Cine va conduce Rusia după Putin? Garda veche blochează de ani întregi schimbarea generațiilor. Criza care se conturează la Kremlin

Adaugă ca sursă preferată pe Google

Transferul conducerii riscă să fie negociat în grabă, disputat de elitele ținute mult timp departe de funcțiile decisive sau controlat în continuare de o generație politică îmbătrânită. Miza nu este doar alegerea unui nou președinte, ci și capacitatea regimului de a evita o luptă pentru putere după plecarea celui care l-a dominat.

Succesiunea regimului rus nu este, prin urmare, doar o problemă legată de persoana lui Putin. Este vorba și despre dispariția treptată de pe scena politică a unei întregi generații de demnitari care îl înconjoară pe liderul rus și continuă să ocupe cele mai importante poziții în stat. Numeroase persoane suficient de apropiate de putere pentru a influența alegerea următorului președinte au vârste comparabile cu cea a lui Putin. Retragerea lor va fi esențială, deoarece acești oficiali controlează în mod disproporționat instituțiile care vor stabili cine va conta în momentul declanșării succesiunii.

Administrația Prezidențială, despre noile fake news: România nu trimite trupe combatante în Ucraina. Cel mult 20 de militari vor lucra în structuri de comandă din Franța și Marea Britanie

Ce urmează la TVR. Noua șefă spunea despre jurnaliștii TVR: ”Idioții propagandei urii și minciunii de la TVR. Voi sunteți (foarte) proști”

Rețeaua restrânsă construită în jurul lui Putin l-a ajutat să-și consolideze puterea și să mențină stabilitatea regimului. Sistemul care i-a păstrat în funcții pe aliații săi de încredere a împiedicat însă generațiile următoare să participe la politica de vârf, să câștige încrederea celorlalți deținători ai puterii și să dobândească experiența necesară conducerii statului.

Blocarea schimbului firesc dintre generații a devenit atât de accentuată, apreciază Foreign Affairs, încât reprezentanții unor generații mult mai tinere, inclusiv rude ale actualilor membri ai cercului apropiat al președintelui, ar putea trece înaintea oficialilor aflați acum la vârste de 50 sau 60 de ani, care se consideră moștenitorii firești ai liderului rus.

Pe măsură ce elitele de la vârful Federației Ruse îmbătrânesc odată cu Putin, nu există nicio garanție că acestea vor putea administra procesul de succesiune sau că vor reuși să împiedice transformarea ambițiilor îndelung amânate ale colegilor mai tineri într-un conflict intern.

Procesul de succesiune se va desfășura prin intermediul arhitecturii constituționale formal democratice a Rusiei, care impune organizarea unor alegeri în termen de trei luni de la vacantarea funcției prezidențiale. Constituția nu stabilește însă cine va putea să se poziționeze pentru câștigarea scrutinului și nici cine va deveni următorul conducător al țării.

La fel ca în timpul tranziției politice produse în Uniunea Sovietică după moartea lui Iosif Stalin, deciziile și înțelegerile unui grup restrâns de persoane din interiorul sistemului vor stabili cine va prelua puterea. Diferența constă în faptul că numeroșii intermediari și potențiali pretendenți din prezent sunt considerabil mai în vârstă decât erau candidații la succesiunea lui Stalin. Această situație ridică întrebări privind energia, luciditatea și capacitatea lor de a gestiona o confruntare pentru putere.

Dacă aliații îmbătrâniți ai lui Putin se vor afla încă în funcții în momentul plecării acestuia, ei vor fi ratat ocazia de a pregăti o nouă generație de lideri și de a asigura o tranziție pașnică. La rândul său, Putin a ratat până acum posibilitatea de a pregăti un succesor.

Un sistem fără un succesor desemnat

Vladimir Putin a refuzat în mod constant să desemneze un succesor sau să instituționalizeze un proces clar pentru alegerea acestuia. Rusia Unită, partidul care domină formal viața politică a țării, nu a fost creat pentru a selecta un moștenitor al puterii. Rolul său a fost acela de a garanta că alegerile vor trimite în instituții, inclusiv în parlament, persoane loiale regimului.

Constituția Federației Ruse nu prevede nici funcția de vicepreședinte, situație care îl scutește pe șeful statului de obligația de a indica un posibil înlocuitor. Potrivit legii fundamentale, dacă funcția prezidențială devine vacantă, prim-ministrul preia interimar atribuțiile președintelui până la organizarea alegerilor.

Putin a avut însă grijă să aleagă premieri fără o bază proprie solidă de putere și fără capacitatea de a-l eclipsa. În consecință, niciunul dintre aceștia nu s-a conturat ca succesor evident. Actualul prim-ministru, Mihail Mișustin, nu dispune de o rețea proprie puternică de susținători loiali. Dacă ar deveni președinte interimar, i-ar fi dificil să transforme avantajul funcției într-o victorie sigură la alegerile prezidențiale.

Singurul experiment al lui Putin în privința unei posibile succesiuni, desfășurat atunci când l-a susținut pe Dmitri Medvedev pentru funcția de președinte, s-a încheiat prin reafirmarea autorității sale absolute.

În 2008, după atingerea limitei constituționale de două mandate prezidențiale consecutive, Putin l-a sprijinit pe Medvedev pentru președinție și a preluat funcția de prim-ministru. Acel moment ar fi putut reprezenta o repetiție pentru un transfer permanent al puterii. Putin și-a păstrat însă o influență considerabilă pe durata mandatului lui Medvedev, iar în 2011 și-a anunțat revenirea la Kremlin, înainte de încheierea mandatului de patru ani al acestuia.

Schimbul de funcții a devenit cunoscut în Rusia sub denumirea de „rocadă”, după mutarea din șah prin care regele și unul dintre turnuri își schimbă pozițiile. Ulterior, Kremlinul l-a împins treptat pe Medvedev într-un plan secundar.

Refuzul lui Putin de a contura un plan de succesiune nu reprezintă o caracteristică inevitabilă a regimurilor personaliste. Alte state postsovietice au creat mecanisme instituționale pentru alegerea unor noi conducători sau au transmis semnale clare privind persoanele care urmau să preia puterea.

În Azerbaidjan, fostul președinte Heydar Aliyev a optat pentru o succesiune ereditară de facto. Fiul său, Ilham Aliyev, i-a urmat la conducerea țării în 2003. Ulterior, Ilham Aliyev i-a acordat soției sale, Mehriban, funcții importante, inclusiv cea de prim-vicepreședinte, care o transformă în succesorul imediat la președinție.

Conducerea de la Baku a pregătit, de asemenea, terenul pentru ca cei trei copii ai cuplului prezidențial să poată deveni potențiali moștenitori ai celei mai înalte funcții. Limita minimă de vârstă pentru președinție a fost eliminată, iar copiii familiei au primit roluri publice importante în politică, filantropie și cultură.

În Kazahstan, fostul președinte Nursultan Nazarbaev a organizat în 2019 o tranziție controlată, cedând președinția șefului Senatului, dar păstrând conducerea Consiliului de Securitate. Putin nu a transmis semnale comparabile. El a ales să rămână la conducere cât mai mult timp posibil, înconjurat de aliați vârstnici care sunt, la rândul lor, adânc înrădăcinați în funcțiile ocupate.

Garda veche controlează instituțiile-cheie

Grupul de demnitari septuagenari din jurul lui Putin îi include pe șeful Serviciului Federal de Securitate, Aleksandr Bortnikov, în vârstă de 74 de ani, pe directorul Serviciului de Informații Externe, Serghei Narîșkin, de 71 de ani, și pe șeful Comitetului de Investigații, Aleksandr Bastrîkin, de 72 de ani.

În același cerc se află comandantul Gărzii Naționale, Viktor Zolotov, în vârstă de 72 de ani, secretarul Consiliului de Securitate, Serghei Șoigu, de 71 de ani, și șeful Statului Major General, Valeri Gherasimov, de 70 de ani. Numeroși consilieri, colaboratori și oameni de afaceri apropiați Kremlinului aparțin aceleiași generații.

Putin menține aceste legături personale deoarece se bazează pe ele pentru a controla sistemul politic. Liderul rus are încredere că aliații săi vor soluționa problemele prin metode care îi sunt familiare, inclusiv prin folosirea forței împotriva persoanelor care i-ar putea contesta autoritatea.

După rebeliunea declanșată în 2023 de liderul grupării de mercenari Wagner, Evgheni Prigojin, publicația The Wall Street Journal a relatat că Nikolai Patrușev, în vârstă de 75 de ani și aflat atunci la conducerea Consiliului de Securitate, ar fi coordonat operațiunea care a provocat prăbușirea avionului în care a murit Prigojin. Informația a fost prezentată de publicația americană pe baza propriilor surse și nu a fost confirmată oficial de autoritățile ruse.

Putin și-a protejat aliații direcți, dar nu le-a oferit aceeași siguranță subordonaților mai tineri. Atunci când conducerea rusă a inițiat epurări pentru corupție în Ministerul Apărării, fiind vizată inclusiv o parte importantă a rețelei construite de Șoigu, președintele nu l-a îndepărtat complet pe fostul ministru. Șoigu a fost transferat într-o funcție importantă în cadrul Consiliului de Securitate.

Rusia nu se află pentru prima dată în fața unei crize de succesiune. În anii 1950, Uniunea Sovietică a intrat într-o perioadă de instabilitate după moartea lui Stalin, care nu lăsase în urmă un conducător desemnat.

Rusia contemporană este foarte diferită de statul sovietic dominat în totalitate de partid în epoca stalinistă. Există însă asemănări relevante pentru perioada care va urma plecării lui Putin. Ca în trecut, un rol central ar urma să revină „selectoratului”, termen folosit pentru cercul restrâns care ocupă principalele funcții ale statului, poate concura pentru putere și poate influența alegerea viitorului lider.

Modul în care aceste elite se vor afirma, vor coopera sau vor intra în conflict rămâne decisiv pentru problema succesiunii. Existența unei proceduri constituționale pentru preluarea temporară a președinției oferă numai cadrul juridic al tranziției. Regulile nu stabilesc cine va controla efectiv statul. Persoanele din interiorul selectoratului vor avea rolul determinant.

Lecțiile luptei pentru putere de după Stalin

După moartea lui Stalin, în 1953, Gheorghi Malenkov, președintele Consiliului de Miniștri, funcție asemănătoare celei de prim-ministru din prezent, a fost desemnat formal drept succesor. Malenkov avea însă o bază politică slabă, iar perioada în care a putut pretinde că este conducătorul necontestat al Uniunii Sovietice a fost scurtă.

El a ajuns rapid să împartă puterea într-un triumvirat de facto cu șeful serviciilor secrete și ministrul de interne Lavrenti Beria și cu ministrul de externe Viaceslav Molotov.

Alte trei personalități au pătruns în cercul celor care decideau viitorul conducerii sovietice. Acestea au fost Nikita Hrușciov, secretar al Partidului Comunist, Kliment Voroșilov, președinte al Prezidiului Sovietului Suprem, instituție echivalentă cu șefia formală a statului, și Gheorghi Jukov, adjunct al ministrului apărării și erou al celui de-Al Doilea Război Mondial.

Controlul lor asupra unor instituții esențiale făcea imposibilă ignorarea lor. Conflictele interne au apărut imediat. La mai puțin de patru luni după moartea lui Stalin, ceilalți membri ai cercului conducător, îngrijorați că Beria reprezenta o amenințare, l-au arestat în timpul unei ședințe și l-au executat ulterior.

Hrușciov a acumulat putere treptat, folosindu-se de controlul exercitat asupra evidențelor membrilor de partid. Acest avantaj i-a permis să ocupe consiliile și structurile partidului cu persoane loiale, să preia controlul agendei politice și să-și învingă adversarii în vastul aparat birocratic sovietic.

Consolidarea autorității a necesitat timp, motiv pentru care Hrușciov a fost obligat să împartă puterea cu Molotov, Malenkov și alți demnitari timp de mai mulți ani. Abia în 1957 a reușit să-și folosească influența asupra comitetelor și organismelor subordonate pentru a prelua complet conducerea Uniunii Sovietice.

Victoria lui Hrușciov a consacrat superioritatea liderilor de partid în raport cu reprezentanții celorlalte instituții ale statului. În același timp, i-a întărit puterea personală și i-a oferit controlul efectiv asupra regimului.

După moartea lui Stalin a urmat, așadar, o confruntare de mai mulți ani între persoane care ocupau poziții importante. Acestea dispuneau de putere informală datorită rețelelor construite în interiorul regimului stalinist și apropierii de fostul lider. Ele aveau și autoritate formală, conferită de funcțiile deținute în fruntea instituțiilor privilegiate de sistemul constituțional.

Numeroase persoane au încercat să avanseze în anii incerți ai succesiunii, dar numai un grup restrâns de lideri politici de rang înalt avea relațiile informale și autoritatea instituțională necesare pentru a participa la alegerea noului conducător.

Ordinea constituțională formală a stabilit limitele în interiorul cărora s-au desfășurat confruntările politice informale. Un mecanism asemănător ar putea funcționa și în cazul succesiunii lui Putin.

Personalități comparabile cu cele care s-au confruntat după moartea lui Stalin ar urma să devină actorii principali în intervalul dintre plecarea lui Putin și alegerile menite să confirme un nou șef al executivului. Avantajul îl vor avea persoanele care reunesc autoritatea instituțională și rețele personale puternice, nu cele care dispun doar de una dintre aceste forme de influență.

Cercul restrâns care ar putea alege viitorul președinte

Lista oficialilor care au atât puterea, cât și autoritatea necesare pentru a face parte din selectoratul de după Putin este scurtă. Din acest cerc ar putea face parte președinții celor două camere ale parlamentului, prim-ministrul, șeful Administrației Prezidențiale, secretarii Consiliului de Stat și Consiliului de Securitate, directorul Serviciului Federal de Securitate și ministrul apărării.

În anumite condiții, influență ar putea avea și alți demnitari, inclusiv ministrul finanțelor și președintele Curții Constituționale, deși participarea lor este considerată mai puțin probabilă.

Negocierile pentru identificarea succesorului lui Putin vor depinde de persoanele care vor ocupa aceste poziții instituționale în momentul în care succesiunea va deveni o problemă imediată. Este dificil de anticipat cine va intra în confruntare și cine va prefera să rămână în plan secund până la plecarea actualului președinte.

Deciziile privind numirile, luate cu mult înainte de deschiderea succesiunii, vor stabili însă cine va avea posibilitatea reală de a participa la competiție. Prin menținerea aliaților vârstnici în funcții, Putin influențează deja viitorul proces. Aceștia blochează accesul unor posibili pretendenți și s-ar putea afla încă la putere atunci când va începe tranziția.

Oficialii relativ tineri, motivați de perspectiva de a deveni următorul conducător al Rusiei și nu doar de dorința de a-și păstra privilegiile, ar putea beneficia de un avantaj important.

În rândul jurnaliștilor ruși circulă ipoteza că Aleksei Diumin, secretar al Consiliului de Stat, fost membru al dispozitivului de protecție al lui Putin și în vârstă de 53 de ani, ar putea deveni un potențial succesor. Președintele Dumei de Stat, Veaceslav Volodin, în vârstă de 62 de ani, este menționat, de asemenea, printre posibilii candidați.

Pe listă apar și premierul Mihail Mișustin, în vârstă de 60 de ani, precum și Serghei Kirienko, de 64 de ani, prim-adjunct al șefului Administrației Prezidențiale. Kirienko este unul dintre consilierii lui Putin pentru politica internă și ar dispune de o rețea personală extinsă.

După aceste nume, cercul potențialilor arbitri și pretendenți devine mult mai vârstnic. Stagnarea prelungită de la vârful regimului a deformat evoluția firească a carierelor în treptele inferioare ale sistemului.

În lipsa posibilităților de avansare, o generație de potențiali lideri aflați acum la vârste de 50 sau 60 de ani a fost menținută în funcții de adjuncți, transferată în posturi de guvernatori cu influență redusă sau blocată în ministere îndepărtate de centrele reale ale puterii.

O situație asemănătoare există în forțele armate. Demnitarii Statului Major General care conduc efortul de război sunt în vârstă și au fost protejați de pensionare, în timp ce numeroși comandanți operaționali de pe teren aparțin unor generații mult mai tinere.

Copiii elitei trec înaintea unei generații blocate

Întârzierea evoluției firești a carierelor este atât de mare încât copiii membrilor elitei vârstnice au început să ocupe funcții în aparatul birocratic, trecând înaintea generației intermediare.

Fiul consilierului prezidențial Nikolai Patrușev, fiul bancherului miliardar Iuri Kovalciuk și un văr mai tânăr al lui Putin au ajuns miniștri sau adjuncți ai unor conducători de instituții. Ei au fost propulsați în poziții importante fără o pregătire profesională îndelungată în structurile respective.

Această practică alimentează tensiunile în interiorul clasei politice ruse și poate accentua nemulțumirea oficialilor cu experiență care sunt ocoliți în procesul promovărilor. Fiecare an în care Putin menține o gerontocrație restrânsă la conducerea celor mai importante instituții mărește riscul unui conflict între generații.

Felul în care un stat le permite noilor generații să urce pe scara politică este esențial pentru stabilitatea regimului. O schimbare treptată în funcțiile de vârf le oferă celor mai ambițioși membri ai elitelor în ascensiune motive să investească în continuitatea sistemului, să construiască relații cu vechii responsabili și să câștige încrederea cercului care influențează deciziile.

Dacă oficialii mai tineri sunt ținuți permanent la marginea sistemului, mecanismul poate deveni nesustenabil. Garda veche va fi tot mai slăbită de vârstă, ceea ce va duce, mai devreme sau mai târziu, la apariția simultană a numeroase posturi vacante.

Schimbările neplanificate și relativ bruște pot aduce la conducere persoane care nu au colaborat niciodată cu actualii deținători ai puterii, nu beneficiază de încrederea acestora și controlează doar superficial instituțiile pe care ar trebui să le administreze.

Subordonați blocați mult timp în eșaloanele inferioare și lipsiți de experiență guvernamentală ar putea fi propulsați brusc în funcții de mare răspundere. O asemenea vacantare ar putea provoca și o confruntare între persoane nemulțumite din interiorul regimului, fiecare încercând să-și înlăture adversarii.

Acest context creează condițiile unui posibil haos și poate genera erori periculoase în timpul procesului delicat de coordonare a transferului puterii.

Riscul unei tranziții dezordonate crește odată cu trecerea timpului

Cu cât elitele gerontocratice ale Rusiei rămân mai mult la conducerea instituțiilor care beneficiază de legitimitate politică, importanță constituțională, resurse și rețele loiale, cu atât scad șansele unei tranziții ordonate către următorul președinte.

Persoanele care se consideră cel mai bine poziționate pentru a administra perioada de după Putin vor fi supuse presiunilor venite din partea celor care au așteptat prea mult în plan secund, fără să primească posibilitatea de a dobândi experiența necesară conducerii unei țări.

Chiar dacă Putin își va păstra sănătatea, fiecare schimbare de funcție în cercul său apropiat va transforma postul eliberat într-o țintă pentru numeroși candidați. O generație marcată de dezamăgire și frustrare va încerca să profite de orice posibilitate de avansare către una dintre pozițiile care ar putea oferi acces la viitorul selectorat.

Lipsa mobilității nu a eliminat ambițiile politice, ci le-a acumulat și le-a împins spre un moment de confruntare. Oficialii care nu au avut acces la funcțiile de vârf pot fi tentați să folosească prima breșă apărută în sistem, mai ales dacă autoritatea centrală va fi slăbită de dispariția sau incapacitatea președintelui.

În locul clarității și al stabilității, viitorul politic al Rusiei ar putea reflecta consecințele regimului aparent fără sfârșit construit de Vladimir Putin. Sistemul care i-a asigurat liderului rus controlul pe termen lung riscă să lase în urmă instituții conduse de persoane îmbătrânite, generații intermediare frustrate și pretendenți tineri lipsiți de experiența necesară administrării unei succesiuni pașnice.