Verificarea acuzațiilor arată însă o altă situație: documentul european există, iar România se numără printre cele 11 state semnatare, dar scrisoarea nu elimină și nu restrânge automat dreptul de veto.
„Cine i-a dat Oanei Țoiu mandat să semneze în numele României?”, întreabă Mihai Fifor într-o postare publicată pe Facebook.
Social-democratul susține că politica externă nu poate deveni „politica externă a USR” și afirmă că un ministru dintr-un Guvern demis nu ar trebui să angajeze țara într-o dezbatere referitoare la viitoarea arhitectură decizională a Uniunii Europene.
Atacul vizează o scrisoare adresată șefei diplomației europene, Kaja Kallas, prin care 11 state cer reducerea blocajelor produse de veto-uri în politica externă a UE.
Scrisoarea a fost semnată și de Austria, Belgia, Danemarca, Finlanda, Franța, Germania, Luxemburg, Țările de Jos, România, Spania și Suedia. Polonia, Bulgaria, Cehia, Slovacia, Ungaria și cele trei state baltice nu se află printre semnatari, așa cum afirmă Fifor.
Documentul propune folosirea mai frecventă a „abținerii constructive”, evitarea legării deciziilor de politică externă de dosare fără legătură și analizarea posibilităților existente în tratatele europene pentru trecerea, în anumite situații, de la unanimitate la majoritate calificată. Scrisoarea precizează însă că statele trebuie să urmărească în continuare consensul ori de câte ori este posibil.
Nu. Scrisoarea este un demers politic, nu o decizie obligatorie, un tratat sau un act care modifică regulile de vot.
În prezent, articolul 31 din Tratatul privind Uniunea Europeană stabilește că deciziile de politică externă și de securitate se iau, ca regulă, prin unanimitate. Consiliul European poate extinde votul cu majoritate calificată în alte situații, dar o asemenea decizie trebuie adoptată tot în unanimitate. Domeniile cu implicații militare sau de apărare sunt excluse de la acest mecanism.
Așadar, România nu poate fi obligată, prin simpla scrisoare, să renunțe la veto. Statul român ar putea bloca inclusiv activarea mecanismului european prin care anumite dosare ar trece la majoritate calificată.
Oana Țoiu a reacționat public, afirmând că „România nu pierde dreptul de veto” și că acesta nu poate fi eliminat unilateral.
Verdict: prezentarea scrisorii drept o renunțare deja produsă la veto este falsă.
Codul administrativ precizează că Guvernul nu poate promova politici noi, emite ordonanțe sau iniția proiecte de lege. Scrisoarea către Kaja Kallas nu este însă o ordonanță, o hotărâre de Guvern, un proiect de lege sau un tratat internațional. Ea nu produce singură obligații juridice pentru România. Nu există, până în prezent, o constatare oficială sau o hotărâre care să stabilească faptul că participarea la acest demers a încălcat limitele constituționale ale Guvernului demis.
Mai mult, poziția nu este complet nouă. În octombrie 2025, când Guvernul avea puteri depline, Oana Țoiu declara că UE are nevoie de reformarea procesului decizional, astfel încât voința a 26 de state să nu poată fi blocată de un singur vot, în special în cazul extinderii către Ucraina și Republica Moldova.
Atacul lui Fifor
”Și, din nou, întreb: în ce calitate a intervenit Oana Țoiu și ce mandat a avut? Nu mă interesează poziția membrei USR Oana Țoiu. Nu mă interesează poziția colegei de partid a lui Dominic Fritz. Mă interesează poziția ministrului Afacerilor Externe al României.
Ce poziție a statului român a apărat în discuția cu reprezentantul Comisiei Europene? Cine i-a stabilit mandatul? Ce instituție a decis că ministrul de Externe al României trebuie să intervină la Bruxelles într-o speță care îl privește direct pe președintele partidului din care ministrul face parte?
Poziția României sau poziția USR, doamna Țoiu?
Dacă încă nu v-ați prins, doamna Țoiu, atunci când reprezinți România în exterior, nu mai reprezinți partidul. Politica externă nu poate fi pusă în slujba intereselor unei formațiuni politice și, cu atât mai puțin, a interesului politic al liderului acelei formațiuni.
Oana Țoiu este sublimă. Dar, ca șefă a diplomației românești, lipsește cu desăvârșire.
Dincolo de ironia amară, lucrurile sunt cât se poate de grave. Nicicând politica externă a României nu a fost gestionată cu atâta superficialitate și nicicând funcția de ministru de Externe al României nu a fost atât de sumar exercitată.
În diplomație, fiecare gest contează, fiecare cuvânt contează și fiecare semnătură contează, pentru că ele nu angajează un om și nici un partid. Angajează România”, a mai scris Fifor.