Două filmări cu camera ascunsă care evidențiază sărăcia cruntă din anii ’80. Date oficiale: România era mult sub Ungaria, Bulgaria, Iugoslavia şi URSS

Adaugă ca sursă preferată pe Google

Filmările au fost realizate pe ascuns de jurnaliști occidentali.

În 1988 şi 1989, România nu era doar o ţară în care oamenii aveau mai puţine produse decât cetăţenii din Occident. Era o ţară rămasă vizibil în urma propriilor vecini socialişti, în care timpul petrecut la cozi, frigul din locuinţe şi teama că alimentele nu vor mai ajunge în magazine deveniseră componente obişnuite ale vieţii cotidiene.

Filmele de arhivă surprind această realitate în imagini.

Raportul Comisiei Helsinki a Congresului SUA privind situaţia din România în 1988 consemna că benzina şi electricitatea erau raţionalizate de mai mulţi ani, iar alimente precum laptele, pâinea şi făina erau distribuite pe cartelă şi, în numeroase localităţi, nu se găseau nici în cantităţile aprobate. Carnea era descrisă drept o raritate, în timp ce în magazine apăreau uneori doar oase pentru supă. Documentul considera România a doua cea mai săracă ţară europeană, după Albania.

Fugar periculos, prins după trei zile de căutări. A rănit polițiști în Bulgaria și a fugit sute de kilometri prin România

Friedrich Merz, „absolut șocat” de victoria AfD: „Este o răsturnare tectonică. De ieri, nu s-a schimbat ceva doar în Saxonia-Anhalt, ci în întreaga Germanie”

Raţiile nu erau identice în toate judeţele, iar existenţa unei cote oficiale nu garanta că aceasta putea fi cumpărată. Aprovizionarea Bucureştiului era uneori mai bună decât cea din provincie, dar nici Capitala nu era ferită de cozi.

O analiză recentă a Institutului pentru Studii Economice Internaţionale de la Viena, realizată pe baza anuarelor statistice ale fostelor state comuniste, estimează că, în perioada 1985-1989, consumul mediu de carne din România era de aproximativ 150 de grame pe persoană şi pe zi, echivalentul a circa 55 de kilograme pe an. Era cel mai redus nivel dintre cele opt economii est-europene analizate. În Germania de Est, valoarea ajungea la aproximativ 270 de grame pe zi.

Frig şi întuneric pentru populaţie, energie pentru industria ineficientă

Restricţiile nu vizau doar alimentaţia. Locuinţele, şcolile şi birourile erau slab încălzite, iar iluminatul public şi consumul casnic de electricitate erau reduse pentru a direcţiona energia către industrie.

Raportul american din 1988 arăta că inclusiv unele instituţii centrale ale statului rămâneau neîncălzite iarna. În Bucureşti, clădirile şi locuinţele erau insuficient luminate, în timp ce utilajele continuau să lucreze noaptea la proiectele monumentale comandate de Ceauşescu.

Industria grea românească avea un consum foarte mare de energie şi materii prime, dar producea frecvent mărfuri de calitate redusă, greu vandabile în afara pieţelor socialiste. Sacrificarea consumului populaţiei nu a modernizat economia. A prelungit funcţionarea unei structuri industriale supradimensionate şi tot mai uzate.

Plata datoriei externe, prioritatea impusă întregii societăţi

Austeritatea extremă a fost legată direct de decizia lui Nicolae Ceauşescu de a achita accelerat datoria externă. În 1981, aceasta se ridica la aproximativ 10,5 miliarde de dolari. Regimul a redus drastic importurile, a direcţionat alimente, combustibili şi alte produse către export şi a limitat consumul intern pentru a obţine valută.

În aprilie 1989, Ceauşescu a anunţat achitarea datoriei. Instituţiile financiare internaţionale au confirmat plata împrumuturilor către FMI, Banca Mondială şi băncile comerciale, deşi unele obligaţii faţă de state şi instituţii internaţionale nu dispăruseră integral.

Rezultatul nu a fost prosperitatea promisă. Potrivit Fondului Monetar Internaţional, PIB-ul real al României s-a redus cu 0,5% în 1988 şi cu încă 5,8% în 1989. FMI explica reculul prin penuria tot mai gravă, scăderea producţiei industriale şi învechirea capitalului productiv.

Cu alte cuvinte, România ajunsese aproape fără datorie externă, dar şi cu o economie în declin, utilaje uzate, importuri vitale tăiate şi o populaţie supusă unei austerităţi pe care conducerea nu intenţiona să o încheie.

România, mult sub Ungaria, Bulgaria, Iugoslavia şi URSS

Estimările istorice ale lui Angus Maddison, exprimate în dolari internaţionali Geary-Khamis la preţurile din 1990, plasează România net sub toate statele cu care se învecina în 1989.

PIB-ul pe locuitor era estimat la aproximativ 3.941 de dolari internaţionali în România, comparativ cu 6.193 în Iugoslavia, 6.216 în Bulgaria, 6.903 în Ungaria şi 7.112 în Uniunea Sovietică. Polonia, care traversa propria criză economică, se situa la circa 5.684 de dolari, iar Cehoslovacia la aproximativ 8.768 de dolari.

Rezultă că nivelul producţiei pe locuitor era cu aproximativ 44% mai mare în Polonia, cu 57-58% mai mare în Iugoslavia şi Bulgaria, cu 75% mai mare în Ungaria şi de peste două ori mai mare în Cehoslovacia. România se afla cu aproximativ o treime sub media Europei de Est, arată baza istorică de date Maddison.

Diferenţa resimţită de populaţie putea fi şi mai mare decât cea indicată de PIB. România direcţiona o parte disproporţionată a producţiei către investiţii industriale, proiecte de prestigiu şi exporturi, în timp ce Ungaria permitea o economie privată limitată şi avea magazine mai bine aprovizionate. În Iugoslavia exista o piaţă mai flexibilă şi un acces mai larg la produse occidentale, chiar dacă ţara se confrunta cu inflaţie, şomaj şi scăderea veniturilor reale. Bulgaria avea o economie rigidă, dar salariile reale au continuat să crească în anii ’80, spre deosebire de majoritatea statelor socialiste.

Cehoslovacia, deşi stagnase economic, avea magazine mai bine aprovizionate, inclusiv cu carne, şi o datorie externă controlabilă. Polonia suferea de inflaţie, raţionalizare şi cozi, însă austeritatea nu a atins caracterul sistematic al politicii româneşti de comprimare a consumului.

Mortalitatea infantilă, aproape dublă faţă de Bulgaria

Unul dintre cei mai relevanţi indicatori ai condiţiilor de viaţă este mortalitatea infantilă. În 1989, România înregistra 25,9 decese ale copiilor sub un an la 1.000 de născuţi vii. În Bulgaria, rata era de 14,3, în Ungaria de 15,8, iar în Polonia de 15,6.

Mortalitatea infantilă din România era, aşadar, cu peste 80% mai mare decât în Bulgaria şi cu aproximativ două treimi peste nivelurile din Ungaria şi Polonia. Datele provin din seriile Băncii Mondiale, preluate de Rezerva Federală din St. Louis.

Situaţia reflecta lipsa medicamentelor şi a echipamentelor, alimentaţia deficitară, frigul din spitale şi locuinţe, dar şi politica pronatalistă impusă prin interzicerea avorturilor şi limitarea contracepţiei. Sistemul medical era oficial gratuit, însă accesul la tratamente şi produse sanitare era afectat de aceeaşi penurie care domina întreaga economie.

România avea, la sfârşitul anilor ’80, aproximativ 21-23 de medici şi stomatologi la 10.000 de locuitori, una dintre cele mai reduse valori din regiune. Totodată, cu aproximativ 70 de studenţi la 10.000 de locuitori, înregistra cea mai mică participare la învăţământul universitar dintre economiile est-europene analizate de wiiw.

Nu întreaga perioadă comunistă a fost identică, dar finalul a fost dezastruos

Datele istorice arată că nivelul de trai din România crescuse între anii ’50 şi sfârşitul anilor ’70, odată cu urbanizarea, electrificarea, extinderea educaţiei şi apariţia unor noi locuri de muncă industriale. Această evoluţie nu poate fi însă extrapolată asupra întregului regim.

După 1980, progresul a fost oprit şi apoi inversat. Obsesia achitării datoriei externe, refuzul reformelor, industrializarea ineficientă şi cultul personalităţii au transformat penuria într-o politică de stat.