Fost inalt ofiter in SPIONAJUL englez descalceste URZEALA din Siria. Ce cauta Putin acolo?
Inca de la primele etape ale campaniei militare a Rusiei in Siria, presa mondiala s-a grabit sa-l atace pe Vladimir Putin si intentiile strategice ale Rusiei in Siria. Este aceasta operatiune informativa o simpla recrudescenta a Razboiului Rece, sau este vorba de ceva mult mai profund? O analiza pentru Huffington Post, citata de evz.ro, a lui Alastair Crooke, fost inalt ofiter MI6.
A fost evidenta pentru toata lumea sovaiala, lipsa de siguranta cu care administratia americana a raspuns la mutarile militare ale rusilor. Initial, Washingtonul a incercat sa arate „obisnuita sa abordare pragmatica”, sugerand ca nimic nu se schimba in campania sa si a aliatilor sai.
Insa administratia Obama a fost evident luata prin surprindere de rapiditatea si dimensiunile actiunii Rusiei. Saptamana trecuta, un oficial american a mers la ambasada SUA din Bagdad pentru a anunta inceputul imediat al operatiunilor aeriene rusesti in Siria si a cerut ca Statele Unite sa-si tina aparatele de zbor in afara spatiului aerian sirian.
De atunci, ritmul atacurilor aeriene rusesti a fost impresionant, lasand Statelor Unite si aliatilor lor prea putina libertate si timp ce actiune.
Este clar: „obisnuita abordare pragmatica” nu a functionat. Iar oponentii presedintelui Obama au sarit imediat: Putin a pacalit (din nou) America.
Secretarul de stat John Kerry a cerut vehement o coordonare militara cu Rusia, care macar sa permita coalitiei internationale sa zboare si astfel sa mai conteze in jocul strategic.
A doua abordare a Washingtonului a cautat ca macar initiativa politica sa le ramana americanilor (acceptand implicit asumarea rolului militar de catre Rusia), stabilind conditiile (in primul rand indepartarea lui Bashar Al-Assad) viitorului politic al Siriei, in care Statele Unite spera sa aiba un cuvant important (Marea Britanie si Franta au ridicat si ele cate un picior in tentativa de a-si marca teritoriul pentru a nu fi scoase cu totul din joc).
Totusi, in timpul acestor manevre politice si ciocniri de declaratii, a avut loc o repozitionare semnificativa a Statelor Unite. Aflat in vizita la Londra si Berlin, secretarul de stat Kerry a schimbat obiectia initiala absoluta a Washingtonului ca Assad sa ramana in functie: acum a spus el, liderul de la Damasc poate ramane pentru o perioada de tranzitie, indiferent cat de lunga ar fi aceasta („Indepartarea lui Assad nu trebuie sa se produca in prima zi sau in prima luna”), precizand ca in final decizia ii apartine poporului sirian.
Miercuri, Kerry a mers si mai departe si a spus ceva la fel de important: in urma discutiilor sale cu omologul sau rus, Seghei Lavrov, secretarul de stat american a afirmat ca Siria trebuie sa ramana „unita… si sa fie seculara”.
Aceasta reprezinta o uriasa (desi abia remarcata) schimbare: ea exclude orice posibilitate de a ajunge la putere pentru Fratia Musulmana si restul gruparilor jihadiste care i se opun acum lui Assad – de fapt toti islamistii care nu pot accepta un stat secular, ceea ce, la drept vorbind, taie orice sansa pentru protejatii Arabiei Saudite si ai celorlalte tari din Golf de a capata o felie din tortul sirian.
Fara indoiala, Lavrov l-a convins pe Kerry despre disponibilitatea lui Assad pentru schimbari politice (si despre faptul Rusia ii acorda credit). Dar poate ca Lavrov i-a explicat si de ce circumstantele istorice din Siria fac imposibil orice ameste al Fratiilor Musulmane in formarea guvernului de la Damasc. Indiferent care a fost continutul discutiei, este cert ca secretarul de stat si-a schimbat discursul.
A treia tactica a Statelor Unite a parut sa fie „abtinerea” – sfanta Retinere: un gigantic razboi informational incearca sa sugereze ca Rusia s-a angajat sa loveasca numai ISIS si pe nimeni altcineva (or, Moscova nu a facut niciodata un asemenea angajament).
Lavrov a fost foarte limpede: Rusia tinteste ISIS si „alte grupari teroriste”. Cu toate acestea, razboiul informational continua pentru a pune presiune pe Rusia si a-i restrange campania militara.
Oficiali americani au declarat in mai multe randuri ca „moderatii” din randurile opozitiei armate siriene sunt mai rari decat inorogii din povesti si ca „numai patru sau cinci” se mai afla acum pe campul de lupta. Si iata ca deodata pare ca toti acesti „moderati antrenati de CIA” sunt acum atacati.
In realitate, nu exista „jihadisti moderati”. Expresia insasi este un oximoron: exista doar jihadisti care sunt mai mult sau mai putin legati de ISIS sau de Al-Qaida. O analiza semantica total neinteresanta pentru Rusia.
Tom Friedman, editorialist la The New York Times, vede lucrurile oarecum diferit: lui Putin si aliatilor sai trebuie sa li se permita sa atace si sa invinga ISIS, si e foarte bine daca reusesc. Daca esueaza, insa, iar toata lumea sunnita va fi contra lor, atunci Putin va avea nevoie de o scara pentru a se da jos din copacul in care s-a cocotat si pe care numai Washingtonul va putea sa i-o imprumute. Aceasta este o viziune prea simplista.
Putin intelege foarte bine diferentele dintre Islamul sunnit traditional din Levant si rabufnirea recenta de Wahhabism din Golf, care se afla la cutite cu sunnismul din Siria si Irak.
El stie si ca multi sunniti inca sunt legati de notiunea de cetatenie intr-un stat secular sau ne-sectar; si ca atat Siria cat si Irakul sunt mostenitoare ale unor civilizatii antice venerabile, fiecare cu propria cultura si viziune politica. Lupta impotriva orientarilor contemporane ale Wahhabismului nu a insemnat niciodata doar ciocnirea dintre o minoritate siita (Alawitii) si o majoritate sunnita; ea este in aceeasi masura o lupta pentru pastratea traditiilor levantine impotriva unei culturi straine (Wahhabismul din Golf), patruns in regiune pe valul petro-dolarilor.
De ce ar intelege Putin mai bine decat liderii occidentali acest razboi cultural? Deoarece Ortodoxia crestina a Rusiei nu a acceptat niciodata dualitatea dintre Catolicism si Islam. Ortodoxia si Islamul sunnit traditional impart multe valori si au o intreaga istorie de relatii apropiate.
Deci ce fac rusii in Siria? Mai intai, executa o serie de lovituri asupra unor tinte „teroriste” inventariate si puse laolalta de serviciile siriene, ruse, iraniene si ale Hezbollah.
Foarte probabil, aceasta faza nu va dura foarte mult. Dupa ce un prim rand de tinte va fi distrus, va incepe ofensiva terestra, purtata de armata siriana cu ajutorul Hezbollah, si sprijinite de indicatiile consilierilor rusi si iranieni.
Ceea ce va face ca acum situatia sa fie schimbata este faptul ca fortele terestre vor beneficia de sprijin aerian, zi – noapte si indiferent de vreme, plus imagini din satelit asupra situatiei din teren.
Desi soldatii rusi nu vor fi implicati direct in operatiuni terestre, fortele Moscovei vor crea o zona sigura in jurul bazei lor din Latakia. Aceasta nu doar ca va apara Latakia, ci va disponibiliza fortele siriene din zona pentru alte operatiuni.
Pentru moment, asa cum o arata primele lovituri aeriene, rusii par interesati sa elimine orice forte ostile in zona Latakia. Acesta este modus operandi standard. Urmatoarele obiective ale Moscovei par sa fie securizarea autostrazii M4 dintre Damasc si Alep si lovirea zonelor controlate de insurgenti de-a lungul autostrazii M5.
Nu exista nimic politic in aceste raiduri, in sensul slabirii unui grup din opozitie in favoarea altuia. Pare clar ca Rusia pregateste curatarea terenului de catre armata siriana: fortele aeriene rusesti securizeaza liniile de sprijin logistic pentru armata siriana si in acelasi timp le distrug pe cele ale jihadistilor. Acestea sunt pe scurt obiectivele Rusiei in Siria.
Asadar, de ce acest val de comentarii sarcastice, de dezinformari si de declaratii despre o asa-zisa stratagema subterana a Moscovei? Ce irita si nelinisteste intr-atat Occidentul?
Sigur, o explicatie este ca Putin a pus Washingtonul si aliatii sai in lumina reflectoarelor, facand ca declaratiile acestora ca de un an de zile lupta impotriva ISIS sa para ridicole.
Dar este ceva mai mult decat atat.
In ultimele decenii, NATO a fost decidentul tuturor deciziilor de razboi si de pace. Nu a avut opozitie si nici rival. Chestiunile de razboi erau exclusiv apanajul dezbaterilor interne din NATO – daca se trecea la actiune sau nu, si in ce zone ale globului.
Nu conta prea mult ce gandea sau declara restul lumii. Acestia erau nevoiti sa accepte. Insa desi puterile NATO erau evidente, beneficiile au fost incomparabil mai mici. Mai ales in Orientul Mijlociu.
Ceea ce probabil irita Occidentul cel mai mult este faptul ca Rusia a lansat o campanie militara sofisticata cat ai clipi din ochi. Or, NATO, cu complicatele sale structuri de decizie, are nevoie de mult mai mult timp pentru asa ceva. Irakul se plange de multa vreme ca ajutorul promis de NATO are nevoie de ani de zile ca sa se materializeze, in timp ce cererile catre Rusia sau Iran sunt indeplinite imediat.
Insa intreaga tevatura este cauzata mai ales de faptul ca actiunea Rusiei ar putea marca transformarea in realitate a ceva extrem de grav: Organizatia de Cooperare Shanghai (SCO) sa devina o alianta militara periculoasa. SCO a fost fondata in 2011 si din ea fac parte: Rusia, China, Kazahstan, Kirgistan, Tadjikistan si Uzbekistan, carora, din 2016, li se vor alatura inca doua puteri nucleare, India si Pakistan. Iranul are statut de observator.
Oficial, alianta 4+1, Rusia, Iran, Irak, Siria si Hezbollah nu funtioneaza sub marca SCO, iar membrii aliantei nu sunt toti membri SCO. Insa alianta 4+1 poate deveni pilotul unei coalitii militare ne-Occidentale . Si sa fie folosita pentru a contracara influenta NATO in zona. Incepand chiar cu schimbarea regimului Assad.
Aparitia aliantei 4+1 ca brat inarmat al SCO (a nu se uita prezenta militara chineza in apele Siriei!) a tulburat in mod cert multe dintre socotelile NATO.
Nu este deci de mirare ca in anumite cancelarii occidentale s-a tras concluzia ca este imperioasa nevoie de o blocada propagandistica pentru a crea impresia unui esec al aliantei 4+1 si pentru a minimaliza orice succese militare care ar putea duce la erodarea imaginii de forta a NATO.
Iti place aktual24.ro? Urmareste fluxul de stiri aktual24.ro si pe Facebook
