Dinescu, pus dur la punct de Liiceanu: „Vulgaritate, topenie obraznica, viata inchinata profitului cu pretul unei nerusinari fara margini”

analize

Scriitorul Gabriel Liiceanu da publicitatii un text foarte taios la adresa lui Mircea Dinescu dupa ce acesta a atacat-o josnic pe Ana Blandiana. Liiceanu spune ca Dinesci a dat dovada de un comportament „caracterizat prin cultivarea vulgaritatii, a topeniei obraznice si infatuate, a cabotinismului lucrativ, a inchinarii vietii profitului facut cu pretul unei nerusinari fara margini”.

„Judecand dupa nivelul nostru de civilizatie la capatul celor treizeci de ani istorici de ‘tranzitie’ pe care i-am implinit, inclin sa cred ca cel mai mare pedagog valah al Romaniei a fost un poet care in tinerete scria versuri involte.

Cand spun ‘pedagog valah’, am in minte un ins care, in ultimele decenii, a marcat populatia romaneasca din Campia Dunarii (ceea ce ardelenii numesc generic Sudul) printr-un model de comportament iradiant, caracterizat prin cultivarea vulgaritatii, a topeniei obraznice si infatuate, a cabotinismului lucrativ, a inchinarii vietii profitului facut cu pretul unei nerusinari fara margini. Faptul ca un asemenea individ a aspirat la rangul de ‘simbol al revolutiei’ da masura felului in care ceea ce a inceput in iarna lui ʼ89 ca act de demnitate si sacrificiu a sfarsit, prin contributia lui, ca prostituare a istoriei. Rar iti e dat sa vezi categoriile vietii mai crunt caricaturizate de un singur ins, rar se intampla ca ‘jumatatea funesta’ a lumii sa scape mai voioasa de sub control. Putini oameni, in deceniile din urma, au debilitat atat de mult, prin ispravile lor, fiinta morala a romanilor, sadind in ei credinta ca sunt condamnati sa traiasca intr-un univers pocit si populat cu oameni scalambi.

(…) Cert e ca, in locul personajului nimbat de aura disidentului, la rampa a aparut scandalagiul, vedeta, mitocanul, poftangiul, un claun isteric locuit de patima capatuielii. Debuteaza in noul timp al istoriei imaginandu-si ca totul ii e permis. Prima lui grija este sa schimbe un apartament din Piata Dorobanti pe o ditamai vila de pe Bulevardul Aviatorilor, atribuita cu ani in urma unei nomenclaturiste din stirpea protejatelor Elenei Ceausescu. S-a mutat intr-o villa damnata, fara sa-i pese de „ce va zice lumea” si fara sa-i fie sila de aerul pe care urma sa-l repire acolo. Apoi, ca proaspat sef al Uniunii Scriitorilor, a incercat deturnarea in beneficiu propriu a unei tipografii donate dupa revolutie de statul german carturarilor romani. Scandalul izbucnit l-a maturat din fruntea Uniunii.

Intrat cu panas pe scena lumii prin poarta revolutiei, a inceput sa improaste continuu si tenace – gasindu-si discipoli in randul inteligentilor usor de prostit – figurile celor doua doamne (Doina Cornea si Ana Blandiana) care, in februarie 1990, au parasit Consiliul FSN cand a devenit limpede incotro voia acesta sa impinga carul istoriei. Ni s-a fixat apoi definitiv in memorie prin felul in care s-a detasat de manifestantii din Piata Universitatii, sfatuindu-l pe Iliescu sa puna tunurile cu apa pe ei si sa-i lase „sa fiarba in suc propriu”.

Nu avea pudori. La lansarile de carte aparea golaneste in compania tarafului de lautari pe disonantele caruia chefuise pana-n zori. Cu aceeasi dezinvoltura, la Cotroceni, ii cerea presedintelui sa intervina „unde trebuie” pentru ca, pe harta turismului autohton, sa figureze si un popas al grupurilor de vizitatori straini la mosia lui de pe malul Dunarii.

Senzatia pe care ti-o lasa aceasta „silaba imprimata pe dos” din cartea umanitatii e ca s-a nascut ca sa demonstreze cat de calpa si rastalmacitoare poate fi gesticulatia unui individ pe scena publica. In timp ce o colega de breasla facea „Memorialul Sighet”, el reinventa bucataria romaneasca, propunandu-le oamenilor la televizor sa puna suc de portocale in tocanite si sfecla in carnati taranesti.

Pentru ca nu stie de existenta argumentului rational, te tabara cu gura, cu datul amplu din maini, cu ochii pe care ti-i holbeaza in fata de la cativa centimetri si cu acel stropit aferent pe obraji care insoteste patosul isteric al vorbirii. Rar mi-a fost dat sa cunosc o alcatuire cu chip de om care sa faca harcea-parcea centrul de greutate al umanului printr-un comportament bezmetic si cupid de o asemenea anvergura.

(…) In istoria ponosita a acestor ani va ramane omul care a predat poporului roman, cu har si verva, badarania, transformand estetica si morala mahalalei in stil de viata comunitar”, a scris Liiceanu despre Dinescu pe contributors.ro.

Textul lui Liiceanu vine la cateva zile dupa ce Dinescu a atacat-o suburban pe Ana Blandiana. Scriitoarea a relatat in cea mai recenta carte a ei un episod cu Mircea Dinescu. Blandiana povesteste despre un dejun diplomatic, la scurt timp dupa Revolutie, in prezenta ministrului francez de Externe Roland Dumas, alaturi de Doina Cornea, Ion Caramitru si Mircea Dinescu. Dumas a intrebat „daca se stie cine erau tinerii morti la Intercontinental”, iar Mircea Dinescu ar fi raspuns ironic: „Hitlerjungend/ Tineretul lui Hitler”.

Mircea Dinescu a reactionat pe Facebook, printr-un mesaj intitulat „Sarumina, nasica!”, in care o ataca pe Blandiana.

„Intitulandu-si o carte post-decembrista Proiecte de trecut, Ana Blandiana si-a dat singura in vileag meteahna de care sufera, caci, plutind pe aripile amneziei, continua si astazi sa-si resapeze trecutul, bazindu-se pe proiectul unei devastatoare iubiri de sine la care a lucrat cu osardie toata viata.

(…) Putina lume stie ca Ana Blandiana e fudula nu doar de o ureche, zimbetul mecanic cu care incearca sa-si mascheze acest betesug nedisparind de pe buzele ei nici macar atunci cind discuta lucruri dramatice. Nu ati observat cu cita fericire isi da ochii peste cap si ciripeste despre conditia sa de cel mai interzis scriitor al Epocii de aur, cind, calare pe un cotoi, aidoma Ioanei D’Arc, a incercat sa rastoarne regimul?!

Curajul de a-l transforma in Cipollino pe criminalul care i-a pus catuse tatalui sau, pe vremea cind calfa de cizmar se intorsese de la Moscova cu gradul de general-maior, spre a fi uns seful politic al armatei si al securitatii, nu a ramas nerasplatit. Mult prea simpaticul fiu al cepei, Motanul Arpagic, a fost retras din librarii la ordinul unor dobitoci vigilenti care n-au inteles ca acel basm in versuri era singura opera omagiala scrisa cu talent si cu o duioasa ironie la adresa celui mai iubit fiul al poporului. Atunci a gustat Ana Blandiana din dulceata interzicerii, care, vorba aia, a continuat sa i se intimple ca la pasari ‘de vreo doua ori pe an'”, a scris Dinescu.

Mai mult despre: ,

Comentarii: