Efortul SUA de inarmare a Ucrainei incepe la Scranton, in Pennsylvania. Razboiul din Ucraina a dus la o crestere uriasa a productiei de munitie americana
Inca se mai pot vedea vechile sine de tren de-a lungul podelei fabricii de la Scranton Army Ammunition Plant, un ecou al vremurilor in care muncitorii din aceasta cladire cavernoasa veche de 115 ani asamblau locomotive cu abur. Situl de 15 acri se afla in registrul national al locurilor istorice si arata ca atare: de la fatadele ornamentate din caramida ale cladirilor, la ferestrele boltite uriase menite sa lumineze podeaua atelierului fara electricitate si pana la galetile plasate pentru a prinde picaturile de pe tavanul cu scurgeri, scrie Grid.
Situata chiar langa autostrada Joseph R. Biden, recent redenumita Joseph R. Biden Expressway, in orasul in care s-a nascut presedintele, fabrica pare o intoarcere la o epoca anterioara a industriei grele americane si la o perioada in care acest oras din nord-estul Pennsylvaniei era un centru industrial.
„Aceasta cladire spune povestea orasului Scranton”, a declarat Richard Hansen, un nativ din Scranton, in timp ce a facut un tur pentru reporterii aflati in vizita saptamana trecuta.
Armata a preluat fabrica in 1953 si, de atunci, a fost folosita pentru a produce munitie de artilerie neghidata: un produs care, in ultimii ani, incepea sa para aproape la fel de invechit ca si motorul cu aburi. La sfarsitul celui de-al Doilea Razboi Mondial, existau 86 de fabrici care produceau artilerie pentru armata americana. Anul trecut, acest numar a scazut la aproximativ sase. In ciuda faptului ca SUA a fost in razboi in cea mai mare parte a ultimelor doua decenii, acele cateva fabrici erau suficiente: Razboaiele de contrainsurgenta din Irak si Afganistan nu au creat aceeasi nevoie pentru tipul de obuze produse in Scranton. General Dynamics, contractorul din domeniul apararii care opereaza uzina detinuta de armata, a concediat zeci de muncitori de acolo in 2014.
Apoi a venit razboiul din Ucraina. Cu toata atentia publica acordata sistemelor avansate de armament trimise pentru a aproviziona armata ucraineana – de la HIMARS la drone, la Patriots si chiar tancuri Abrams – arma care s-ar putea dovedi decisiva in lupta impotriva invaziei Rusiei este umilul obuz de artilerie de 155 de milimetri. Aceste tuburi de otel de 45 de kilograme, umplute cu explozibil, se afla in arsenalele armatelor occidentale de peste un secol, iar acum razboiul de transee, de moda veche, cu artilerie grea, care are loc in Ucraina, a creat o nevoie aproape inepuizabila de ele. Acest lucru a fost valabil mai ales din vara anului trecut, cand Ucraina a inceput sa renunte treptat la sistemele de artilerie de model sovietic, care trag cu obuze de dimensiuni diferite, pentru modelele NATO, care trag aproape toate cu 155.
Potrivit estimarilor NATO din vara anului trecut, armata ucraineana tragea intre 6.000 si 7.000 de cartuse de artilerie pe zi. Avand in vedere ca, inainte de razboi, SUA producea doar 14.000 de cartuse pe luna, acest lucru era pur si simplu nesustenabil. Apoi, exista ingrijorari cu privire la propriile stocuri si la pregatirea Americii pentru un potential nou conflict. In august anul trecut, un oficial din domeniul apararii a declarat pentru Wall Street Journal ca stocurile americane de cartuse de 155 de milimetri erau „incomod de scazute” si „nu la nivelul la care am dori sa intram in lupta”.
Astfel, Pentagonul, care a furnizat deja peste 1 milion de proiectile Ucrainei, a anuntat in septembrie ca intentioneaza sa isi tripleze obiectivele de productie. Luna trecuta, le-a dublat din nou, ajungand la peste 90.000 de obuze pe luna, cea mai rapida crestere de la Razboiul din Coreea, potrivit Pentagonului.
Si este probabil ca multe dintre obuzele care explodeaza si se sparg in cioburi de otel mortale pe campurile de lupta din Donetk si Herson au fost transportate cu camioanele de la fabrica din Scranton. Desi oficialii fabricii nu au vrut sa discute unde sunt trimise obuzele pe care le produc sau care este rolul lor precis in razboiul din Ucraina, Hansen, el insusi un veteran al Marinei, a declarat ca in randul celor aproximativ 300 de angajati ai fabricii, dintre care multi sunt veterani militari, „moralul este foarte ridicat. Ei inteleg ce fac pentru a sprijini luptatorii ucraineni”.
Viteza otelului
Potrivit oficialilor americani, cand a izbucnit razboiul, presedintele Volodimir Zelenski a raspuns la oferta lor de a-l evacua spunand: „Am nevoie de munitie, nu de o plimbare”. Aproape un an mai tarziu, SUA se afla intr-o cursa contra cronometru pentru a produce acea munitie.
In toata instalatia din Scranton, obuze de 155 de milimetri in diferite stadii de finalizare par sa fie inghesuite in aproape fiecare spatiu disponibil. Tras de la un obuzier autopropulsat, cel mai recent model de obuz – M795 – are o raza de actiune de peste 22 de kilometri si este ambalat cu aproape 24 de kilograme de TNT. Desi au existat imbunatatiri substantiale ale explozibililor de-a lungul anilor, obuzul metalic in sine, care arata ceva asemanator cu o sticla de Coca-Cola de un litru cu un con in varf, nu s-a schimbat prea mult in ultimele decenii. „Functioneaza foarte bine. De ce sa il schimbam?”, spune Hansen.
Procesul de realizare a unei cochilii individuale dureaza aproximativ trei zile. Barele de otel lungi de sase metri sunt taiate cu un ferastrau robotizat in cilindri de 14 inci care cantaresc aproximativ 45 de kg, care sunt apoi incalzite timp de o ora intr-un cuptor cu gaz pana cand ies, stralucind in rosu, la o temperatura de 2.000 de grade. In procesul care urmeaza, acestea sunt incalziti si raciti de inca doua ori, in timp ce sunt scobite, modelate, netezite, vopsite si ambalate pentru a fi expediate catre o alta fabrica din Iowa. Acolo sunt asamblate cu explozibil.
Este un proces care necesita mult timp si multa munca, cu putin loc de eroare: Un defect de doar cativa milimetri poate face ca un proiectil sa devina inutil intr-o situatie de viata sau de moarte pe campul de lupta. Desi uzina din Scranton este supusa unui efort de modernizare care a inceput inainte de recenta crestere a productiei, majoritatea utilajelor implicate sunt vechi de zeci de ani, iar o mare parte din munca se face manual. Cu aproximativ 300 de angajati, uzina functioneaza 24 de ore, cinci zile pe saptamana.
Actualul contract al General Dynamics, care se incheie in 2029, prevede ca aceasta sa produca 11.040 de obuze pe luna. Compania produce, de asemenea, obuze la o unitate sora din Wilkes-Barre, in apropiere. Obiectivele de productie au fost modificate de mai multe ori, dar oficialii uzinei nu au vrut sa spuna cu cat. Todd Smith, directorul general al General Dynamics pentru nord-estul Pennsylvaniei, a recunoscut ca in ultima vreme au existat mai multe schimburi de ore suplimentare in weekend la uzina si ca se asteapta la un eventual program de sapte zile pe saptamana. „Intensitatea a crescut. Sa o spunem asa”, a declarat Smith.
In timp ce constructia in sine a carcasei metalice ar putea parea cea mai simpla parte a procesului, generalul de brigada John Reim, un ofiter executiv al armatei axat pe armament si munitie, a declarat pentru Grid ca, din cauza fortei de munca si a resurselor implicate, este de fapt cea mai greu de rezolvat problema din punct de vedere logistic.
„Este o capabilitate foarte de nisa, a spus el. Factorul limitativ in productia de 155 este reprezentat de piesele din otel. Noi operam la viteza otelului”.
Pentru a rezolva problema otelului, oficialii Pentagonului spun ca in urmatorii ani vor fi probabil noi investitii la Scranton, inclusiv posibilitatea instalarii a unor noi linii de productie pentru 155 sau alte tipuri de munitie.
Dar acest lucru nu va fi suficient. „Modul in care creste productia prin dublarea turelor si plata orelor suplimentare nu poate merge decat pana la un anumit punct”, a declarat pentru Grid Bradley Martin, director al Institutului lantului de aprovizionare pentru securitate nationala al RAND Corporation. „Pentru a se extinde cu adevarat, vor trebui sa construiasca mai multe facilitati si, de asemenea, vor trebui sa angajeze mai multi oameni care sa lucreze in acele facilitati.”
In acest scop, armata a anuntat recent si un nou contract cu firma canadiana IMT pentru a construi corpuri de cochilii in Ontario. General Dynamics construieste, de asemenea, o noua linie de productie pentru obuze in Garland, Texas. Unele fonduri din Initiativa de asistenta pentru securitatea Ucrainei – program in cadrul caruia SUA finanteaza achizitiile de arme pentru Ucraina, in loc sa furnizeze ele insele armele – ar putea fi folosite si pentru a ajuta alte tari sa isi intensifice productia de artilerie, potrivit lui Douglas Bush, secretar adjunct al armatei pentru achizitii, logistica si tehnologie.
Chiar si cu aceasta accelerare, generalul de brigada Reim anticipeaza ca ar putea trece pana la doi ani pana cand productia va atinge cresterea de sase ori a productiei pe care Pentagonul o vizeaza.
Cresterile de productie de aceasta amploare ridica o intrebare filosofica pentru complexul militar-industrial. Contractele din domeniul apararii functioneaza dupa calendare multianuale. Nu este cu adevarat posibil sa se accelereze productia obuzului de 155 de milimetri sau a unei alte arme si apoi sa se opreasca din nou daca razboiul din Ucraina s-ar incheia in urmatoarele cateva luni. De asemenea, nu este fezabil din punct de vedere economicplata pentru munitie pe care nimeni nu o foloseste doar pentru a mentine fabricile deschise.
„Ceea ce ai nevoie cu adevarat este un punct de echilibru intre a nu incerca sa cumperi totul si a avea o capacitate suficienta pentru a putea trece in mod realist la un nivel de crestere rapida”, spune Martin de la Rand. „Cum arata cererea de artilerie in prezent si cum ar putea arata intr-un alt tip de razboi este o alta problema.”
Asadar, investitia armatei in construirea unor lucruri precum obuze de 155 milimetri este un fel de pariu ca viitorul razboiului va arata mai mult ca Ucraina decat ca Irak sau Afganistan.
„Este un lucru pe care inca il analizam”, a declarat generalul de brigada Reim pentru Grid. „Cat de mult din aceasta capacitate pastram? Cat de mult pastram pentru capacitatea noastra de supraincarcare in viitor? Ne uitam foarte atent la unele dintre lectiile invatate in Ucraina”.
Vremuri de boom pentru lucrurile care fac boom
Productia de armament este o industrie rara care, din motive de securitate nationala, trebuie sa ramana, cel putin intr-o anumita masura, in Statele Unite. Dar declinul general al bazei industriale americane are inca un impact; exista mai putini lucratori cu abilitatile de productie necesare decat atunci cand fabrica din Scranton a inceput sa functioneze. Industria de armament este, de asemenea, limitata de aceeasi lipsa de forta de munca care afecteaza economia in general.
„Gasirea unei forte de munca mai tinere care sa vrea sa locuiasca acolo unde se fabrica aceste lucruri si incercarea de a o pastra suficient de mult timp pentru a deveni calificata va fi o provocare”, a declarat Martin de la Rand.
Smith, de la General Dynamics, a declarat ca gasirea unui numar suficient de muncitori calificati nu a fost o problema in Scranton, unde fabrica de armament este prezenta de mult timp, iar multe familii lucreaza la uzina de generatii intregi. Dar a recunoscut ca a fost o problema in alte parti ale tarii.
Generalul de brigada Reim a declarat ca noua linie de productie care se construieste in Garland, Texas, va fi in mare parte automatizata, iar lucratorii umani vor efectua in mare parte doar inspectii. „Ceea ce ati vazut [in Scranton] a fost foarte manual, foarte intensiv in munca. Este un fel de epoca a Razboiului din Coreea”, a spus el. Pe liniile mai noi, a spus el, convertirea productiei de la un tip de munitie la altul devine pur si simplu o „schimbare de software”.
Dar, deocamdata, uzina din Scranton continua sa taie, sa incalzeasca si sa modeleze tije de otel in arme mortale in acelasi mod in care a facut-o timp de decenii.
„Cu asta ne ocupam”, a spus Hansen. „Construim lucruri care ucid oameni”. Si, in viitorul apropiat, cererea pentru aceste lucruri este mare.
