Drumul microplasticelor din ocean până în organismul uman

Adaugă ca sursă preferată pe Google

Peștii pot înghiți aceste particule odată cu apa, hrana sau sedimentele. Unele rămân în tractul gastrointestinal, în timp ce altele, mai ales cele foarte mici, pot traversa bariere biologice și pot fi identificate în ficat ori în țesutul muscular. Când țesutul comestibil conține asemenea particule, consumatorul poate fi expus. Știința confirmă traseul posibil, dar nu permite încă afirmația că o masă cu pește provoacă, prin ea însăși, o anumită boală.

Microplasticele provin din degradarea ambalajelor, a obiectelor de unică folosință, a plaselor și a altor echipamente de pescuit. Lor li se adaugă fibrele desprinse din materiale textile sintetice și particulele rezultate din uzura anvelopelor. Lumina, valurile, frecarea și variațiile de temperatură fragmentează treptat deșeurile mai mari, fără a le face să dispară.

Rușii se tem de o nouă mobilizare după alegeri. Putin acuză ”un atac informațional al adversarului”, dar precedentul din 2022 alimentează panica

Cât de vulnerabilă este Germania în fața sabotajelor și atacurilor asupra infrastructurii

Apele uzate, scurgerile de pe suprafețele urbane și râurile transportă aceste fragmente spre lacuri, mări și oceane. În apă, particulele pot pluti, se pot depune sau pot fi acoperite de microorganisme. Peștii le pot confunda cu hrana ori le pot prelua prin prada deja contaminată. Branhiile reprezintă o altă suprafață de contact, deoarece filtrează permanent volume mari de apă.

Prezența unei particule în intestin dovedește ingestia, nu neapărat absorbția. Această diferență este importantă. O parte considerabilă a particulelor mai mari este eliminată, însă dimensiunea redusă, forma neregulată și interacțiunea cu țesuturile pot favoriza trecerea unor fragmente dincolo de tubul digestiv.

Particulele nu se opresc întotdeauna în intestinul peștelui

Cele mai multe studii de teren găsesc încărcătura cea mai mare în tractul gastrointestinal și în branhii. Totuși, cercetări efectuate pe pești sălbatici au identificat particule și în ficat sau file, ceea ce susține posibilitatea translocării. Procesul nu apare în aceeași măsură la toate speciile și depinde de mărimea particulei, de durata expunerii, de habitat și de starea biologică a animalului.

Un studiu publicat în 2021 în revista Environmental Science and Technology a raportat particule antropogene în tractul gastrointestinal, ficatul și fileul unor pești sălbatici. Autorii au arătat că simpla acumulare în intestin și trecerea în țesuturi sunt fenomene diferite, cu dinamici care nu trebuie confundate.

O cercetare publicată la sfârșitul anului 2024 în Frontiers in Toxicology a analizat țesutul comestibil provenit de la 182 de exemplare de pește și creveți de pe coasta vestică a Statelor Unite. Particule antropogene au fost observate în 180 dintre acestea. În mușchiul peștilor, valorile au variat între 0,02 și 1,08 particule pe gram, iar creveții au avut, în medie, concentrații mai mari. Majoritatea particulelor observate au fost fibre.

Rezultatul trebuie citit cu rigoare. Cercetătorii au verificat spectroscopic numai un subeșantion și au folosit termenul mai larg de particule antropogene, deoarece nu fiecare fibră observată putea fi declarată plastic cu certitudine. În plus, diferențele dintre produsele preluate direct de pe vas și cele cumpărate din magazine au sugerat că procesarea și ambalarea pot adăuga contaminare. Studiul demonstrează o problemă reală, dar nu descrie în mod automat fiecare specie, fiecare zonă de pescuit sau fiecare produs din comerț.

De la farfurie la organismul uman

Dacă țesutul consumat conține microplastice, particulele ajung mai întâi în tubul digestiv al omului. Cele mai mari sunt considerate puțin susceptibile să traverseze peretele intestinal și sunt eliminate în mare parte. Pentru particulele foarte mici și pentru nanoplastice, trecerea prin bariera intestinală este mai plauzibilă, însă proporția absorbită în condiții obișnuite rămâne insuficient cunoscută.

Peștele nu este singura sursă. Organizația Mondială a Sănătății a evaluat expunerea prin alimente, apă și aer, ceea ce arată că organismul uman întâlnește particule din mai multe direcții. Ambalajele, alte produse alimentare și praful din spațiile interioare pot contribui, iar ponderea fiecărei surse diferă de la o persoană la alta.

Microplasticele și nanoplasticele au fost raportate în probe biologice umane, inclusiv în sânge și în țesuturi. Un studiu publicat în 2024 în The New England Journal of Medicine le-a identificat în plăci de aterom carotidian. Pacienții la care au fost detectate particule au avut mai multe evenimente cardiovasculare în perioada de urmărire, dar studiul a fost observațional și nu a demonstrat că plasticul a provocat acele evenimente.

Detectarea într-un țesut uman nu dezvăluie nici sursa exactă a particulei. În prezent, cercetarea nu poate reconstitui un traseu individual de la un anumit pește până la un anumit organ. Prin urmare, formularea potrivit căreia microplasticele trec din pește în corpul uman descrie o cale posibilă de expunere, nu o sentință medicală și nici certitudinea depunerii în organe după fiecare masă.

Dovezile medicale arată un semnal, nu un verdict

Experimentele pe celule și animale au asociat expunerea cu stres oxidativ, inflamație, modificări ale barierei intestinale și răspunsuri imune sau metabolice. La pești, unele studii au observat leziuni tisulare, schimbări de comportament, reducerea creșterii ori afectarea reproducerii. Efectele depind însă de polimer, formă, dimensiune, aditivi și doză.

O limită majoră este comparabilitatea. Unele experimente folosesc particule uniforme și concentrații mai mari decât cele întâlnite de obicei în mediu. În natură, particulele sunt amestecuri eterogene, îmbătrânite și acoperite cu alte substanțe. Un pericol observat în laborator nu echivalează automat cu un risc clinic măsurat la populația generală.

Evaluarea Organizației Mondiale a Sănătății din 2022 a subliniat incertitudinile importante privind expunerea și efectele asupra sănătății. Autoritatea Europeană pentru Siguranța Alimentară precizează că nu a finalizat o evaluare completă a riscului pentru microplasticele și nanoplasticele din alimente. Lipsesc încă metode de măsurare pe deplin standardizate, date comparabile despre dozele reale și studii umane capabile să demonstreze cauzalitatea.

Acest domeniu necesită și un control strict al contaminării probelor. Fibrele din aer, haine sau echipamente pot ajunge accidental în laborator, iar unele metode pot confunda materialul biologic cu anumite tipuri de plastic. Rezultatele solide folosesc probe de control, verificare chimică și tehnici complementare. Fără aceste garanții, cifrele spectaculoase pot fi înșelătoare.

Reducerea expunerii începe fără panică alimentară

Dovezile disponibile nu justifică eliminarea peștelui din alimentație. Peștele furnizează proteine de bună calitate și, în funcție de specie, acizi grași omega-3, vitamina D, iod și alte substanțe nutritive. Renunțarea nejustificată la el poate înlocui un beneficiu nutrițional demonstrat cu protecția doar presupusă față de un risc încă necuantificat.

Eviscerarea peștelui întreg reduce contactul cu partea în care se găsește, de regulă, cea mai mare încărcătură de particule. Măsura nu poate elimina fragmentele deja prezente în mușchi. Nici spălarea, nici prepararea termică nu garantează dispariția microplasticelor. O alimentație variată evită concentrarea expunerii într-o singură sursă, iar respectarea recomandărilor oficiale privind speciile, proveniența, mercurul și siguranța microbiologică rămâne esențială.

În gospodărie, este rezonabil să nu fie încălzite alimentele în recipiente de plastic care nu sunt destinate acestui scop, să fie înlocuite recipientele deteriorate și să fie redusă folosirea obiectelor de unică folosință. Aceste alegeri pot limita unele surse, dar efectul lor exact asupra riscului medical individual nu a fost stabilit.

Soluția cu impact major rămâne colectivă. Reducerea deșeurilor, filtrarea mai eficientă a apelor uzate, limitarea fibrelor sintetice eliberate la spălare, controlul uzurii anvelopelor și gestionarea responsabilă a echipamentelor de pescuit pot opri particulele înainte de a intra în ecosisteme.

Nu există în practica medicală curentă un test clinic standard care să stabilească încărcătura individuală cu microplastice și nici un tratament de detoxifiere dovedit. Mesajul corect nu este că fiecare porție de pește îmbolnăvește, ci că poluarea plastică a ajuns până în țesuturi comestibile, iar prevenirea la sursă este mai sigură decât încercarea de a repara consecințele după expunere.