Eseul devastator al lui Tolstoi despre Shakespeare: „Este un scriitor insignifiant. Operele lui sunt josnice si imorale”

analize

Marele scriitor rus Lev Tolstoi a scris in 1906 un eseu devastator la adresa marelui scriitor britanic William Shakespeare care inca starneste numeroase polemici. Chiar si George Orwell a tinut sa isi exprime pozitia, 40 de ani mai tarziu. Eseul lui Tolstoi despre Shakespeare este putin cunoscut la noi in tara.

In 1906, Tolstoi a scris un eseu in care se ocupa de cel mai consacrat dintre stramosii literari si isi exprima „propria mea opinie, stabilita de mult timp, despre operele lui Shakespeare, in opozitie directa, asa cum este ea, cu cea stabilita in toata lumea europeana”. Iata articolul din Open Culture dedicat acestui eveniment literar si reactiilor care au urmat.

Dupa o analiza indelungata a Regelui Lear, Tolstoi concluzioneaza ca „operele dramaturgului englez nu satisfac exigentele oricarei arte si, pe langa aceasta, tendinta lor este dintre cele mai josnice si mai imorale”.

Dar cum de a fost adusa intreaga lume occidentala sa il admire pe Shakespeare, un scriitor care „putea sa fie ce vreti, dar nu era un artist”? Tolstoi afirma ca de vina sunt profesorii germani la sfarsitul secolului al XVIII-lea, care l-au „viralizat”  pe Shakespeare ca geniu.

Tolstoi caracterizeaza venerarea lui Shakespeare ca fiind un vaccin cultural daunator administrat tuturor fara consimtamantul lor: „Indivizii liberi la minte, care nu au fost inoculati cu venerarea lui Shakespeare, nu se mai gasesc in societatea noastra crestina”, scrie el. „Fiecare om din societatea si din timpul nostru, inca din prima perioada a vietii sale constiente, a fost inoculat cu ideea ca Shakespeare este un geniu, un poet si un dramaturg si ca toate scrierile sale sunt culmea perfectiunii”.

In realitate, proclama Tolstoi, veneratul bard este „un scriitor insignifiant, neartistic…. Cu cat mai repede se vor elibera oamenii de falsa glorificare a lui Shakespeare, cu atat mai bine va fi”.

„Am simtit cu… convingere ferma, indubitabila, ca gloria incontestabila a unui mare geniu de care se bucura Shakespeare si care ii obliga pe scriitorii vremurilor noastre sa-l imite, iar pe cititori si spectatori sa-i descopere merite inexistente – denaturandu-le astfel intelegerea estetica si etica – este un mare rau, ca orice neadevar”, scria Tolstoi.

Ce l-a putut determina pe scriitorul unor carti clasice precum „Razboi si pace” si „Anna Karenina” sa il repudieze cu atata forta pe autorul „Regelui Lear”?

Patruzeci de ani mai tarziu, George Orwell a raspuns atacului lui Tolstoi intr-un eseu intitulat „Lear, Tolstoi si prostul” (1947). Raspunsul sau? Obiectiile lui Tolstoi „fata de zdrenteala pieselor lui Shakespeare, irelevanta, intrigile incredibile, limbajul exagerat” sunt, in fond, o obiectie la umanismul pamantesc al lui Shakespeare, la „exuberanta” sa sau – pentru a folosi un alt termen psihanalitic – la juisarea sa.

„Tolstoi”, scrie Orwell, „nu incearca pur si simplu sa le rapeasca celorlalti o placere pe care el nu o impartaseste. Asta face, dar cearta lui cu Shakespeare merge mai departe. Este cearta dintre atitudinea religioasa si cea umanista fata de viata.”

Orwell recunoaste ca „s-au scris multe prostii despre Shakespeare ca filosof, psiholog, „mare profesor de morala si cate si mai cate”. In realitate, spune el, dramaturgul, nu a fost „un ganditor sistematic” si nici macar nu stim „cat de mult din opera care i se atribuie a fost scrisa de fapt de el”. Cu toate acestea, el continua sa arate modul in care rezumatul critic al lui Lear facut de Tolstoi se bazeaza pe un limbaj extrem de tendentios si pe metode inselatoare. Mai mult, Tolstoi „abia daca se ocupa de Shakespeare ca poet”.

Dar de ce, se intreaba Orwell, se ia Tolstoi de Lear, in mod special? Din cauza asemanarii puternice a personajului cu Tolstoi insusi. „Lear renunta la tronul sau”, scrie el, „dar se asteapta ca toata lumea sa continue sa-l trateze ca pe un rege”.

„Dar nu seamana oare in mod curios si cu istoria lui Tolstoi insusi? Exista o asemanare generala pe care cu greu putem sa nu o vedem, pentru ca cel mai impresionant eveniment din viata lui Tolstoi, ca si din cea a lui Lear, a fost un urias si gratuit act de renuntare. La batranete, a renuntat la mosia, la titlul si la drepturile de autor si a facut o incercare – o incercare sincera, desi nu a reusit – de a scapa de pozitia sa privilegiata si de a trai viata de taran.

Dar asemanarea mai profunda consta in faptul ca Tolstoi, ca si Lear, a actionat din motive gresite si nu a reusit sa obtina rezultatele pe care le spera. Potrivit lui Tolstoi, scopul fiecarei fiinte umane este fericirea, iar fericirea poate fi obtinuta doar prin indeplinirea vointei lui Dumnezeu. Dar a face voia lui Dumnezeu inseamna sa renunti la toate placerile si ambitiile pamantesti si sa traiesti doar pentru ceilalti. In cele din urma, prin urmare, Tolstoi a renuntat la lume in speranta ca acest lucru il va face mai fericit. Dar daca exista un lucru cert in ceea ce priveste ultimii sai ani de viata, acesta este ca NU a fost fericit”, a scris Orwell.

Desi Orwell se indoieste ca romancierul rus era constient de acest lucru – sau ar fi recunoscut-o daca cineva ar fi spus-o – eseul sau despre Shakespeare pare sa ia lectiile lui Lear foarte personal. „Tolstoi nu a fost un sfant”, scrie Orwell, „dar a incercat din rasputeri sa se transforme pe sine insusi intr-un sfant, iar standardele pe care le-a aplicat literaturii erau unele din alta lume”.

Astfel, nu a putut suporta „urma considerabila de mondenitate” a lui Shakespeare si „egoismul obisnuit, cu picioarele pe pamant”, in parte pentru ca nu putea suporta aceste calitati la el insusi.

Este o acuzatie obisnuita, in general, ca judecata unui critic reflecta in mare parte preocuparile sale personale si prea putin opera in sine. O astfel de psihologizare a motivelor unui scriitor este adesea nejustificata. Dar, in acest caz, Orwell pare sa fi pus in evidenta o lupta psihologica cu adevarat personala in eseul lui Tolstoi despre Shakespeare si poate ca a pus degetul pe o sursa a reactiei violente a lui Tolstoi la Regele Lear, in special, care „arata rezultatele practicarii abnegatiei din motive egoiste”.

Orwell trage o concluzie si mai ampla din diferendele filosofice pe care Tolstoi le are cu Shakespeare: „In cele din urma, atitudinea crestina este cea care este interesata si hedonista”, scrie el, „deoarece scopul este intotdeauna de a scapa de lupta dureroasa a vietii pamantesti si de a gasi pacea eterna intr-un fel de Rai sau Nirvana…. Adesea exista un aparent armistitiu intre umanist si credinciosul religios, dar, de fapt, atitudinile lor nu pot fi reconciliate: trebuie sa alegem intre aceasta lume si cea viitoare”.

In privinta acestui ultim punct, fara indoiala, Tolstoi si Orwell ar fi de acord. In analiza lui Orwell, polemica lui Tolstoi impotriva umanismului lui Shakespeare „ascute si mai mult contradictiile”, am putea spune, dintre cele doua atitudini, precum si dintre propriul sau umanism de odinioara si religiozitatea ferventa, desi nefericita, din ultimii sai ani.

Citeste integral aici, in limba engleza, eseul lui Tolstoi despre Shakespeare.

Mai mult despre:

Comentarii: