Inca o lege foarte draga infractorilor este atacata de Iohannis la CCR. Mii de borfasi aveau mari sperante
Presedintele Klaus Iohannis a sesizat, miercuri, Curtea Constitiutionala a Romaniei (CCR) cu privire la legea care reglementeaza executarea pedepsei la domiciliu, afirmand, printre altele, ca ”prin modul in care a fost adoptata, legea incalca principiul bicameralismului”. Seful statului face referire in document la alte puncte si sintagme ale actului normativ decat cele care s-au regasit in sesizarea de constitutionalitate transmisa anterior de catre Inalta Curte de Casatie si Justitie (ICCJ)
Presedintele Romaniei, l Klaus Iohannis, a trimis Curtii Constitutionale, miercuri, o sesizare de neconstitutionalitate asupra Legii pentru modificarea si completarea Legii nr. 254/2013 privind executarea pedepselor si a masurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare in cursul procesului penal.
Seful statului precizeaza ca, ”prin modul in care a fost adoptata, legea mentionata incalca principiul bicameralismului prevazut de art. 61 alin. (2) si de art. 75 din Constitutie, astfel cum a fost acesta dezvoltat prin jurisprudenta Curtii Constitutionale”.
In textul sesizarii, seful statului face referire la alte puncte si sintagme din legea respectiva decat cele care s-au regasit anterior in sesizarea transmisa CCR de catre ICCJ. ICCJ s-a referit la punctele 2 – 5 si la punctul 10 al articolului unic din legea de modificare a Legii nr. 254/2013.
Redam integral textul sesizarii:
”Legea pentru modificarea si completarea Legii nr. 254/2013 privind executarea pedepselor si a masurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare in cursul procesului penal a fost transmisa de Parlament Presedintelui Romaniei, in vederea promulgarii, la data de 16 iunie 2018. In opinia noastra, prin modul in care a fost adoptata, legea mentionata incalca principiul bicameralismului prevazut de art. 61 alin. (2) si de art. 75 din Constitutie, astfel cum a fost acesta dezvoltat prin jurisprudenta Curtii Constitutionale. De asemenea, prin continutul normativ, Legea pentru modificarea si completarea Legii nr. 254/2013 privind executarea pedepselor si a masurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare in cursul procesului penal incalca dispozitiile art. 1 alin. (5), ale art. 21 alin. (1) si (2) si ale art. 24 alin. (2) din Constitutie, precum si conventiile internationale la care Romania este parte.
1. Legea pentru modificarea si completarea Legii nr. 254/2013 privind executarea pedepselor si a masurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare in cursul procesului penal a fost adoptata cu incalcarea prevederilor art. 61 si ale art. 75 din Constitutie
Potrivit art. 61 din Constitutie, Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului roman si unica autoritate legiuitoare a tarii, iar structura sa este bicamerala, fiind alcatuit din Camera Deputatilor si Senat. In jurisprudenta sa Curtea Constitutionala a retinut urmatoarele: „Principiul bicameralismului, astfel consacrat, se reflecta insa nu numai in dualismul institutional in cadrul Parlamentului, ci si in cel functional, deoarece art. 75 din Legea fundamentala stabileste competente de legiferare potrivit carora fiecare dintre cele doua Camere are, in cazurile expres definite, fie calitatea de prima Camera sesizata, fie de Camera decizionala. Totodata, tinand seama de indivizibilitatea Parlamentului ca organ reprezentativ suprem al poporului roman si de unicitatea sa ca autoritate legiuitoare a tarii, Constitutia nu permite adoptarea unei legi de catre o singura Camera, fara ca proiectul de lege sa fi fost dezbatut si de cealalta Camera. Art. 75 din Legea fundamentala a introdus, dupa revizuirea si republicarea acesteia in octombrie 2003, solutia obligativitatii sesizarii, in anumite materii, ca prima Camera, de reflectie, a Senatului sau, dupa caz, a Camerei Deputatilor si, pe cale de consecinta, reglementarea rolului de Camera decizionala, pentru anumite materii, a Senatului si, pentru alte materii, a Camerei Deputatilor, tocmai pentru a nu exclude o Camera sau alta din mecanismul legiferarii”. ( Decizia nr. 710 /2009, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 358 din 28 mai 2009, par. 54). De asemenea, Curtea Constitutionala a stabilit ca dezbaterea parlamentara a unui proiect de lege sau a unei propuneri legislative nu poate face abstractie de evaluarea acesteia in plenul celor doua Camere ale Parlamentului. Asa fiind, modificarile si completarile pe care Camera decizionala le aduce asupra proiectului de lege sau propunerii legislative adoptate de prima Camera sesizata trebuie sa se raporteze la materia avuta in vedere de initiator si la forma in care a fost reglementata de prima Camera. Altfel, se ajunge la situatia ca o singura Camera, si anume Camera decizionala, sa legifereze in mod exclusiv, ceea ce contravine principiului bicameralismului (a se vedea, in acest sens, Decizia nr. 472/2008, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 336 din 30 aprilie 2008).
Pe cale jurisprudentiala (Decizia nr. 710/2009, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 358 din 28 mai 2009, Decizia nr. 413/2010, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 291 din 4 mai 2010, sau Decizia nr. 1.533/2011, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 905 din 20 decembrie 2011), Curtea a stabilit doua criterii esentiale pentru a se determina cazurile in care prin procedura legislativa se incalca principiul bicameralismului: pe de o parte, existenta unor deosebiri majore de continut juridic intre formele adoptate de cele doua Camere ale Parlamentului si, pe de alta parte, existenta unei configuratii semnificativ diferite intre formele adoptate de cele doua Camere ale Parlamentului. Intrunirea cumulativa a celor doua criterii este de natura a afecta principiul constitutional care guverneaza activitatea de legiferare a Parlamentului, plasand pe o pozitie privilegiata Camera decizionala, cu eliminarea, in fapt, a primei Camere sesizate din procesul legislativ.
Avand in vedere dispozitiile constitutionale mentionate, precum si jurisprudenta instantei constitutionale, consideram ca Legea pentru modificarea si completarea Legii nr. 254/2013 privind executarea pedepselor si a masurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare in cursul procesului penal a fost adoptata cu nerespectarea cerintelor constitutionale ce consacra principiul bicameralismului, potrivit caruia dezbaterea parlamentara a unei propuneri legislative nu poate face abstractie de evaluarea acesteia in plenul celor doua Camere ale Parlamentului.
In concret, scopul avut in vedere de catre initiatori a fost acela de a fi consacrat „dreptul persoanei private de libertate de a participa la funeraliile unui membru de familie si stabilirea unei proceduri efective/eficiente pentru exercitarea acestui drept”. Necesitatea acestei noi reglementari a fost justificata de catre initiatori in contextul pronuntarii unui numar de trei hotarari de condamnare a Statului roman de catre Curtea Europeana a Drepturilor Omului in cauzele „Kanalas impotriva Romaniei”, „Bragadireanu nr. 2 impotriva Romaniei” si „Vonica impotriva Romaniei” (aceasta din urma vizand neacordarea permisiunii de a participa la funeraliile unei rude apropiate in timpul arestului preventiv). Prin aceasta initiativa legislativa s-a dorit transformarea posibilitatii de a iesi din penitenciar dintr-o recompensa intr-un drept, aplicabil deopotriva persoanelor arestate preventiv si celor condamnate definitiv, astfel actul normativ adoptat indepartandu-se de finalitatea urmarita de catre initiatori.
In jurisprudenta sa recenta Curtea Constitutionala a aratat: „deosebirile de continut normativ dintre cele doua forme ale legii conduc la concluzia nesocotirii principiului bicameralismului, prin existenta unei viziuni diferite a Camerei decizionale fata de Camera de reflectie asupra anumitor elemente de substanta ale legii” (Decizia nr. 89 din 28 februarie 2017, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I nr. 260 din 13 aprilie 2017, Decizia nr. 62 din 13 februarie 2018, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I nr. 373 din 2 mai 2018).
In cazul legii deduse controlului de constitutionalitate, in cadrul dezbaterilor din Camera Deputatilor au fost modificate si adoptate o serie de reglementari esentiale, cu privire la modul de executare a pedepselor privative de libertate, interventii legislative ce nu au facut deloc obiectul analizei primei Camere competente. Astfel, in sedinta din data de 04.12.2017, in calitate de prima Camera sesizata, Senatul a adoptat Legea pentru modificarea si completarea Legii nr. 245/2013 privind executarea pedepselor si a masurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare in cursul procesului penal, prin care au fost modificate doar prevederile art. 68 alin. (7), art. 801, art. 99, art. 100 alin. (1), art. 110 alin. (11) si (12), art. 162 alin. (11) si art. 171 din Legea nr. 254/2013, cu referire stricta la dreptul persoanei condamnate ori arestate preventiv de a participa la funeraliile unei rude apropiate.
In forma adoptata in sedinta din data de 6.06.2018 Camera Deputatilor, in calitate de Camera decizionala, a intervenit si asupra: art. 9 cu privire la calitatea in care participa judecatorul de supraveghere a privarii de libertate la sedintele comisiei pentru liberare conditionata; art. 36 alin. (1), art. 37 alin. (1), art. 38 alin. (1) privind criteriile de stabilire a regimului initial de executare a pedepselor privative de libertate (regim inchis, regim semideschis, regim deschis); art. 381 privind reglementarea regimului „detentiei la domiciliu”; art. 39 alin. (16) si (17), art. 97 privind procedura de judecare a contestatiei formulate de catre persoana privata de libertate impotriva hotararii prin care este individualizat regimul de executare a pedepsei aplicate; art. 96 alin. (1) lit. f) privind considerarea ca executate a zilelor de inchisoare in baza unor lucrari stiintifice publicate; art. 97 privind atributiile judecatorului de supraveghere a privarii de libertate de a dispune liberarea conditionata si modificari privind competenta instantelor de judecata.
Din analiza comparativa a formei adoptate de catre prima Camera sesizata (Senatul) si cea adoptata de Camera decizionala (Camera Deputatilor) rezulta faptul ca textul proiectului de lege a suferit in Camera decizionala modificari substantiale cu privire la obiectul de reglementare si configuratie, cu consecinta deturnarii de la finalitatea urmarita de legiuitor. Se constata astfel, ca in Camera decizionala au fost adoptate pentru prima data modificari privind statutul judecatorului de supraveghere care isi desfasoara activitatea in locurile de detinere, conditiile pentru liberarea conditionata a persoanelor care executa pedepse privative de libertate, executarea pedepselor privative de libertate la domiciliu, individualizarea regimurilor de executare a pedepselor, competenta de a solutiona cererile de liberare conditionata, competenta instantelor de judecata in aceasta din urma materie.
Fata de cele de mai sus, rezulta ca legea criticata a fost adoptata de Camera Deputatilor cu incalcarea principiului bicameralismului, intrucat, pe de o parte, forma adoptata de Camera Decizionala releva existenta unor deosebiri majore de continut juridic intre formele adoptate de cele doua Camere ale Parlamentului si, pe de alta parte, aceasta se abate de la obiectivele urmarite de initiatorii propunerii legislative si respectate de prima Camera sesizata, fapt ce determina neconstitutionalitatea acesteia prin raportare la dispozitiile art. 61 alin. (2) coroborate cu cele ale art. 75 din Legea fundamentala.
2. Art. unic pct. 6 din Legea pentru modificarea si completarea Legii nr. 254/2013 privind executarea pedepselor si a masurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare in cursul procesului penal incalca dispozitiile art. 24 alin. (2) din Constitutie in conformitate cu care „in tot cursul procesului, partile au dreptul sa fie asistate de un avocat, ales sau numit din oficiu”, precum si pe cele ale art. 6 din Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale si art. 41, art. 47 si art. 48 din Carta drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene
Art. unic pct. 6 din legea criticata modifica alin. (16) si (17) ale art. 39 din Legea nr. 254/2013 dupa cum urmeaza: „(16) Contestatia se judeca in prezenta persoanei condamnate. Persoana condamnata poate renunta in scris la prezenta sa, caz in care contestatia se judeca in absenta persoanei condamnate. La solicitarea instantei, persoana condamnata este adusa la judecata chiar daca aceasta a renuntat la prezenta. (17) Asistenta juridica este obligatorie. Daca persoana condamnata nu isi desemneaza un avocat, va fi desemnat un avocat din oficiu. Avocatul ales sau desemnat din oficiu pune concluzii. In cazul in care reprezentantul administratiei penitenciarului participa la judecata, acesta pune concluzii”.
In forma in vigoare, art. 39 al Legii nr. 254/2013 reglementeaza modul de individualizare a regimurilor de executare a pedepselor privative de libertate, dupa terminarea perioadei de carantina si observare sau dupa aplicarea regimului provizoriu, precum si modalitatile procesuale prin care persoana condamnata poate contesta regimul de executare stabilit. Potrivit acestui text persoana condamnata este adusa la judecata doar la solicitarea instantei, in acest caz fiind audiata.
Conform interventiei legislative adoptate prin legea criticata, regula este ca judecarea contestatiei formulate de catre persoana condamnata impotriva incheierii judecatorului de supraveghere, prin care ii este respinsa plangerea impotriva deciziei comisiei de individualizare a regimurilor de executare se face in prezenta persoanei condamnate. Cu titlu de exceptie, judecata poate avea loc si in lipsa persoanei condamnate, daca aceasta renunta in scris la prezenta sa.
Teza a III-a a art. 39 alin. (16) prevede ca persoana condamnata poate fi adusa la judecata, la solicitarea instantei, chiar daca aceasta a renuntat la prezenta; insa, in modificarea preconizata nu se mai prevede obligativitatea audierii persoanei condamnate cand este adusa la judecata la solicitarea instantei de judecata, ceea ce nu clarifica motivul pentru care ar fi solicitata aceasta prezenta, in lipsa obligativitatii audierii sale. Apreciem ca aceasta reglementare este de natura a aduce atingere dreptului efectiv la aparare; aceasta in conditiile in care dreptul de a fi ascultat garanteaza oricarei persoane posibilitatea de a-si exprima in mod efectiv si util punctul de vedere in cursul procedurii specifice reglementate de art. 39 din lege.
Or, audierea persoanei private de libertate, atunci cand aceasta nu renunta la prezenta sa in fata instantei, impune nu doar sa ia act de prezenta sa fizica in sala de judecata, ci sa se procedeze la ascultarea sa efectiva, ca o masura concreta de realizare a dreptului la aparare. In opinia noastra, posibilitatea instantei de judecata de a nu asculta persoana condamnata incalca si principiul egalitatii armelor, ca element fundamental al unui proces echitabil, legea reglementand doar posibilitatea reprezentantului administratiei locului de detinere de a pune concluzii, atunci cand este prezent.
3. Art. unic pct. 1, 8, 10, 13 si 14 din Legea pentru modificarea si completarea Legii nr. 254/2013 privind executarea pedepselor si a masurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare in cursul procesului penal incalca prevederile art. 1 alin. (5) din Constitutie sub aspectul claritatii, preciziei si previzibilitatii
a) La art. unic pct. 8 din legea criticata, in cadrul Capitolului V al Legii nr. 254/2013 – referitor la drepturile persoanelor condamnate – se introduce un nou articol, art. 801, cu denumirea marginala „dreptul de a participa la ceremonia funerara”. Astfel, „(1) Permisiunea de iesire din penitenciar se acorda pentru participarea pe teritoriul tarii, a persoanei condamnate la inhumarea sau incinerarea sotului sau sotiei, a unui copil, parinte, frate sau sora, ori bunic sau bunica. (2) Solicitarea pentru iesirea din penitenciar pentru cazul prevazut la alin. (1) va fi insotita de precizarea, de catre detinut, a locului din tara unde urmeaza sa se deplaseze si a itinerarului urmat. Verificarile privind existenta cazului de deces invocat in cererea de acordare a permisiunii de iesire se efectueaza de conducerea penitenciarului, in cel mult 24 de ore de la formularea cererii. Daca verificarile nu se finalizeaza in termenul de 24 de ore, permisiunea va fi acordata. (3) Permisiunea de iesire din penitenciar pentru cazul prevazut la alin. (1) se acorda, pe o durata de cel mult 5 zile, tuturor persoanelor condamnate. Conducerea penitenciarului va asigura paza pe toata durata permisiunii de iesire pentru condamnatul cu privire la care apreciaza ca prezinta un pericol pentru ordinea publica in cazul iesirii din penitenciar. (4) Formularea cu rea-credinta de cereri pentru cazul prevazut la alin. (1) constituie abatere disciplinara foarte grava”.
Consideram ca norma este neclara si deci contravine dispozitiilor art. 1 alin. (5) din Constitutie in componenta sa privind calitatea legii, intrucat – desi in vederea corelarii cu noua solutie legislativa este abrogat art. 99 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 254/2013 (art. unic. pct. 11 din legea criticata) – dispozitiile art. 99 alin. (5) referitoare la procedura acordarii invoirilor pentru acest motiv raman in vigoare.
b) Art. unic pct. 13 al legii criticate introduce doua noi alineate, alin. (11) si (12) la art. 110 din Legea nr. 254/2013, cu urmatorul cuprins: „(11) Persoanele arestate preventiv au dreptul, in aceleasi conditii ca si persoanele condamnate, de a participa la inhumarea sotului sau sotiei, a unui copil, parinte, frate sau sora, ori bunic sau bunica. Nu beneficiaza de acest drept persoanele arestate preventiv pentru participarea la savarsirea faptei care a produs decesul pentru care se solicita permisiunea de iesire din arest. (12) Pe durata invoirii sunt interzise contactarea sau purtarea de discutii cu orice persoana implicata, in orice calitate, in cauza in care s-a dispus arestarea preventiva, precum si orice actiune care ar duce la ingreunarea, tergiversarea sau zadarnicirea urmaririi penale. Incalcarea acestei interdictii constituie abatere disciplinara foarte grava”.
Aceste modificari sunt insa lipsite de previzibilitate intrucat nu precizeaza, in cazul persoanelor arestate preventiv, care este autoritatea ce efectueaza verificarea veridicitatii motivelor invocate, cine acorda permisiunea pentru parasirea locului de retinere ori arest preventiv ori cum si de catre cine se realizeaza paza persoanelor arestate preventiv, pe durata invoirii. Prin trimiterea realizata de catre legiuitor la „aceleasi conditii ca si persoanele condamnate” s-ar putea interpreta ca verificarile si paza ar trebui sa fie efectuate de catre conducerea penitenciarului, in conditiile in care persoana care solicita invoirea se afla intr-un centru de retinere si arest preventiv, dar care functioneaza in subordinea unui Inspectorat judetean de politie. Pe de alta parte, semnalam ca in cazul persoanelor arestate preventiv „incinerarea” rudei nu se regaseste printre motivele pentru care se poate formula o cerere de invoire.
c) La art. unic pct. 14 din legea dedusa controlului de constitutionalitate art. 162 din Legea nr. 254/2013 este completat cu un nou alineat, alin. (11), cu urmatorul cuprins: „Persoanele internate au dreptul, in aceleasi conditii ca si persoanele condamnate, de a participa la inhumarea sau incinerarea sotului sau sotiei, a unui copil, parinte, frate sau sora, ori bunic sau bunica”.
Aceasta noua reglementare este de asemenea lipsita de previzibilitate intrucat pentru persoanele internate intr-un centru educativ nu este precizata autoritatea ce poate efectua verificarea veridicitatii motivelor invocate, autoritatea care acorda permisiunea pentru parasirea centrului, cum si de catre cine se realizeaza paza persoanelor invoite. Prin trimiterea realizata de catre legiuitor la „aceleasi conditii ca si persoanele condamnate” s-ar putea interpreta ca verificarile si paza ar trebui sa fie efectuate de catre conducerea penitenciarului, insa tocmai aceasta trimitere este de natura sa faca norma neclara deoarece persoana care solicita invoirea se afla intr-un centru educativ.
d) Potrivit art. unic pct. 1 al legii criticate se modifica art. 9 alin. (2) lit. e) din Legea nr. 254/2013 in sensul ca judecatorul de supraveghere a privarii de libertate „participa la sedintele comisiei de liberare conditionata”, fiind inlaturata calitatea sa de presedinte al acestei comisii. Art. 97 alin. (2) reglementeaza componenta Comisiei pentru liberare conditionata, aceasta fiind alcatuita din: „directorul penitenciarului, care este si presedintele comisiei, directorul adjunct pentru siguranta detinerii si regim penitenciar, directorul adjunct pentru educatie si asistenta psihosociala si un consilier de probatiune din cadrul serviciului competent potrivit legii in circumscriptia caruia se afla penitenciarul. Secretariatul comisiei se asigura de catre seful serviciului evidenta din penitenciarul respectiv.”
In opinia noastra aceasta prevedere este imprecisa, nefiind clar care este rolul judecatorului de supraveghere a privarii de libertate care, potrivit modificarii art. 9 alin. (2) lit. e) din legea criticata, participa la sedintele comisiei de liberare conditionata pentru ca ulterior, prin modificarea operata in continutul art. 97 alin. (2) sa se prevada ca nu este membru al comisiei de liberare conditionata. In acest sens, pe de o parte nu este clara calitatea in care judecatorul de supraveghere a privarii de libertate participa la sedintele comisiei de liberare conditionata de vreme ce textul indicat nu ii recunoaste calitatea de membru al acestei comisii. Pe de alta parte, nu este clar de ce ar participa judecatorul de supraveghere a privarii de libertate la sedintele comisiei de liberare conditionata, pentru ca ulterior sa se pronunte prin incheiere asupra liberarii conditionate a unei persoane private de libertate.
In raport cu observatiile mentionate anterior, subliniem ca – potrivit jurisprudentei constante a Curtii Constitutionale – legea trebuie sa intruneasca cele trei cerinte de calitate ce rezulta din art. 1 alin. (5) din Constitutie: claritate, precizie si previzibilitate. Curtea a statuat ca respectarea legilor este obligatorie, insa nu se poate pretinde unui subiect de drept sa respecte o lege care nu este clara, precisa si previzibila, intrucat acesta nu isi poate adapta conduita in functie de ipoteza normativa a legii. De aceea, una dintre cerintele principiului respectarii legilor vizeaza calitatea actelor normative. Asadar, orice act normativ trebuie sa indeplineasca anumite conditii calitative, respectiv sa fie clar, precis si previzibil. Prin urmare, pe de o parte, legiuitorului ii revine obligatia ca, in actul de legiferare, indiferent de domeniul in care isi exercita aceasta competenta constitutionala, sa dea dovada de o atentie sporita in respectarea principiului claritatii si previzibilitatii legii. Pe de alta parte, organelor judiciare, in misiunea de interpretare si aplicare a legii si de stabilire a defectuozitatii indeplinirii atributiei de serviciu, le revine obligatia de a aplica standardul obiectiv, astfel cum acesta a fost stabilit prin prescriptia normativa (Decizia nr. 405/2016, par. 52).
Curtea a stabilit ca cerinta de claritate a legii vizeaza caracterul neechivoc al obiectului reglementarii, cea de precizie se refera la exactitatea solutiei legislative alese si a limbajului folosit, in timp ce previzibilitatea legii priveste scopul si consecintele pe care le antreneaza (Decizia nr. 183/2014, par. 23). De asemenea, Curtea a mai retinut ca legiuitorul trebuie sa se raporteze la reglementarile ce reprezinta un reper de claritate, precizie si previzibilitate, iar erorile de apreciere in redactarea actelor normative nu trebuie sa se perpetueze in sensul de a deveni ele insele un precedent in activitatea de legiferare; din contra, aceste erori trebuie corectate pentru ca actele normative sa contribuie la realizarea unei securitati sporite a raporturilor juridice (Decizia nr. 390/2014 par. 32).
4. Art. unic pct. 10 din Legea pentru modificarea si completarea Legii nr. 254/2013 privind executarea pedepselor si a masurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare in cursul procesului penal incalca prevederile art. 1 alin. (5) din Constitutie prin lipsa de claritate, contradictorialitatea reglementarilor si mentinerea unor paralelisme legislative, precum si ale art. 21 alin. (1) si (2) din Constitutie privind accesul liber la justitie
Art. unic pct. 10 din legea criticata modifica alin. (1), (2), (10), (11) si (13) ale art. 97 din Legea nr. 254/2013. Astfel, potrivit alin. (1): „Liberarea conditionata se dispune prin incheiere de catre judecatorul de supraveghere a privarii de libertate la propunerea comisiei pentru liberare conditionata la cererea persoanei condamnate, potrivit procedurii prevazute in prezentul articol”. Apreciem ca textul mentionat este lipsit de claritate, inducand confuzie in interpretarea si, ulterior, in eventuala sa aplicare, intrucat, din modul de redactare nu rezulta daca judecatorul de supraveghere poate fi sesizat atat de catre comisia pentru liberare conditionata, prin propunere, cat si de catre persoana condamnata, prin cerere. In lipsa conjunctiei „sau” intre cele doua modalitati de sesizare mentionate, se poate intelege ca propunerea comisiei pentru liberare conditionata se formuleaza numai la cererea persoanei condamnate. Lipsa de rigoare in formularea textului mentionat creeaza contradictii si in raport cu art. 587 alin. (1) Cod procedura penala, potrivit caruia „liberarea conditionata se dispune, la cererea sau la propunerea facuta potrivit dispozitiilor legii privind executarea pedepselor, de catre judecatoria in a carei circumscriptie se afla locul de detinere”.
In alin. (2) al art. 97 este reglementata compunerea comisiei pentru liberare conditionata, din aceasta fiind exclus judecatorul de supraveghere a privarii de libertate, caruia ii este atribuita, prin modificarile realizate prin alin. (10) al art. 97 competenta de a dispune asupra propunerii de liberare conditionata. Excluderea judecatorului de supraveghere din componenta comisiei apare ca fiind justificata in conditiile in care, prin modificarile preconizate, se intentioneaza stabilirea in sarcina acestuia a atributiei de solutionare a propunerilor de liberare conditionata. Insa, din nou, aceasta modificare este in vadita contradictie cu art. 587 Cod procedura penala, care stabileste competenta de a dispune asupra propunerii sau cererii de liberare conditionata in competenta judecatoriei, nu a judecatorului de supraveghere, acest fapt fiind de natura sa contravina art. 1 alin. (5) din Constitutie.
Potrivit alin. (11) al art. 97: „In cazul in care comisia pentru liberare conditionata constata ca persoana condamnata nu intruneste conditiile pentru a fi liberata conditionat, in procesul-verbal intocmit potrivit alin. (6) fixeaza un termen pentru reexaminarea situatiei acesteia, care nu poate fi mai mare de un an. In cazul in care cererea de liberare conditionata este formulata inainte de indeplinirea conditiei privind indeplinirea fractiunii prevazute de Codul penal, iar perioada ramasa de executat pana la implinirea acestei fractiuni este mai mare de un an, termenul stabilit de comisie va fi data implinirii fractiunii prevazute de Codul penal. In cazul in care perioada ramasa de executat pana la implinirea acestei fractiuni este mai mica de un an, termenul fixat de comisie poate depasi data implinirii fractiunii prevazute de Codul penal, dar nu poate fi mai mare de un an. Incheierea de respingere a liberarii conditionate poate fi atacata cu contestatie la judecatoria in circumscriptia careia se afla penitenciarul de catre persoana condamnata in termen de 5 zile de la comunicare”.
Aceasta modificare a competentei in solutionarea cererilor de liberare conditionata, realizata asupra art. 97 alin. (10) si (11) nu este coroborata cu textele in vigoare din Codul de procedura penala, respectiv din art. 587, care au fost mentinute si care stabilesc alte reguli de competenta. Astfel, textul stabileste competenta exclusiva a comisiei pentru liberare conditionata in stabilirea termenelor pentru reexaminarea situatiei persoanelor private de libertate, judecatorul de supraveghere a privarii de libertate neavand nici un rol in stabilirea ori cenzurarea noilor termene de reexaminare. Se constata astfel ca, prin modificarile preconizate, este reglementata posibilitatea contestarii la instanta de judecata doar a incheierii de respingere a liberarii conditionate.
Potrivit art. 9 alin. (3) din Legea nr. 254/2013, atributiile administrativ-jurisdictionale ale judecatorului de supraveghere a privarii de libertate se exercita in cadrul procedurilor speciale prevazute in lege si se finalizeaza printr-un act administrativ-jurisdictional, denumit incheiere. Incheierea judecatorului de supraveghere a privarii de libertate care poarta asupra liberarii conditionate (potrivit dispozitiilor art. 97 alin. 1) poate fi atacata la judecatorie doar in cazul in care se dispune respingerea liberarii conditionate (art. 97 alin. (11), teza ultima). Or, limitarea dreptului de a contesta incheierea judecatorului de supraveghere doar in aceasta situatie este de natura sa incalce dispozitiile art. 21 alin. (1) si (2) din Constitutie, intrucat limiteaza dreptul persoanei private de libertate de a se adresa instantei si in ipoteza pronuntarii altor solutii, precum si dreptul administratiei locului de detinere de a ataca o eventuala solutie de admitere a cererii de liberare conditionata, dispusa cu incalcarea dispozitiilor legale.
5. Prin utilizarea sintagmei „cu violenta”/„fara violenta” – terminologie neclara si lipsita de previzibilitate – in cuprinsul art. unic pct. 2, 3, 4 si 5 din Legea pentru modificarea si completarea Legii nr. 254/2013 privind executarea pedepselor si a masurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare in cursul procesului penal este contrar prevederilor art. 1 alin. (5) coroborate cu cele ale art. 147 alin. (4) din Constitutie
Cu privire la infractiunile comise cu violenta, in par. 63 din Decizia nr. 356/2018 Curtea Constitutionala a retinut ca: „(…) aceasta categorie de infractiuni este vag circumscrisa, astfel ca, in procesul de aplicare a legii, va fi dificil de identificat in mod riguros care infractiune cade sub incidenta interdictiei aplicarii masurilor alternative. Mai mult, asa cum arata unul dintre autorii sesizarii, respectiv Inalta Curte de Casatie de Justitie, in cazul tuturor infractiunilor in continutul carora savarsirea prin violenta reprezinta o modalitate alternativa, din textul de lege „nu rezulta cu claritate daca numai savarsirea in concret in modalitatea exercitarii violentelor se include in sfera exceptiilor de la aplicarea masurilor sau daca, pentru includerea in sfera exceptiilor, este suficient ca norma de incriminare retinuta in incadrarea juridica sa prevada, ca modalitate alternativa, exercitarea violentelor”.
Fata de aceasta jurisprudenta a instantei de contencios constitutional, consideram ca sintagmei „cu violenta”/„fara violenta” – terminologie neclara si lipsita de previzibilitate – art. unic pct. 2, 3, 4 si 5 din legea criticata este lipsita de claritate, precizie si previzibilitate, fiind contrara dispozitiilor art. 1 alin. (5) din Constitutie. Totodata, prin faptul ca perpetueaza o solutie legislativa a carei neconstitutionalitate a fost anterior constatata, prevederile art. unic pct. 2, 3, 4 si 5 din legea criticata incalca si dispozitiile art. 147 alin. (4) din Constitutie.
In considerarea argumentelor expuse, va solicit sa admiteti sesizarea de neconstitutionalitate si sa constatati ca Legea pentru modificarea si completarea Legii nr. 254/2013 privind executarea pedepselor si a masurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare in cursul procesului penal este neconstitutionala”.
