De ce a eșuat Donald Trump în demersul de a asigura securitatea Strâmtorii Ormuz prin Memorandumul de înțelegere cu Iranul

Adaugă ca sursă preferată pe Google

Însă acordul-cadru pe care președintele american Donald Trump l-a semnat cu Iranul luna trecută a contribuit la eșecul răsunător al acestui demers, din cauza formulărilor care conferă Iranului autoritate oficială în strâmtoare și a caracterului vag al unor prevederi importante.

Ce se întâmplă în organism când mănânci ananas și de ce digestia poate avea de câștigat

Banii Washingtonului stârnesc temeri privind extinderea influenței MAGA în Regatul Unit

Trump a salutat acordul, încheiat pe 14 iunie, drept o redeschidere a strâmtorii. „Nave ale lumii, porniți motoarele”, a scris el pe rețelele sociale. „Să curgă petrolul!” Însă criticii susțin că acest lucru nu a făcut decât să oficializeze o realitate pe care oficialii iranieni au subliniat-o pe tot parcursul războiului: că, în prezent, ei controlează strâmtoarea.

Atacurile cu rachete și drone lansate de Iran asupra navelor comerciale din strâmtoare au dus, practic, la închiderea acesteia la scurt timp după ce Statele Unite și Israelul au declanșat războiul.

Apoi, la câteva săptămâni după ce Statele Unite și Iranul au încheiat un armistițiu provizoriu și neoficial, la începutul lunii aprilie, unele petroliere au început să folosească o rută sudică prin strâmtoare, mai departe de coasta Iranului.

Acum, prin atacul lansat săptămâna trecută în acea zonă, Iranul încearcă să oblige navele să treacă prin apele sale teritoriale din partea nordică a strâmtorii, unde Teheranul ar putea încerca să justifice perceperea unor taxe sau tarife. Unitățile iraniene au atacat marți trei nave aflate pe ruta sudică, a anunțat armata americană. Liderul de la Casa Albă a răspuns ordonând lovituri aeriene asupra Iranului.

Tensiunile s-au intensificat în urma unui anunț făcut în weekend de Marina iraniană, potrivit căruia aceasta a tras asupra unei alte nave în strâmtoare și a închis calea navigabilă „până la încetarea interferenței SUA în regiune”. Comandamentul Central al SUA a declarat că a lovit aproximativ 140 de ținte militare iraniene ca răspuns, ajungând la un total de 310 atacuri americane în ultima săptămână.

Pe fondul avertismentului celui de-al 47-lea președinte american, care consideră că acordul din iunie este „încheiat”, prețurile globale la energie sunt din nou în creștere, pe fondul temerilor privind o revenire la un război pe scară largă.

Înainte de război, o cincime din petrolul și gazul natural lichefiat la nivel mondial tranzita Strâmtoarea Ormuz, provenind de la producătorii din Orientul Mijlociu. Foști oficiali și analiști americani afirmă că actuala criză reprezintă o consecință prea ușor de anticipat a acordului din iunie.

Confruntat cu nemulțumirile provocate de prețurile ridicate la benzină și de creșterea inflației, Trump era dornic să redeschidă strâmtoarea și să reducă presiunea asupra economiei mondiale.

Printre altele, el a acceptat să pună capăt blocadei militare impuse de SUA asupra porturilor iraniene și să permită Teheranului să reia vânzările de petrol timp de 60 de zile, în schimbul redeschiderii strâmtorii.

Acordul din iunie, denumit memorandum de înțelegere, a dat naștere, de asemenea, unor negocieri suplimentare menite să conducă la elaborarea unui plan de pace mai cuprinzător și mai durabil.

În timp ce numeroși oficiali americani și străini au salutat încetarea focului, criticii au avertizat că acordul era periculos de vag, în special formularea din al cincilea paragraf, care prevedea că Iranul urma să „ia măsuri, depunând toate eforturile posibile, pentru asigurarea trecerii în condiții de siguranță a navelor comerciale” prin Strâmtoarea Ormuz.

Memorandumul de înțelegere, documentul care a schimbat echilibrul de putere în Strâmtoarea Ormuz

„Nimeni nu ar trebui să fie surprins că Iranul consideră că acest lucru îi conferă, în mod explicit, un rol durabil în controlul traficului prin Strâmtoarea Ormuz”, a declarat Michael Ratney, diplomat de carieră pensionat și fost ambasador al SUA în Arabia Saudită.

„Controlul exercitat de Iran le conferă, în mod evident, o pârghie puternică”, a spus acesta. „Se pare că sunt dispuși să riște o reluare a conflictului, poate chiar o încălcare a armistițiului, pentru a-și menține această pârghie.”

În cadrul unei conferințe de presă din 18 iunie, vicepreședintele american JD Vance a insistat că cererile lui Donald Trump referitoare la Strâmtoarea Ormuz vor fi incluse într-un viitor acord. „Avem toate cărțile în mână”, a declarat acesta.

Competiția pentru controlul strâmtorii pune companiile de transport maritim în fața unei dileme: ar trebui să traverseze Strâmtoarea Ormuz pe coridorul sudic, mai aproape de Oman, riscând să fie atacate de Iran? Sau ar trebui să aleagă coridorul nordic iranian, plătind taxe ridicate și consolidând, astfel, pretențiile de autoritate ale Teheranului?

Timp de aproape 60 de ani, navele comerciale au navigat prin Strâmtoarea Ormuz pe o rută stabilită de Organizația Națiunilor Unite. Guvernul iranian a susținut crearea acestei rute în 1968 și nu a încercat să o controleze, chiar dacă aceasta traversa apele teritoriale iraniene.

Liderii care au preluat puterea în Iran în timpul Revoluției Islamice din 1979 au declarat că nu sunt obligați să respecte acel acord al ONU, deși, de-a lungul anilor, guvernul a pus sub semnul întrebării traficul maritim prin strâmtoare doar ocazional. Situația s-a schimbat după ce forțele americane și israeliene au atacat Iranul, pe 28 februarie.

Armata iraniană a început rapid să atace nave comerciale și să amplaseze mine, blocând complet traficul. Doar celor dispuși să plătească sume importante Iranului li s-a acordat dreptul de a trece în siguranță de-a lungul coastei sale.

Criticii susțin că Donald Trump a acceptat acest nou status quo prin acordul încheiat în iunie cu Teheranul. La insistența negociatorilor iranieni, documentul, structurat în 14 puncte, recunoaște puterea Iranului în Strâmtoarea Ormuz.

Acesta interzice perceperea taxelor de trecere sau a altor taxe, însă doar pentru o perioadă de 60 de zile, cât timp continuă negocierile pentru încheierea unui nou acord. (Liderul american a declarat că Statele Unite ar putea încerca, la rândul lor, să perceapă taxe de trecere.)

De asemenea, memorandumul nu oferă o garanție absolută că navele pot naviga în siguranță pe orice porțiune a strâmtorii. Oficialii iranieni și experții în domeniul diplomatic afirmă că ultima frază a documentului conferă, în mod oficial, Iranului un rol central în gestionarea Strâmtorii Ormuz:

„Republica Islamică Iran va purta un dialog cu Sultanatul Oman pentru a defini viitoarea administrare și serviciile maritime din Strâmtoarea Ormuz, în consultare cu celelalte state riverane din Golful Persic, în conformitate cu dreptul internațional aplicabil și cu drepturile suverane ale statelor riverane din Strâmtoarea Ormuz.”

Escaladarea tensiunilor și dilema transportului maritim prin Strâmtoarea Ormuz

La acea vreme, Donald Trump a lăudat acordul, considerându-l o revenire la libera navigație prin strâmtoare. Însă oficialii iranieni au început curând să îl invoce drept justificare pentru a impune navelor traseul pe care trebuiau să îl urmeze, și anume o rută situată în apropierea coastelor Iranului.

Dennis Ross, fost negociator american cu o vastă experiență în Orientul Mijlociu, care a lucrat pentru președinți din ambele partide, a afirmat că poziția Iranului față de acord era clară.

„Doriți să deschideți strâmtoarea, dar numai cu condiția ca Iranul să dețină controlul deplin, iar orice alte rute să fie inacceptabile”, a declarat Ross.

Hussein Ibish, cercetător la Institutul Statelor Arabe din Golf, organizație de cercetare și advocacy, a afirmat că „întregul drept internațional se îndreaptă într-o direcție, iar memorandumul de înțelegere merge în direcția opusă”.

Solicitată să comenteze situația, Casa Albă a făcut trimitere la o conferință telefonică organizată vineri pentru jurnaliști, cu condiția ca oficialii americani participanți să își păstreze anonimatul.

Un oficial american implicat în negocieri a declarat că Iranul știa, pe parcursul discuțiilor, că navele foloseau o rută în apropierea coastei Omanului și că lansase deja drone împotriva unora dintre acestea.

Potrivit oficialului, acest lucru însemna că, în momentul în care Iranul a acceptat să depună „toate eforturile” pentru asigurarea trecerii în siguranță, își asuma că nu va mai lansa atacuri în acea zonă.

Îndrumări navale și operațiunea secretă a SUA

Negociatorii iranieni știau că dețin un avantaj față de americani în timp ce discutau propunerea de acord, la începutul verii. Pe 4 mai, armata americană a lansat o operațiune denumită „Project Freedom” („Proiectul Libertate”), cu scopul de a redeschide Strâmtoarea Ormuz prin escortarea navelor comerciale blocate.

Liderul de la Casa Albă a renunțat însă la această inițiativă în mai puțin de 48 de ore, după ce prințul moștenitor al Arabiei Saudite, temându-se de represalii din partea Iranului, a refuzat să permită utilizarea spațiului aerian saudit pentru desfășurarea operațiunii. Pentagonul a adoptat ulterior o abordare mai discretă, bazată în principal pe ghidarea navelor prin radio.

De la începutul lunii mai, forțele americane au oferit îndrumări de navigație de-a lungul coastelor Omanului pentru peste 800 de nave comerciale care transportau aproximativ 400 de milioane de barili de țiței, a declarat căpitanul Tim Hawkins, purtător de cuvânt al Comandamentului Central al SUA, instituția care coordonează forțele militare americane din Orientul Mijlociu.

Navele au urmat o rută stabilită de Organizația Maritimă Internațională, agenție a Organizației Națiunilor Unite cu sediul la Londra, responsabilă de reglementarea transportului maritim la nivel mondial.

Ruta a fost stabilită în consultare cu Omanul, în încercarea de a debloca aproximativ 600 de nave comerciale rămase în așteptare. Armistițiul informal s-a transformat ulterior într-unul oficial, odată cu semnarea acordului din iunie.

În cele șapte zile începând cu 20 iunie, aproape 400 de nave au tranzitat Strâmtoarea Ormuz, potrivit companiei Kpler, specializată în date maritime. Acesta a reprezentat cel mai mare trafic săptămânal înregistrat de la începutul războiului. După atacurile lansate de Iran, joi, doar 22 de nave au mai traversat strâmtoarea.

Peste o duzină de nave de război ale Marinei SUA, inclusiv două portavioane, precum și zeci de aeronave de atac și supraveghere, atât îmbarcate, cât și bazate la sol, continuă să desfășoare operațiuni în zona Mării Arabiei.

În paralel, armata americană desfășoară misiuni de detectare a minelor marine, utilizând nave autonome. „Forțele americane au tras Iranul la răspundere pentru agresiunea nejustificată îndreptată împotriva navelor comerciale, continuând, în același timp, să faciliteze trecerea prin strâmtoare”, a declarat căpitanul Tim Hawkins. Acesta a subliniat însă că nu există „nicio garanție” că îndrumările militare americane vor putea proteja toate navele comerciale care tranzitează Strâmtoarea Ormuz.

Taxele impuse de Iran și riscul unui nou șoc economic global

În plin război, unii operatori maritimi au ales să navigheze mai aproape de Iran și să se bazeze pe garanțiile oferite de armata iraniană privind trecerea în siguranță. Autoritățile iraniene le-au comunicat că vor trebui să plătească până la două milioane de dolari pentru fiecare navă.

Teheranul a anunțat că orice navă care tranzitează Strâmtoarea Ormuz trebuie să urmeze ruta nordică și să obțină autorizație din partea Autorității Strâmtorii Golfului Persic, organism înființat în luna mai.

Până la suspendarea acestei practici, în urma acordului de încetare a focului din iunie, Iranul a susținut că taxele percepute reprezentau contravaloarea serviciilor de siguranță și protecție a mediului.

Unii experți consideră însă că această măsură reprezintă o încercare a Iranului de a crea aparența respectării Convenției Națiunilor Unite privind dreptul mării, care permite perceperea unor astfel de taxe doar în condiții strict reglementate. În realitate, spun aceștia, Iranul instituie taxe de trecere de facto, practică interzisă de convenție.

Iranul a semnat Convenția Națiunilor Unite privind dreptul mării, însă nu a ratificat-o niciodată, motiv pentru care susține că prevederile acesteia nu îi sunt aplicabile. Nici Statele Unite nu au ratificat convenția.

Statele Unite și alte câteva state au respins solicitarea Iranului ca navele să utilizeze exclusiv ruta nordică. Ca răspuns, armata americană a stabilit, în luna mai, coridorul sudic de navigație, de-a lungul coastelor Omanului. După semnarea acordului cu Iranul, Donald Trump a declarat că această rută este „absolut sigură, protejată și intactă”.

Cu toate acestea, pe măsură ce Iranul și Statele Unite încearcă să își consolideze pozițiile, apelând în principal la mijloace militare, riscurile pentru companiile de transport maritim continuă să crească, a avertizat Dan Alamariu, strateg-șef pe probleme geopolitice la Alpine Macro, companie specializată în cercetare pentru investiții. Potrivit acestuia, Iranul a suferit pierderi economice importante, însă ar putea fi dispus să suporte costuri și mai mari.

Săptămâna trecută, Donald Trump a reinstituit interdicția Statelor Unite privind vânzările de petrol iranian, pe care o suspendase temporar în luna precedentă. Cu toate acestea, administrația americană nu a reimpus încă un blocaj naval asupra porturilor iraniene.

În acest context, Dan Alamariu a sintetizat miza actualei confruntări printr-o întrebare care planează asupra economiei mondiale: „Întrebarea este: care dintre acestea va ceda prima, economia iraniană sau economia mondială?”