Cum a fost UMILIT Godina de seful Politiei: „Te masturbezi? Mizeriile tale le citesc scursurile societatii”

news

Politistul brasovean Marian Godina dezvaluie  apucaturile primitive al sefului Inspectoratului Judetean de Politie Brasov, Ioan Aron. Acesta l-a umilit pe politist dupa ce a inceput sa-si relateze pe Facebook experientele din misiuni, sustinand ca povestirile care au amuzat sute de mii de romani sunt citite de „scursurile societatii”.

Iata relatarea lui Marian Godina, publicata tot pe Facebook:

„ASA SE EXPRIMA CHESTORUL IOAN ARON, SEFUL IPJ BRASOV.

Eu exist datorita voua. Daca nu erati voi la inceput sa ma sustineti si sa puneti presiune pe sefii mei prin petitii si reclamatii, eu azi nu mai aveam nici pagina de facebook, nici carte publicata si poate nici politist nu mai eram. De aceea, va datorez acest capitol al cartii FLASH-URI DIN SENS OPUS, ca sa intelegeti mai bine cat m-ati ajutat prin ceea ce ati facut. Capitolul e destul de lung, dar merita citit.

„Cei care ma urmaresc inca de la inceput, stiu ca pagina mea de Facebook, unde postasem vreo patru texte dintre cele incluse si in cartea de fata, a fost inchisa pentru o zi, dupa care a fost redes¬chisa. Presa a speculat ca imi fusese inchisa de catre sefi. Nu am vorbit niciodata despre acel episod, desi era intrebarea care mi se punea cel mai des. Nu am vrut atunci sa raspund, nu din lasitate, ci pentru ca, pur si simplu, eu doream doar sa fiu liber sa scriu si tocmai ce obtinusem asta. Nu-mi doream sa incep razboaie cu nimeni, voiam doar sa fiu lasat sa fac ceea ce-mi place. Faptul ca scriu despre asta abia aici, in carte, nu inseamna ca doresc sa fac rau cuiva, scriu acum despre asta pentru ca in aceste pagini mi-am expus majoritatea momen¬telor marcante ale vietii mele, iar ziua in care s-a inchis pagina de Facebook a fost cu siguranta cea in care am incasat cea mai mare portie de umilire de cand ma stiu. Sa va spun cum a fost.

Am iesit de la dus si m-am bagat in pat, prega¬tindu-ma sa dorm, pentru ca a doua zi, la 7, trebuia sa fiu la serviciu. Dupa cum aveam obiceiul prost, am luat telefonul si am intrat pe net sa vad ce si cum. Aveam si eu un cont de Facebook, dar nu eram prea pasionat, mi se parea o prostie. De aceea, aveam ca prieteni doar cunoscuti.

Postasem cateva intamplari de la serviciu si imi venise ideea sa scriu o carte si sa o tiparesc intr-un singur exemplar, pe care sa il citesc la batranete. Am intrat pe Facebook si am observat ca ecranul telefonului meu e rosu.

La cererile de prietenie imi aparea 1.3k si nu stiam ce inseamna asta. Am realizat ca erau 1 300 de cereri de prietenie si nu intelegeam cum se poate. Credeam ca telefonul meu a luat-o razna. Intre cele cateva sute de mesaje, l-am citit si pe al verisoarei mele, care imi trimitea un link al unui ziar online de la Iasi, care facuse o stire din una dintre intam¬plarile povestite de mine. Abia atunci am facut legatura si mi-am dat seama ce se intamplase. La scurt timp, multe alte publicatii au preluat postarea si astfel a devenit virala. Ma uitam la titluri si la comentariile oamenilor si teama ca voi fi certat la serviciu pentru ca am aparut in presa a inceput sa dispara treptat. De obicei, politistii ce apar prin ziare sunt prezentati intr-o lumina negativa, pen¬tru fapte de coruptie, abuzuri etc. Spre surprinde¬rea mea, eu eram pus pe un piedestal si absolut toate articolele ma prezentau pozitiv, ca fiind un politist care a schimbat multora parerea despre aceasta breasla.

A doua zi, am mers la serviciu, iar pe la ora 8, am fost sunat de seful meu, care mi-a spus sa merg la birou pentru ca trebuie sa ma prezint la inspecto¬rul sef. Eram ingandurat, dar banuiam mai mult ca doreste sa ma felicite, decat sa ma certe. Am ajuns in biroul inspectorului sef, insotit de seful meu, iar acolo i-am observat si pe seful Politiei Municipiului Brasov, adjunctul sefului de inspec¬torat si, bineinteles, seful de inspectorat, care m-a invitat sa iau loc si a pornit discutiile.
— Stii de ce te-am chemat, nu?
— Banuiesc.
— Tu ai probleme acasa, ceva probleme perso¬nale, familiale?
— Nu.
— Atunci ce ai? Ai ceva frustrari, ceva refulari, ai probleme in dragoste?
— Nu.
— Ba da. Eu zic ca ai, ceva nu e normal la com¬portamentul tau. Ce naiba e in mintea ta? Ai vazut ce-ai facut? Cum ai putut sa scrii asemenea prostii? De unde ai tu vocabularul ala? Ne-ai facut de tot rasul. Si mai ales pe tine te-ai facut de ras. Ai vazut ca ai aparut in ziar?
— Am vazut, dar nu e niciun titlu negativ, au fost percepute bine.
— Ma, tu nici macar nu realizezi ca aia rad de tine, fac misto. Tu crezi ca aia din presa au pus titlu asa pentru ca te plac? Au pus asa, ironic, doar ca sa rada de tine. Baiatule, eu ti-am zis ca tu ai probleme grave. Ai citit vreodata din Freud? Tu ai un com¬portament de studiat de Freud.
Toti din birou radeau, in timp ce eu ma inro¬seam tot mai tare si imi venea sa intru in pamant.
— De ce te-ai apucat sa scrii tu porcariile alea?160
— Pentru ca vreau sa scriu o carte.
Vorbeam atat de incet, incat mi-am dat seama ca m-au auzit doar pentru ca au inceput iar sa rada cu totii. Primul care dadea tonul rasului era inspec¬torul sef, iar ceilalti radeau ca, no… daca seful rade, inseamna ca e de ras.
— Ce carte sa scrii tu, ma? Ce carte? Cu mizeriile alea?
— Daca imi permiteti, sunt oameni care citesc cu drag si astfel incep sa vada meseria de politist si din alt unghi. Primesc numai mesaje de apreciere.
— Ce oameni, ma? Cine isi pierde timpul sa iti citeasca tie mizeriile? Iti zic eu cine. Cefe late si oameni fara carte, ca un om serios nu citeste asa ceva. Vrei sa iti arat eu carte scrisa de mine? Poftim!
Inspectorul sef s-a ridicat de pe scaun, s-a indreptat spre un raft cu carti de unde a luat o carte si a venit spre mine.
— Uite! Asta e carte! E scrisa de mine, ca d-aia am doctorat. Uita-te in ea, ia-o in mana, ca sa vezi ce inseamna o carte!
Stateam cu capul plecat, ma abtineam sa nu imi dea lacrimile si imi doream sa ies cat mai repede din acel birou.
— Ridica-te, ma, de pe scaun! Ia cartea! Poftim!
Mi-a impins cartea spre mine si m-am vazut obligat sa o iau. Eram acum in picioare, cu cartea scrisa de domnul chestor in mana.
— Uite, acum ai o carte adevarata. Daca vrei, ti-o dau sa o citesti. Nu porcariile tale la care se amuza scursurile societatii.
— Domnule comandant, sa stiti ca sunt scriitori veritabili care mi-au trimis mesaje de apreciere.
— Ia citeste, ma, un mesaj d-ala.
Am cautat in telefon unul si l-am citit. Era de la o scriitoare care imi transmitea multumiri pentru ca reusesc sa mai descretesc fruntile oamenilor si adauga ca, prima oara cand a citit, a ramas uimita ca randurile sunt scrise de un politist tanar si pe deasupra chipes. Ma vad foarte bine si niciodata nu am avut in cap ca as fi chipes, dar eu ii citisem exact comentariul primit.
— Aia e femeie, care ti-a scris asa?
— Da.
— Auzi la ea, ca ii descretesti fruntea. Dar ca i se intaresc sfarcurile, nu ti-a zis?
Iarasi ceilalti sefi au inceput sa rada.
— Ma, dar acum fii sincer! Tu cand citesti comentariile astora, te exciti? Uite ce te intreb eu… dar tu fii sincer! De cate ori ai citit comentariul asta de la asta, de zici tu ca e scriitoare? Eu zic ca l-ai citit de foarte multe ori acasa. Ia fii sincer, te masturbezi cand citesti comentarii de la femei?
Nu imi venea sa cred ce mi se intampla. Eram in stare de soc si nu-mi venea sa cred ce aud. Iar el continua, avand fundalul asigurat de rasetele celor¬lalti prezenti.
— Spune, ma. Te masturbezi?
— Domnule comandant, as dori sa plec daca se poate. Va rog.
— Pai oricum o sa pleci, dar o sa pleci de tot! Pana una, alta, acum te duci de urgenta acasa si stergi tot. Inchizi mizeria aia de pagina si stergi tot! 162
Ai inteles? Tot stergi. Si de maine, o sa discutam in consiliu despre ce o sa facem cu tine.
— Am inteles. Daca-mi permiteti, ma retrag.
— Mai repede!
— Sa traiti!

Am iesit din acel birou si nu mai vedeam sa merg, credeam ca visez urat. Desi trecusem prin multe, nu fusesem niciodata umilit in halul ala. Sau fusesem, dar de catre recidivisti, infractori, oameni de ultima speta pe care ii intalneam prin natura serviciului, dar nu de catre un chestor de politie pe care eu il respectasem intotdeauna pana in acea zi.

Am ajuns acasa, am inchis pagina de Facebook si m-am aruncat direct in pat, fara sa ma schimb de uniforma. Eram negru de suparare, scarbit si ma simteam cel mai mic si mai umilit om de pe pla¬neta. M-am tot gandit si am hotarat ca a doua zi sa ma prezint la serviciu si sa fac un raport de incetare a raporturilor de serviciu, adica sa imi dau demisia si sa renunt la meseria pe care o iubeam mai mult decat pe mine si pentru care luptasem atat de mult. Am facut totul de unul singur si pe calea grea. Am realizat ca nu voi mai fi politist si am inceput sa plang. Plangeam in hohote. Ma gandeam la scoala de politie, la parintii mei, care se chinuisera atata cu mine… Nici vorba sa adorm. Mi-am deschis telefonul si am primit o gramada de mesaje. Toti ma intrebau ce am patit, daca sunt bine si daca stiu ce se petrece pe Facebook. Nu stiam. Nici nu aveam de unde sa aflu, pentru ca nu mai aveam cont.

M-a sunat o prietena si mi-a zis ca lumea a luat foc rau pentru ca sefii mei mi-au inchis pagina de Facebook si s-a facut chiar o petitie online. Am intrat de pe contul ei si am inceput sa citesc. In scurt timp, toata presa publica articole cu titluri jignitoare la adresa sefului IPJ Brasov. Oamenii il numeau comunist, incuiat, altii erau chiar mai duri in exprimare. Citeam comentariile celor ce semnasera acea petitie online si nu imi venea sa cred. As putea scrie o suta de pagini despre asta si tot nu as putea descrie ce simteam in acele momente, in care vedeam ca oameni care nu ma cunosteau, care nu ma vazusera niciodata, scriau cuvinte atat de frumoase despre mine si ma sustineau cu atata inversunare. Se dis¬tribuise si un link cu trimitere la un formular prin care se pot face sesizari online la IPJ Brasov si oamenii se indemnau sa completeze cat mai multi. Urma sa aflu a doua zi ca serverul Politiei crapase in acea seara. Crapase la propriu.

Nu am reusit sa dorm deloc in acea noapte si inca imi era gandul la demisie. A doua zi, stateam tot in pat, cu o durere cumplita de cap, dupa o noapte in care mai mult plansesem si ma tot gandi¬sem pe ce cale o voi lua, cand a sunat telefonul. Era numarul de telefon fix al Politiei Brasov. Gata, ma cheama iar acolo, iar isi vor bate joc de mine si ma vor umili. Am raspuns si dispecerul mi-a spus ca vrea un sef sa discute cu mine si ca imi face legatura:
— Alo!
— Sa traiti! Va rog sa dispuneti!
— Oooo, sa traiti domnul Godina, ce faceti?
Tonul lui m-a surprins, imi vorbea ca unui prie¬ten vechi pe care nu il vazuse de mult timp, desi ma vazuse cu o zi in urma, cand si domnia-sa imi spu¬sese sa ma duc urgent acasa si sa sterg tot.
— Ce as putea sa fac? Fac rau!
— Pai de ce? Hai dom’ne, fii barbat, ce naiba? Uite de ce te-am sunat, haide sa vedem ce facem ca sa iti salvam situatia asta in care te-ai bagat. Uite ce trebuie sa faci tu acum… esti acasa?
— Da.
— Bun. Intra pe internet, porneste iar pagina aia de Facebook si revino cu urmatorul mesaj: „Inchiderea paginii mele de Facebook a fost strict optiunea mea personala, nu mi-a impus nimeni sa fac acest lucru, dar asa am considerat eu sa fac, deoarece lucrez la o carte, iar presa a inceput sa imi distribuie articolele fara sa aiba drepturi de autor. M-am hotarat sa redeschid pagina, insa rog presa sa nu imi mai preia articolele fara acordul meu.“

Am realizat atunci ca acei oameni chiar ma credeau tare prost. Nici macar nu trebuia sa fiu inteligent ca sa realizez ca situatia se rasturnase, iar acum sefii mei erau foarte presati ca pagina mea sa reapara. Si trebuia sa reapara repede, pentru ca articolele din presa in care erau terfeliti, precum si reclamatiile la adresa Politiei Brasov nu se opreau. Chiar si un om din guvern iesise public si declarase ca este o mare greseala ce au facut cei din conduce¬rea IPJ Brasov. Asadar, erau acum tare speriati. Am simtit ca mingea e in terenul meu si nu stiu daca acum, la calm, as reactiona la fel, dar atunci, am simtit nevoia sa ma razbun.
— Cum sa o redeschid? Nu seful de inspectorat mi-a ordonat ieri sa o inchid?
— Ba da, dar acum am iesit de la dumnealui din birou si am discutat sa iti salvam cumva situatia.
— Daca inspectorul sef mi-a spus sa o inchid, o voi deschide tot cand imi va spune dumnealui. Si, oricum, nu o mai deschid pentru ca nu mai vreau.
— Domnule Godina, haideti totusi, sa va salvati situatia asta…
— Nu! Sa va salvati voi pielea si scaunele. Nu vreau sa mai vorbesc. Sa traiti! Pagina va ramane inchisa.
Am inchis, stiind precis ca voi fi sunat iar si iar. Asa s-a si intamplat.
— Alo, de ce mi-ati inchis? Haideti sa ne calmam putin.
— Vreau sa ma sune inspectorul sef, cel care scrie carti adevarate, de doctorate.
— Bine, am sa ii transmit sa va sune.
Dupa aproximativ cinci minute, am fost sunat de scriitorul de renume mondial:
— Alo, Mariane, da, eu am zis sa redeschizi pagina.
— Sa traiti, dar nici nu aveam vreun dubiu ca nu ati fi zis dumneavoastra asta. Dar voiam sa stiu de unde schimbarea asta brusca de opinie. Cum sa deschid o pagina pe care scriu mizerii?
— Mai, Mariane, eu nu am timp nici sa-mi vad capul, nu am stat ieri sa analizez prea bine. Dar azi, m-am uitat si eu mai bine si chiar mi-a placut. Doar sa ai mai multa grija la limbaj. Acum, poti sa o redeschizi si sa revii cu mesajul ala ce ti-a fost transmis.
— Ala in care sa spun ca am inchis pagina pen¬tru ca asa am vrut eu?166
— Pai, da, trebuie sa faci cumva ca sa iesi din situatia asta jenanta si sa te salvezi.
Eram din nou uimit de acest om si de atitudinea lui. Dupa ce ca nu avusese demnitatea sa ma sune el personal din prima si il pusese pe un subaltern s-o faca, acum avea nerusinarea sa imi spuna ca eu sunt cel ce trebuie salvat.
— Am inteles. Asa o sa fac. Doar ca sunt acasa si nu am internet, va dura ceva pana voi face asta.
— Haide, ca trimit acum pe cineva sa vina cu un echipaj sa te ia de acasa si vii aici ca avem internet.
Normal ca aveam internet, dar imi facea placere sa ii aud disperarea.
— Lasati, ca merg aici la un vecin. Haideti, ca ma grabesc.
— Bine. Suna-ma, te rog, inainte sa postezi, sa vedem cum suna formularea.
— Am inteles, va sun imediat.
Am compus mesajul pe care aveam sa il postez si l-am sunat pe domnul chestor doctor.
— Sa traiti! Gata. Am scris. Va citesc, ca sa auziti cum suna?
— Da, citeste.
— Am scris asa: „Inchiderea paginii de Facebook a fost strict alegerea mea, nu mi-a fost impus de nimeni sa fac acest lucru, am inchis-o deoarece presa imi prelua articolele fara drepturi de autor.“ Cam asa suna mesajul ce mi-a fost dictat azi prin telefon de catre seful IPJ Brasov, care vrea astfel ca eu sa mint si sa imi bat joc de acei oameni care m-au sus¬tinut si care au luptat pentru mine, doar pentru ca 167
domnia-sa sa isi spele rusinea care s-a abatut asupra lui pentru mentalitatea comunista de care a dat dovada.
— A… a… ah… a… ai scris asta?
— Exact asa cum v-am citit. Acum o postez.
— Mariane, stai asa! Hai sa vorbim ca intre bar¬bati, nu actiona la nervi. Te cred ca esti suparat, dar nu face asta. Tu ma stii pe mine, stii ca tin la tine ca un tata.
— Dar sa stiti ca tata nu m-a intrebat niciodata daca ma excit si daca ma masturbez cand citesc mesaje de la femei. Tata imi dadea cate 50 de lei pe saptamana cand eram la scoala de politie, pentru ca nu avea mai mult. Imi mai punea ceva pe card, cand avea. Tata nu a scris nicio carte si nici nu cred ca a auzit de Freud, pentru ca nu are doctorat si nici chestor de politie nu e, dar nici nu m-a jignit vreo¬data asa cum ati facut-o dumneavoastra ieri. Domnule chestor, nu va e rusine? Cu ce drept mi-ati vorbit mie asa, ce va datorez eu dumneavoastra?
— Mariane, am atatea pe cap, ieri eram si eu suparat, avem o gramada de probleme, dar stii ca eu am aparat intotdeauna institutia asta si am mun¬cit ca sa ajung unde sunt acum. Haide, sa nu facem lucruri urate si sa nu actionam la nervi.
— Ce mi-ati dictat dumneavoastra acolo, nu am sa scriu niciodata. Nu as putea niciodata sa mint in halul asta. Oamenii mi-au luat apararea si lor le datorez acum atitudinea dumneavoastra lingusitoare.
— Mai, Mariane…
— Daca nu erau oamenii care sa puna presiune pe voi, acum eram probabil in consiliul de disciplina. O sa ma gandesc daca redeschid pagina. Sa traiti!
— Auzi, stai asa sa iti spun si eu una tare pe care am auzit-o la tamponari. A venit una acolo odata si a zis ca i-a intrat unul in fund. Ha, ha, ha!
Penibil…”

Domnule chestor IOAN ARON, stiti ca tata a plans cand a citit capitolul asta ieri si a aflat pentru prima oara ce mi-ati facut in ziua aia? Aveti demnitatea si onoarea sa recunoasteti ca a fost exact asa cum am scris eu aici? Aveti curajul sa negati?

Cate exemplare din acea carte de doctorat, cu care va laudati, au fost vandute? Cine a cumparat-o? Studentii pentru un punct in plus la nota? Nu pot afirma asta cu tarie, dar as baga mana in foc ca e plagiata si tare mi-e ca nu m-as arde.

De ce sta echipajul ala de politie zilnic pe str. Grivitei, cand e atata nevoie de politisti in tot orasul? Locuiti cumva in zona si va place sa vedeti masina de politie acolo? De ce trebuie sa stea un politist zilnic sa va astepte cand veniti la munca si sa va salute cu mana la cascheta? Stiti ca in timp ce politistul ala va pazeste, la Biroul Tamponari se sta la coada cu orele, pentru ca e un singur lucrator? Cum ati gandit sistematizarea intersectiei Nicolae Titulescu-Diminetii? Sau de fapt, ati gandit-o vreun pic? De ce spuneati dupa ce mi-am redeschis pagina, de fata cu alti colegi, ca nu ati vrea sa fiti in pielea mea cand voi fi prins luand mita 100 de euro? Aveti de gand sa-mi inscenati ceva?”, a scris Godina.

aron

Iti place aktual24.ro? Urmareste fluxul de stiri aktual24.ro si pe Facebook

Mai mult despre: , , , ,


Comentarii: