Coruptia administratiei de ocupatie romanesti din Ungaria, in 1919. Cum si-au dat mana functionarii si politicienii romani cu bogatasii maghiari ca sa pagubeasca proaspat aparuta Romanie Mare

Matei Udrea | 19 noiembrie 2023

Perioada administratiei de ocupatie romanesti in Ungaria cucerita, in 1919, este unul dintre cele mai putin studiate capitole din istoria tarii noastre. Un patriotism gresit inteles ori, poate, teama de reactia ostila a opiniei publice a facut ca istoricii romani sa evite subiectul si dupa Revolutia din decembrie 1989, prelungind astfel tacerea de 45 de ani impusa pe acest subiect de regimul comunist. Povestea este insa una cel putin la fel de interesanta ca si razboiul romano-maghiar in sine.

Daca istoria operatiunilor militare din decembrie 1918-august 1919 a fost una glorioasa, in schimb cea cuprinsa intre august si noiembrie 1919 (cand trupele romane au parasit Budapesta) este una mult mai tulbure si cu destule tuse intunecate. Principala problema, in aceste aproape 4 luni, a fost una pe care o cunoastem prea bine si azi: coruptia.

Dupa stralucita victorie militara a venit lamentabila administratie romaneasca

Dupa victoria militara, care a fost una absolut stralucita si de o importanta decisiva in efortul de a stopa ascensiunea bolsevismului catre centrul si vestul Europei, au venit birocratii. Administratia romana a teritoriului ocupat din Ungaria a ramas una militara, dar sub comanda generalilor desemnati guvernatori in diversele zone si localitati a aparut si un numeros personal civil adus din tara, pentru a se ocupa de toate soiurile de probleme pe care le presupune gestionarea unor comunitati: ingineri, medici, agronomi, contabili, lucratori feroviari, reprezentanti ai diverselor institutii etc.

Aceasta situatie a fost perceputa, de foarte multi dintre functionarii si militarii romani, drept o ocazie ideala de a se imbogati. Marturii ale coruptiei generalizate care a s-a intins fulgerator in zona de ocupatie vin deopotriva din surse straine si romanesti. Practica n-a fost insa una locala, firele ducand la clasa politica de la Bucuresti (premieri Ionel Bratianu pana in septembrie 1919, Artur Vaitoianu pana in noiembrie 1919 si Alexandru Vaida-Voevod pana in martie 1920) si, deopotriva, catre Consiliul Dirigent al Transilvaniei condus de Iuliu Maniu.

Intrarea armatei romane in Budapesta.

Coruptia generalizata din randurile romanilor a fost speculata prompt de unguri

De comportamentul romanilor au profitat prompt ungurii, care n-au intarziat sa-i corupa pe functionarii locali si politicienii din tara ca sa-si protejeze afacerile. In foarte multe cazuri, liderii romanilor au incheiat aceste afaceri oneroase in detrimentul propriei tari, al locuitorilor din Transilvania, al vaduvelor si orfanilor de razboi care luptasera pentru Romania Mare.

In 1936, generalul de brigada Nicolae Mihailescu, fost guvernator militar al regiunii Debretin in 1919, isi publica memoriile: „Amintiri si invataminte din Razboiul de Intregire a Neamului, 1916-1919”. Ofiterul simtise nevoia sa aloce un capitol special si consistent acestei probleme a coruptiei generalizate cu care s-a confruntat cat a fost guvernator in Debretin.

Tabloul zugravit de acesta este unul de-a dreptul descurajant. Afaceristi locali, ofiteri si functionari romani detasati la fata locului, politicieni si inalti ofiteri de la Bucuresti si de la Sibiu (unde functiona Consiliul Dirigent al Transilvaniei) isi dadusera mana ca sa fure, sa faca bisnita, sa jefuiasca.
Asa cum veti vedea mai jos, pagubiti nu erau doar maghiarii de rand, ci si statul roman.

Intrarea armatei romane in Budapesta.

Cazul fabricii de vagoane de la Debretin. Ce se demonta ziua era montat la loc noaptea, de aceiasi muncitori. Inginerul roman care superviza operatiunea fusese mituit de proprietarul ungur al fabricii

Unul dintre numeroasele cazuri prezentate de generalul Mihailescu este cel al unuia din functionarii romani din subordinea sa care-si daduse mana cu proprietarii maghiari ai unei fabrici pentru a sabota demontarea acesteia si transportarea in Romania. Inginerul corupt avea acoperire, asa cum avea sa descopere generalul, chiar de la Sibiu, foarte probabil pe cineva sus-pus dintre cei 15 ardeleni care faceau parte din Consiliul Dirigent al Transilvaniei.

Operatiunea de demontare a fabricii fusese ordonata in contul despagubirilor pe care Romania se considera indreptatita sa le ia dupa ce, in perioada 1917-1918, administratia de ocupatie a Puterilor Centrale jefuise salbatic Tara Romaneasca si Dobrogea. In acel interval de doi ani, germanii, austro-ungarii si bulgarii furasera tot ce se putuse fura, inclusiv clopotele bisericilor si plapumile din case. Asadar, acum Romania incerca sa-si recupereze pierderile, trecand peste protestele vehemente ale Aliatilor de la Paris (Franta, Marea Britanie si Statele Unite).

Patrula de militari romani supraveghind activitatea in oras, pe timpul ocupatiei.

Revenind la cazul nostru, iata mai jos relatarea generalului Mihailescu:

„(…) La comandamentul zonei de ocupatie dispuneam de un personal foarte numeros atat militar, cat si civil de ambele sexe. (…) Majoritatea si-au facut bine si constient datoria, meritand recunostinta tarii.
Totusi, printre ei se strecurasera si cativa, care intrati – cum se zice la noi – pe poarta din dos, venisera doar ca sa petreaca ori sa adune avere. Cazul cel mai tipic a fost al unui inginer care a functionat in zona ca sef al serviciului industriei.

Intr-o zi, pe cand acesta se afla la Budapesta cu o insarcinare, un subaltern de-al sau (inginerul P…) vine si imi descopera diverse incorectitudini comise de el. Un inceput de ancheta descopera in adevar lucruri senzationale.

Pentru a nu fi prea lung in expunere, voi cita aci numai un singur caz care prin ingeniozitatea lui intrece orice inchipuire. Dupa acest caz se poate deduce cine era omul. Printre fabricele din zona prevazute in program spre a fi demontate si expediate in tara era si faimoasa fabrica de vagoane de la Debretzen (Debretin – n. red.).

Se lucra de luni intregi la demontarea ei si totusi fabrica ramanea tot pe picioare. Secretul era acesta: ceea ce lucratorii demontau ziua, aceiasi lucratori remontau noaptea, intocmai ca la legenda Manastirei Curtea de Arges. Cei care trageau mai intai foloase din aceasta erau lucratorii, care erau platiti de 2 ori: ziua de comandamentul zonei ca sa demonteze, noaptea de directia fabricii ca sa puna piesele la loc.

Complicitatea functionarului in aceasta afacere a iesit la iveala din notele confidentiale ale directorului fabricii, descoperite cu ocaziunea unei perchezitiuni inopinate la fabrica, ascunse intr-o camera secreta. In carnetul descoperit acolo s-a gasit trecut atat conventia dintre functionar si directia fabricii, cat si sumele incasate de acesta la diverse date. Asemenea, toate platile facute de fabrica cu remontarea pieselor.

In momentul cand a fost depus [arestat] se gasea in tovarasia unei prietene, pe care o prezentase la toti drept sotie a sa, intr-un hotel din Budapesta, imbracat in uniforma de colonel, cu toate ca in realitate nu era decat simplu caporal rezervist. A fost judecat si condamnat de curtea martiala a Diviziei 16, care functiona in acel timp la Debretzen.

A facut insa recurs la Sibiu, si instanta de aci a gasit cu cale sa caseze sentinta fara trimitere, cu toate ca la predare comandamentul zonei a ramas descoperit cu mai multe milioane de coroane”.

Un alt caz, in care fusese implicat acelasi functionar roman, releva nivelul foarte profund de coruptie din intreaga structura a administratiei de ocupatie – fenomen atat de mare, incat nici macar comandantul nu era capabil sa-i dea de cap:

„(…) Se prezinta la mine o oarecare doamna Toby dintr-o familie distinsa si-mi reclama ca acel functionar ii rechizitionase pentru mine un covor de mare valoare, pe care nu i l-a mai restituit. Ca dovada mi-a prezentat si un bon in perfecta regula.

Covorul acesta a fost gasit in adevar la una din locuintele functionarului, si anume la cea din Bucuresti – caci spre a nu fi mai prejos ca celebrul Boscu, care fusese vazut iesind deodata pe cele 9 bariere ale orasului, functionarul avea 3 locuinte: una la Bucuresti, alta la Debretzen si, in fine, o alta la Budapesta.

Covorul a fost apoi expediat la Debretzen sub paza chiar a delegatului care asistase la perchezitie si-l luase in primire.

Ciracii functionarului au avut insa grija sa-l faca nevazut chiar in momentul sosirei lui la Debretzen la coborarea din vagon. Cu toate cercetarile facute, nu a mai fost gasit. La Debretzen nu s-a primit decat procesul-verbal singur, fara corpul delict”.

Cazul bancherilor unguri prinsi cu aur, bijuterii de mare valoare si documente compromitatoare. Confiscarea dispusa la fata locului a fost anulata de la Bucuresti dupa un drum al bogatasilor in capitala Romaniei

Intr-un alt caz, mai multi bancheri unguri au fost prinsi pe cand incercau sa duca la Budapesta, in mod ilegal, mari cantitati de aur si bijuterii. Administratia romana le-a confiscat, dar apoi ungurii i-au corupt pe membrii guvernului de la Bucuresti, care a dispus restituirea marfii de contrabanda.

Iata mai jos episodul relatat de comandantul zonei Debretin:

„(…) Era pe timpul cand detectivii serviciului de informatiuni de la comandamentul zonei prinsesera in flagrant delict – in trenul in care autorizasem consortiul de bancheri din zona sa transporte la Budapesta pentru preschimbare bilete de banca bolsevice cu curs fortat – valori in monede de aur si bijuterii de mare valoare dosite cu multa dibacie prin fundurile cuferelor si geamantanelor construite ad-hoc cu cate 2 si chiar mai multe funduri bine mascate. De asemenea, scrisori necenzurate si documente compromitatoare cusute prin dosul captuselelor de la vesminte. Toate aceste monede si bijuterii, evaluate la mai multe zeci de milioane, au fost dearate, conform ordonantelor in vigoare, confiscate si varsate la tezaurul zonei pe seama statului roman.

Nenumarate interventiuni s-au facut atunci ca sa restituiesc aceste valori, sub pretext ca ele ar apartine populatiunii nevoiase pe care bancherii au voit numai sa le puna in siguranta la Budapesta. S-a mers pana acolo cu interventiunile, ca intr-o zi cativa bancheri, in cap cu episcopul reformat din Debretzen, mi-au oferit, intr-o audienta ce le acordasem in cabinetul meu, suma de 500 de mii franci aur in schimbul liberarii valorilor.

Caci, sustineau acei onorabili bancheri, noi tot vom obtine restituirea valorilor noastre cu sacrificii poate mult mai mici ca acum, dar o sa fie nevoie sa facem o calatorie pana la Bucuresti; deci oboseala si timp pierdut, pe care am dori sa le evitam.

In fata aurului stralucitor un altul in locul meu poate ca si-ar fi pierdut capul si ar fi cedat. Eu am avut insa taria sa refuz o suma, care dupa conditiunile valutare de azi ar reprezenta o suma de circa 15-20 milioane lei.

Cateva zile mai tarziu doi reprezentanti ai bancherilor mi-au cerut autorizatiunea sa faca o calatorie pana la Bucuresti. Rezultatul a fost ca am primit ordin sa liberez bancherilor toate valorile. Ce au de spus spertarii timpurilor de azi? Ce ocazie fericita pentru imbogatitii de razboi? Renunt la orice comentarii fiindca sunt convins ca cronicarii de azi vor considera cazul ca ceva anormal, de ordin patologic”.

Coruptia profunda: cum s-au gandit ofiterii din administratia de ocupatie sa-l mituiasca pe comandant ca sa-i lase sa faca bisnita cu automobile luate la subpret din Ungaria

Desi, in memoriile sale, generalul Mihailescu mentioneaza in repetate randuri ca numarul infractorilor din administratia de ocupatie era mic comparativ cu cel al oamenilor cinstiti, totusi un alt episod relatat in memoriile sale releva contrariul. Sub comandant, toti ofiterii romani erau pusi pe smecherii si invarteli.

Iata episodul:

„(…) Ma gaseam tot la Debretzen. Cativa ofiteri de la comandament isi exprimasera dorinta ca sa-si procure pe preturi moderate si in rate lunare automobile de ocazie, ceea ce insa eu nu voisem sa aprob. Ca sa-si procure totusi automobile, ei au recurs la un truc, ca astfel sa ma puna in fata faptului indeplinit.

Au intocmit adica un tablou cu numele tuturor amatorilor de a-si procura automobile, intre care m-au trecut bineinteles si pe mine. Tabloul a fost semnat apoi din «ordin» si trimis la Sibiu pentru aprobare.
Intr-o zi cand scoboram scarile comandamentului ca sa merg la masa ma intampina jos un automobil apelpisit, in care sunt invitat sa iau loc alaturi de alti ofiteri. Deocamdata am crezut ca poate sa fie vorba de vreun automobil din garaj, pe care eu nu avusesem inca ocaziunea sa-l cunosc.

La ajungerea la domiciliu, unul din ofiterii ce ma insotise imi spune zambind: „E al dv., domnule general, sa-l stapaniti sanatos. Ati fost deja creditat la cassa cu 20 mii lei, care vi se vor retine in rate”. Am ramas perplex. Desigur, ofiterii crezusera ca o sa-mi faca placere si o sa le multumesc.

In loc de acesta eu mi-am exprimat nemultumirea, si indata ce m-am inapoiat la comandament, prima mea grija a fost sa dau ordin pretorului sa caute cumparator si sa vanda imediat masina.

Cateva zile mai tarziu pretorul a revenit si mi-a dat sa semnez o declaratie de vanzare, depunand pe biroul meu si un pachet cu bancnote in valoare de 70 mii lei, costul masinii vandute.

Din aceasta suma am achitat casieriei 20 mii lei, iar restul de 50 mii lei l-am predat sub luare de chitanta, cu toata opunerea celor din jurul meu, domnului B…, delegatul ministerului de finante la zona, ca sa-i verse in cassa comandamentului in folosul invalizilor, orfanilor si vaduvelor de razboi. Sa mai fac vreun comentariu? (…)”.

Un soldat roman a fost ucis de un bogatas ungur. Unul din membrii Consiliului Dirigent al Transilvaniei a intervenit pentru a-l salva pe criminal. S-a incercat si mituirea comandantului militar al Debretinului

Voracitatea, cinismul si lipsa de patriotism a majoritatii elitelor romanesti era dezarmanta. Nici macar uciderea propriilor soldati nu-i impiedica pe inaltii responsabili sa ia spagi pentru a-i favoriza pe criminalii maghiari. Cazul de mai jos implica, asa cum arata generalul roman, un avocat transilvanean si unul dintre membrii Consiliului Dirigent al Transilvaniei de la Sibiu:

„(…) In vecinatatea unui orasel in apropiere de Debretzen este gasit intr-o zi un soldat roman asasinat. Se fac cercetari peste cercetari si toate dovezile se indreapta asupra unui cunoscut proprietar ungur din localitate, care avusese mai multe conflicte cu soldatul si chiar il amenintase odata cu moartea.

Judecata il condamna la inchisoare si la o insemnata despagubire baneasca in favoarea familiei soldatului asasinat. Pentru incasarea despagubirii i se scoate locuinta la vanzare. Era o casa mare si frumoasa, pe care insa, din motive usor de inteles, nimeni nu avea curajul sa o cumpere. Locuinta sta insa sigilata si sub paza militara, astfel ca proprietarul ei nu putea sa o foloseasca.

Intr-o zi se prezinta la mine in audienta un oarecare avocat din Ardeal insotit de proprietarul casei sigilate, care dupa prezentare si o lunga pledoarie in fata proprietarului ungur imi da o scrisoare din partea unui inalt demnitar din Ardeal (membru in Consiliul dirigent), pe care eu insa nu avusesem niciodata onoarea sa-l cunosc.

In scrisoare, inaltul demnitar imi spunea ca ungurul in chestiune este o persoana destul de cunoscuta de Domnia Sa ca devotata cauzei romanesti, pe care nu-l crede capabil sa fi comis crima pentru care suferise condamnarea. La urma termina prin a ma ruga frumos sa anulez acea sentinta, pentru ca omul sa-si poata folosi locuinta.

La sfarsitul scrisorii era si un post-scriptum prin care eram rugat, bineinteles tot frumos, sa nu consider ca o ofensa ca acel proprietar ungur, prieten al sau, isi permite sa ma gratuleze cu un modest cadou de 70 mii lei ca o atentiune pentru serviciul prestat, caci… asa e obiceiul pamantului. Cred ca nu mai e nevoie sa spun ca le-am aratat la amandoi usa, somandu-i sa nu mai indrazneasca vreodata sa urce scarile comandamentului (…)”.

In acel moment, Consiliul Dirigent al Transilvaniei era compus din 15 membri. Numele lor sunt celebre, multi dintre acestia fiind priviti si azi ca niste eroi ai luptei pentru unire. Fara indoiala ca nu toti s-au pretat la asemenea mizerii, dar cel putin unii dintre ei – asa cum se va vedea si in continuare – au folosit aceasta ascensiune la putere pentru a intra in combinatii dubioase si a face averi ilicite:

Iuliu Maniu (Partidul National Roman), ministru-prezident si ministru de interne;
Stefan Cicio-Pop (PNR), vicepresedinte;
Alexandru Vaida-Voevod (PNR), vicepresedinte;
Aurel Vlad (PNR), finante;
Vasile Goldis (PNR), Resortul Cultelor si a Instructiunii Publice. A fost urmat in functie de Valeriu Braniste;
Aurel Lazar (PNR), justitie;
Ioan Suciu (PNR), Resortul Organizarii;
Iosif Jumanca (Partidul Social Democrat din Transilvania – PSDTB), Resorturile de Industrie si de Agricultura;
Romul Boila (PNR), Resortul de Alimentare si Comunicatie;
Emil Hatieganu (PNR), Resortul Codificarii;
Ion Flueras (PSDTB), Resortul de Ocrotiri Sociale;
Victor Bontescu (independent), Resortul de Comert si Agricultura;
Vasile Lucaciu (indep.), fara portofoliu, cu misiuni in strainatate;
Octavian Goga (indep.), fara portofoliu.

Afacerea trenului cu marfuri destinate populatiei transilvanene deturnat pentru a fi valorificat la bisnita in Ungaria. Reteaua era patronata de membri ai Consiliului Dirigent de la Sibiu

Episodul de mai jos arata cum membri ai Consiliului Dirigent al Transilvaniei coordonau retele care deturnau trenuri intregi cu mancare si produse destinate locuitorilor transilvaneni, pentru a face specula cu marfurile respective in Ungaria. Cazul este socant. Administratia militara s-a opus, a confiscat marfurile, dar caracatita coruptiei era prea mare. Intermediarii liderilor transilvaneni de la Sibiu umblau dupa ei cu teancuri de aprobari si permise in alb, semnate si stampilate de membri ai Consiliului Dirigent. Cand erau prinsi, totul se musamaliza la Sibiu.

Iata relatarea generalului Mihailescu:

„(…) Intr-o zi, pe cand lucram cu seful de stat-major in cabinet, zbarnaie cineva la telefon. Era comandantul militar al garii Debretzen, care ma avertiza ca a sosit in gara un tren din tara incarcat cu diferite marfuri de lux si documente in neregula. Imi cerea ordine de urmare.

Din ancheta ordonata de mine reiesea ca trenul sosise in adevar din regat (adica din Romania – n. red.) cu marfuri de valoare destinate spre a fi desfacute nu pe teritoriul zonei ocupate, ci in Ardeal, ca trecuse linia de demarcatie in mod clandestin si se oprise la Debretzen cu intentia vadita de a desface marfurile aci cu preturi de specula.

Conform ordonantele in vigoare am dat ordin ca marfurile sa fie confiscate si depozitate in magaziile comandamentului pentru a fi vandute la licitatie, iar sumele rezultate varsate in cassa comandamentului pe seama statului roman.

Trebuie sa spun insa ca delicventii nu erau la prima incercare si nici persoane care sa se resemneze cu una, cu doua. Astfel, unul din ei, probabil cel mai experimentat in materii de contraventii, n-a intarziat sa se prezinte la mine pentru a protesta si a ma invinui de abuz fata de autorizatiunea ce pretindea ca o are din partea Consiliului dirigent de a trece marfurile in zona ocupata.

– Va invit sa-mi aratati imediat autorizatiunea ce pretindeti ca o aveti de la Consiliul dirigent.

– Numaidecat, imi raspunde atunci individul trantind cu zgomot pe birou un portofoliu incarcat cu un maldar de hartii si incepand a rascoli prin ele ca sa gaseasca ceea ce cauta.

In timpul acela observ ca in portofoliu se gasea un mare numar de autorizatiuni in alb purtand numai antetul Consiliului dirigent, semnatura unui membru al Consiliului, pecetea si un numar de ordine. Le-am confiscat imediat, iar pe individ l-am trimes la plimbare.

Parte din aceste autorizatiuni le-am inaintat la Sibiu Consiliului dirigent, rugand sa cerceteze provenienta si sa-mi comunice cat mai in graba rezultatul pentru a sti ce masuri sa iau contra individului; iar restul l-am pastrat la comandament pentru orice eventualitate. Este de la sine inteles ca nu am primit niciun raspuns. Pentru motive usor de inteles cred ca au fost clasate la dosar.

Lucrurile nu s-au terminat insa tot astfel si la zona. Cum valoarea marfurilor confiscate era destul de mare, a inceput, cum de altfel era de asteptat, seria interventiilor. Tot aparatul de avocati, avocatei si oameni de afaceri din Bucuresti si aiurea, printre care nu lipseau mai ales politicianii – caci nimic nu se poate face in sarmana tara romaneasca fara plaga de avocati si politiciani -, s-a perindat cu aceasta ocaziune prin cabinetul meu, recurgand nu numai la amenintari, dar si la argumente care se stie ca reusesc mai totdeauna – coruptiunea -, oferindu-mi sume destul de ametitoare in schimbul liberarii marfurilor. La toate aceste amenintari si incercari de corupere eu am ramas neclintit in hotararea luata.

Si fiindca la ultima incercare de corupere individul si-a permis fata de mine si unele grosolanii, am dat ordin ca atat el, cat si acolitii care il insoteau sa fie expulzati din zona, iar marfurile vandute cat mai repede la licitatie.

Dupa trecere de cateva luni de la aceasta intamplare si cand credeam ca totul se terminase, m-am trezit cu un ordin de la centru sa liberez proprietarilor fie marfurile, fie valoarea lor in caz ca au fost vandute la licitatie. Este de presupus ca aceasta nu s-au facut asa, pe gratis.

Am facut ori nu bine de am refuzat spertul care, asigur pe cetitori, era mai mult decat ispititor? Nu stiu, cei de la centru insa, care au ordonat restituirea marfurilor ori valoarea lor, au fost, se intelege, de alta parere si in orice caz mult mai prevazatori ca mine (…)”.

Unitate de vanatori romani marsaluind pe strazile Budapestei.

Regina Maria: „Ii puteti spune furt, daca vreti, ii puteti spune oricum. Simt ca suntem pe deplin indreptatiti sa facem ce ne dorim!”

Sub pretextul despagubirilor, autoritatile romane au scos din Ungaria ocupata cantitati enorme de materiale. Insa doar o parte au ajuns in proprietatea statului roman. Familia Bratianu s-a numarat printre marii profitori ai acestei perioade, foarte multe bunuri ajungand in proprietatea sa. La fel au procedat si multi alti politicieni, dar si inalti ofiteri si functionari.

Pentru a reflecta corect situatia pana la capat, trebuie spus ca in acea perioada nu doar romanii s-au dedat la fapte de coruptie. Cu acelasi entuziasm s-au bagat in afaceri necurate si ofiteri americani, britanici si italieni. Dar, spre deosebire de acestia, care venisera intr-un loc uitat de lume si se trezisera in fata unor oportunitati de capatuiala, romanii si-au tradat, de obicei, propria tara, coruptia lor fiind un afront si o insulta la adresa compatriotilor care murisera cu sutele de mii in Primul Razboi Mondial si in razboiul romano-maghiar.

Un rezumat succint al felului in care s-au raportat conducatorii Romaniei de dupa Primul Razboi Mondial la ocuparea Ungariei e facut, destul de plastic, de Margaret MacMillan in impresionatul volum „Fauritorii Pacii. Sase luni care au schimbat lumea”:

„(…) Romanii, care ocupau la acel moment cea mai mare parte a Ungariei, au jefuit ce mai ramasese din regimul lui Kun. Telefoane, armasari de elita, pompe de incendii, pantofi, covoare, automobile, grane, vite, vagoane de tren si locomotive, toate dispareau in est. Regina Maria i-a marturisit fericita unui ofiter american: «Ii puteti spune furt, daca vreti, ii puteti spune oricum. Simt ca suntem pe deplin indreptatiti sa facem ce ne dorim!».

In momentul in care misiunea militara aliata de la Budapesta a protestat, romanii au afirmat ca nu faceau decat sa ia cu ei provizii pentru armata. In fond si la urma urmei, a spus Bratianu, Romania a salvat lumea civilizata de bolsevism”.