În tradiția populară românească, Sfântul Ilie este asociat cu tunetele, fulgerele și ploile binefăcătoare, fiind invocat în perioadele de secetă pentru aducerea ploii și protejarea culturilor.
Potrivit tradiției creștine, Sfântul Ilie a trăit în urmă cu peste 2.800 de ani, în ținutul Tesvi din Galaad, pe vremea regelui Ahab. Vechiul Testament îl prezintă drept un proroc care a apărat credința în Dumnezeu într-o perioadă în care poporul lui Israel se îndepărta de credința adevărată și se închina idolilor.
În iconografia și tradiția ortodoxă, Sfântul Ilie este cinstit ca făcător de minuni și aducător de ploaie, iar în credința populară românească imaginea sa este completată de numeroase legende care îl înfățișează străbătând cerul într-un car de foc și luptând împotriva duhurilor rele.
Potrivit datelor Direcției Generale pentru Evidența Persoanelor, aproximativ 127.000 de români își sărbătoresc onomastica de Sfântul Proroc Ilie. Cel mai răspândit prenume este Ilie, purtat de peste 88.500 de persoane.
Alte nume asociate acestei sărbători sunt Elias, Lia, Iliuță, Iliana, Lică, Eliana și Elis. În mod tradițional, de Sfântul Ilie sunt felicitate și multe persoane care poartă prenumele Ilinca, deși acesta este asociat oficial sărbătorii Sfinților Constantin și Elena.
Potrivit tradiției, tatăl Sfântului Ilie ar fi avut o viziune în ziua nașterii fiului său, în care îngeri îmbrăcați în haine albe îl înveleau pe prunc în scutece de foc și îi ofereau o flacără drept hrană, simbol al râvnei pentru Dumnezeu care avea să-i călăuzească întreaga viață.
În folclorul românesc, Sfântul Ilie este descris ca un gospodar cu fire aprigă, care străbate cerul într-un car tras de cai de foc. Tunetele și fulgerele sunt explicate, în credința populară, ca fiind loviturile de bici cu care sfântul alungă diavolii ascunși printre nori.
Tot tradiția spune că el poate aduce atât ploi salvatoare pentru culturi, cât și furtuni sau grindină, motiv pentru care este invocat în rugăciuni în perioadele de secetă.
Numeroase legende susțin că Sfântul Ilie nu și-a încheiat misiunea pe pământ, ci a fost ridicat la cer, de unde va reveni la sfârșitul lumii pentru a lupta împotriva răului.
Ziua de 20 iulie este însoțită de numeroase obiceiuri populare păstrate în diferite regiuni ale țării. În tradiția satului românesc, oamenii evitau munca în această zi, de teama grindinei sau a furtunilor care ar fi putut distruge recoltele.
Femeile mergeau la biserică pentru a împărți de pomană fructe și alte roade ale gospodăriei în memoria celor trecuți la cele veșnice. Tot în această zi se culegeau plante de leac, în special busuioc, care era dus la biserică pentru a fi sfințit, apoi uscat și folosit în diverse practici tradiționale.
Sărbătoarea este legată și de pomenirea morților, în special a copiilor decedați. În unele zone, femeile ofereau mere copiilor, iar în biserici erau organizate slujbe și pomeni cunoscute sub denumirea de „Moșii de Sânt-Ilie”.
Pentru apicultori, Sânt-Ilie marca începutul recoltării mierii. Obiceiul prevedea ca aceasta să fie extrasă doar de bărbați, îmbrăcați în haine de sărbătoare și ajutați de un copil. După recoltare, familia și invitații gustau din mierea nouă, într-o masă festivă despre care se credea că aduce belșug în anul următor.
Sărbătoarea marchează și mijlocul verii pastorale, moment în care ciobanii coborau pentru prima dată din munți după urcarea oilor la stână și ofereau celor dragi daruri lucrate manual.
În mai multe zone ale țării sunt organizate târguri și manifestări tradiționale dedicate zilei de Sânt-Ilie. Printre cele mai cunoscute se numără bâlciul de la Fălticeni, atestat încă din anul 1814, precum și Târgul de fete de pe Muntele Găina, Nedeea de la Polovragi, Târgul feciorilor de la Săcele și manifestările folclorice din Covasna.
În calendarul popular, ziua de 21 iulie este dedicată lui Ilie-Pălie, personaj despre care tradiția spune că este vizitiul care conduce carul de foc al Sfântului Ilie.