venitului pe locuitor, media impozitului pe locuitor si raportul impozit/venit cuprinzand 10 state (9 europene plus SUA), Ion Ghica arata ca Principatele Unite aveau la 1874 cel mai mic venit pe cap de locuitor, iar statul lua de departe cel mai mare procentaj din castigul oamenilor (sursa: Ion Ghica, Opere, Vol. II).

Iata, mai jos, statistica lui Ion Ghica:

Ion Ghica observa:

„In coloana a IV-a a acestei tabele, noi figuram cei mai din urma, cu tifra cea mai mica; suntem cei mai saraci, un venit mediu de 100 de franci pe an de suflet de om, de sapte ori mai jos decat englezul, aproape pe sfert din cat este venitul locuitorului din Austrai si mai putin de doua ori din trei parti din cat este venitul unui rus. In coloana din urma insa, intr-aceea a raportului impozitului catre venit, suntem cei dintai. Nicairi nu se plateste statului 18%. Noi platim 18,1% din venit. Platim indoit cat englezul, de patru ori cat prusianul si austriacul, aproape de doua ori cat plateste rusul. (…) Cifra de 18,1% care reprezinta acest raport este adevarata espresiune a sarcinei care apasa pe contribuabilul roman.

Aceasta proportiune, trebuie sa convenim, este exorbitanta, chiar de vom voi sa uitam sau sa negam relele obiceiuri ale unor impiegati care asupresc pe locuitorii agricoli mai ales, pe muncitorii de pamant. Acestia, si din cauza ocupatiunilor si din cauza ingnorentii (ignorantei – n. red.) de legi si lipsei de mijloace, nu pot si nu stiu urmari abuzurile de tot felul ce se exerseaza asupra lor; nu stiu si nu pot nici reclama, nici dobandi justitie si indreptare in contra vexatiunilor si napastuirilor ce li se fac.

Greutatea darilor, iata cheia starii de inapoiere in care se afla agricultura; iata cauza ruinarii proprietarilor cari s-au ocupat cu sploatarea (exploatarea – n. red.) mosiilor; iata ce ne esplica mizeria taranului (…)”.

Saracia din Tarile Romane. Foto: IWM.org.uk

Ion Ghica, 1874: „Nu vom putea iesi dintr-aceasta stare decat numai rarind-o cu darile si contenind cu abuzurile si vexatiunile”

Aceasta situatie, in a doua jumatate a Secolului al XIX-lea, transforma populatia tarilor romane intr-o masa amorfa de suboameni fara nicio perspectiva, dupa cum arata Ion Ghica:

„De vom lua de norma suma de 500 de franci, venitul anual al unei familii de plugar (Ghica a calculat ca o familie numara cam 5 persoane – n. red.), si vom cauta sa gasim ce-i ramane pentru intretinerea casei de la un an pana intr-altul, dupa ce a platit deosebitele dari la care este supus romanul, putem intelege lesne pentru ce muncitorii nostri sunt fara putere si bolnaviciosi, pentru ce mortalitatea este atat de mare intre dansii, pentru ce populatiunea nu creste.

Munca ostenitoare, mancare proasta si putin hranitoare, lipsa de incaltaminte, imbracaminte usoara, asternut neodihnitor, adapost rau, apa statuta si inverzita in mijlocul satelor, tifosul si lingoarea, varsatul, angina difterica si frigurile in permanenta si vara si iarna fac ca femeile sa devina din ce in ce mai anemice si mai clorotice, copiii limfatici, slabi si bolnaviciosi. Permanenta executorilor implinirii darilor fiscale le ia banii inainte de a apuca sa intre in punga, incat nu-i ramane plugarului cel mai mic capital.

(…) Acestea sunt atatea cauze care fac ca cultura agricola sa fie la noi mai inapoiata decat in Rumelia si in Anatolia (provinciile otomane – n. red.), ca pamantul nostru sa produca cualitatile de grau cele mai proaste din lume; si nu vom putea iesi dintr-aceasta stare decat numai rarind-o cu darile si contenind cu abuzurile si vexatiunile”.