Cum a incercat Suedia sa obtina bomba nucleara. Planul utrasecret prevedea construirea a 100 de bombe nucleare pentru „a ne pastra neutralitatea”
In anii de dupa cel de-Al Doilea Razboi Mondial, Suedia, tara neutra si iubitoare de pace, s-a angajat intr-un plan ambitios – construirea propriei bombe atomice, se arata intr-un documentar realizat de BBC.
Suedia nu a mai purtat un razboi din 1814. Dar, timp de peste 20 de ani dupa sfarsitul celui de-Al Doilea Razboi Mondial, aceasta tara nord-europeana, altadata neutra, a pus in aplicare un plan de a-si dota armata cu arma suprema, bomba atomica. In cele din urma, guvernul a oprit programul in 1968, dupa o lunga dezbatere publica.
Suedia s-a alaturat astfel unui club unic de natiuni – care include Elvetia, Ucraina si Africa de Sud – care au renuntat la programele lor de inarmare nucleara si au aratat lumii ca dezarmarea nucleara este posibila.
Amploarea programului nuclear al Suediei a fost „incomoda” pentru politicienii dornici de a pune in valoare noile pozitii antinucleare ale tarii. Jurnalistul Christer Larsson a descoperit adevarul in 1985 si a fortat natiunea sa se confrunte cu istoria sa nucleara secreta.
Valul de confidentialitate din jurul istoriei programului a alimentat speculatiile conform carora Suedia ar avea inca un plan ultrasecret de a-si construi propriile arme nucleare.
Decenii mai tarziu, Suedia pune capat celor 200 de ani de neutralitate si se alatura aliantei NATO, inarmata nuclear, in urma invaziei Rusiei in Ucraina. De ce a vrut sa construiasca arme nucleare in primul rand? De ce s-a oprit?
In Ursvik, o suburbie linistita din Stockholm, exista o cladire mare de scoala care arata mai degraba ca un institut secret de cercetare – pentru ca asta a fost candva. Sediul fostului Institut suedez de cercetare in domeniul apararii nationale (FOA) este una dintre putinele ramasite fizice ale programului de arme nucleare al Suediei.
Comandantul militar suprem al acestei natiuni a cerut ca FOA, proaspat infiintata, sa pregateasca in secret un raport privind fezabilitatea construirii de catre Suedia a propriilor bombe atomice, la doua saptamani dupa ce rapoartele – si imaginile – despre orasele devastate Hiroshima si Nagasaki au ajuns la Stockholm, in 1945.
Poate ca Suedia era o tara neutra, dar era o natiune ai carei lideri credeau intr-o neutralitate armata – ca pretul neutralitatii era o armata puternica – iar conducerea sa a inteles ca in viitor ar putea fi nevoie de bombe atomice tactice pentru a pastra aceasta neutralitate. Litoralul lung al tarii si populatia mica faceau din aceasta tara o „prada usoara” pentru un adversar precum URSS-ul vecin.
Tara nordica dispunea de propriile depozite de uraniu, desi de slaba calitate. Era o tara prospera, cu o infrastructura sanatoasa, datorita neutralitatii sale in timpul celui de-Al Doilea Razboi Mondial. Planul de a construi o bomba atomica nu era atat de neverosimil pe cat ar putea parea astazi.
La trei ani dupa bombardamentele atomice de la Hiroshima si Negasaki, in 1948, FOA a stabilit „linia suedeza” pentru ca Suedia sa produca o bomba atomica pe baza de plutoniu fara a avea nevoie de asistenta straina. Planul lor era ca plutoniul sa fie obtinut prin fisiunea uraniului suedez in reactoare nucleare suedeze cu apa grea.
Actionand inca in mare secret, oamenii de stiinta suedezi au fost nevoiti sa o ia incet si costisitor de la zero, din cauza lipsei unei rezerve de uraniu de inalta calitate si a lipsei de schimb de informatii cu Statele Unite. De asemenea, s-a luat decizia de a lega programul de arme nucleare de cel civil, ca o chestiune de necesitate – si de a ascunde adevarata sa natura.
„Asadar, aveam totul pregatit pentru a produce plutoniu de calitate militara”, spune Thomas Jonter, autorul cartii „Planurile suedeze de obtinere a armelor nucleare in timpul Razboiului Rece”. Planul includea doua reactoare. „Unul, Agesta, un reactor cu apa grea la sud de Stockholm, si altul, Marviken, construit in afara orasului Norrkopin, dar care nu a intrat niciodata in productie, iar ideea era de a construi 100 de arme tactice”, spune Jonter.
„Stiam exact cum trebuie facut. Aveam totul, cu exceptia instalatiei de reprocesare si a sistemului de transport al armelor”.
Cu toate acestea, ritmul lent al programului de inarmare avea sa fie, in cele din urma, cauza prabusirii sale.
Nu a existat nicio dezbatere publica cu privire la planuri, pentru simplul motiv ca existenta lor era cunoscuta doar de un cerc restrans de politicieni, ofiteri militari de rang inalt si oameni de stiinta (si, probabil, de spioni sovietici). Aceasta secretomanie a luat sfarsit in 1954, cand comandantul suprem suedez, Nils Swedlund, a dezvaluit existenta programului si a sustinut ca aceste arme erau necesare pentru a invinge o eventuala invazie sovietica.
In aprilie 1957, Agentia Centrala de Informatii a SUA (CIA) a apreciat ca Suedia are „un program de reactoare suficient de dezvoltat pentru a-i permite sa produca unele arme nucleare in urmatorii cinci ani”, o evaluare care a redus in curand termenul la patru ani.
La acea vreme, prim-ministrul Suediei era Tage Erlander, cu pregatire in domeniul fizicii, si s-a asigurat ca discuta in mod regulat cu fizicieni de renume mondial despre bombe atomice, inclusiv cu laureatul premiului Nobel, Niels Bohr. Fizicianul danez, care a avut contributii timpurii stralucite in domeniul fizicii nucleare, el fiind fost scos pe ascuns din Danemarca ocupata de germani in timpul celui de-Al Doilea Razboi Mondial pentru a se alatura Proiectului Manhattan in vederea construirii primei bombe atomice. Cu cat premierul vorbea mai mult, cu atat mai mult se clatina sprijinul pentru programul de arme nucleare si, in cautarea unui consens, a amanat in mod repetat decizia finala pana cand se va cunoaste rezultatul negocierilor privind controlul armelor dintre SUA si Uniunea Sovietica.
Pozitia sa de principiu – sau o miscare politica isteata – a permis criticilor planului de inarmare nucleara sa ocupe un loc central. Multi dintre ei erau femei. Federatia femeilor social-democrate (Sveriges Socialdemokratiska Kvinnoforbund, SSKF), condusa de Inga Thorsson, spune Jonter, „a devenit cea mai puternica voce impotriva obtinerii de arme nucleare”.
„Femeile social-democrate au iesit foarte devreme in evidenta sustinand ca Suedia nu ar trebui sa aiba arme nucleare, din mai multe motive diferite”, spune Emma Rosengren, cercetator (doctor) in relatii internationale la Universitatea din Stockholm. „In loc sa ofere protectie, aceste arme ar putea de fapt sa faca din Suedia o tinta. Deci ar scadea mai degraba decat sa creasca securitatea. De asemenea, au sustinut ca ar fi complet imoral, avand in vedere consecintele umanitare ale utilizarii armelor nucleare. Asadar, o tara pasnica precum Suedia nu ar putea contribui niciodata la genul de suferinta provocata de armele nucleare.”
Contributia unor femei precum Thorsson la aceasta dezbatere a fost deseori neplacuta. „Au fost respinse, pentru ca erau femei si pentru ca ar fi emotionale si nu ar trebui sa vorbeasca despre lucruri pe care nu le inteleg”, spune Rosengren. „Iar politica de aparare era considerata in mare masura ceva de care, la acea vreme, doar barbatii erau capabili sa se ocupe”.
Femeilor din SSKF li s-au alaturat in curand si alte grupuri, cum ar fi Grupul de actiune impotriva armelor nucleare suedeze (Aktionsgruppen Mot Svensk Atombomb, AMSA) – iar opinia publica a inceput sa se schimbe.
Aceasta schimbare a fost ajutata de prabusirea sprijinului militar pentru armele pe care le sustinusera candva. Armata, fortele aeriene si navale suedeze si-au dat seama cat de costisitoare erau acestea, iar pentru a le plati vor fi necesare reduceri in toate cele trei servicii.
Atitudinea negativa a SUA fata de planurile nucleare suedeze a fost, de asemenea, importanta, avand in vedere cooperarea tot mai stransa in domeniul apararii dintre cele doua tari in alte domenii, inclusiv adaptarea aerodromurilor suedeze pentru a gazdui bombardierele americane.
Fortele armate suedeze si programul de energie nucleara civila au ajuns sa se bazeze pe tehnologia americana in ceea ce priveste, de exemplu, sistemele de rachete, proiectarea de noi reactoare nucleare civile cu apa usoara, ceea ce a ingreunat, de fapt, obtinerea de catre Suedia a propriilor arme nucleare. La un moment dat, Suedia a analizat chiar posibilitatea de a cumpara arme nucleare americane.
De asemenea, in randul elitei suedeze crestea convingerea ca Suedia nu avea nevoie sa isi dezvolte propriile arme nucleare, deoarece tara se afla sub umbrela nucleara a SUA, chiar daca nu era membra a NATO.
„Este foarte important sa subliniem ca nu a existat niciun fel de acord formal”, spune Jonter. „Am citit jurnalul premierului si nu mentioneaza nicaieri acest lucru, deoarece ar fi fost foarte dificil pentru ambele parti sa semneze un astfel de acord.”
Ceea ce a gasit au fost documente de politica americana care afirmau ca SUA ar fi „pregatite sa vina in ajutorul Suediei ca parte a unui raspuns al NATO sau al ONU” la agresiunea sovietica.
„Dar pentru ca o astfel de intelegere sa insemne ceva, trebuie sa fie formalizata”, spune Rosengren. Cercetarile lui Jonter nu au gasit dovezi ale unui astfel de acord.
In anii 1960, Suedia – condusa de politicianul si diplomatul Alva Myrdal – s-a implicat puternic in eforturile internationale de a opri raspandirea armelor nucleare, ceea ce a intarit campania impotriva propriilor arme suedeze; chiar si sustinatorii planului initial doreau acum doar continuarea cercetarii, nu si a productiei.
Aceasta schimbare s-a reflectat in opinia publica. In 1957, 40% din populatie sustinea obtinerea de arme nucleare, 36% erau impotriva si 24% nu erau siguri. Opt ani mai tarziu, doar 17% erau in favoarea acestui lucru, cu 69% impotriva si 14% nesiguri.
Prin urmare, nu a fost o surpriza cand, in 1966, Suedia a incetat sa mai mai faca planuri pentru productia de arme nucleare si nici cand a semnat Tratatul de neproliferare (TNP) in 1968, iar parlamentul a votat pentru incetarea totala a programului, chiar daca cercetarile limitate au continuat in anii 1970.
„O lectie este ca nu este atat de usor sa produci arme nucleare”, spune Jonter, „chiar daca o tara are deja o infrastructura nucleara interna. Este foarte complicat”.
Acest lucru inseamna ca o tara care doreste arme nucleare ar putea fi nevoita sa coopereze cu alte natiuni mai avansate din punct de vedere tehnologic, ceea ce poate crea dependenta. Apoi, este important sa fie acordat suficient timp pentru o dezbatere publica, astfel incat cetatenii sa poata intelege cu adevarat ce inseamna daca tara lor dobandeste arme nucleare. „Cred ca aceasta este o lectie cu adevarat importanta”, spune Rosengren.
Desigur, doar pentru ca exista lectii de invatat nu inseamna ca liderii politici isi vor schimba comportamentul. „Din pacate”, scria Jonter in Physics Today in 2019, „decizia SUA de a se retrage din acordul nuclear cu Iranul sugereaza ca presedintele Trump si consilierii sai nu au invatat aceasta…[prima] lectie”.
In 2012, Suedia a transferat in Statele Unite ultimul plutoniu produs pentru programul sau de arme nucleare.
„A existat un fel de discutie in anii 1960 despre posibilitatea de a avea o optiune de rezerva, dar din cate stim noi, programul a fost eliminat treptat”, spune Jonter. „Bineinteles, este secret, dar din punct de vedere politic ar fi imposibil ca un partid sa pledeze pentru fabricarea de arme nucleare.”
Rosengren este mai transant. „Nu a mai ramas niciun material si nicio vointa politica. Noi nu producem arme nucleare”.
