INTERVIU Gabriel Dinu, „bijutier in fier”: „Un domn mi-a cerut sa-i fac un cal troian de mari dimensiuni pentru 30.000 de euro. L-am refuzat/ Romanii din Georgia m-au chemat sa ma stabilesc acolo” – GALERIE FOTO

De la Brancusi incoace, am avut numerosi sculptori de valoare, ale caror creatii impodobesc muzeele si pietele marilor orase ale tarii. Dar, cum geniul creator al romanului nu cunoaste margini si nici oprelisti in ceea ce priveste „materia prima” folosita, astazi, in epoca robotilor si a retetelor sociale ne mandrim cu altfel de „sculptori”, care prefera sa lucreze nu cu marmura sau bronz, ci cu piese metalice uzate sau aruncate, faurind astfel veritabile opere de arta. Un asemenea artist „aparte” este bucuresteanul Gabriel Dinu, care a avut amabilitatea sa ne prezinte o parte din creatiile si ideile lui absolut fascinante.

Cand ti-a venit ideea de a crea obiecte utile si frumoase din lucruri inutile si urate?

A fost o chestie de moment. Totul a pornit de la pasiunea mea pentru jocurile pe computer. Prima data mi-am propus sa fac o replica a unui robot dintr-un joc video din diferite piese metalice. Am facut, mi-a iesit destul de bine, am mai facut unul, si inca unul. Prietenii m-au intrebat: „Numai de-astea stii sa faci?” M-am ambitionat si am inceput sa fac o fata din piulite si toata lumea a spus ca mi-a iesit grozav. Asta era acum patru-cinci ani. De atunci realizez asemenea „sculpturi din piese si deseuri metalice”.

Priceperea ta de artizan in domeniul tehnic este ceva ce ai dobandit acasa, la scoala sau pur si simplu un talent innascut?

Nu am o pregatire speciala, in sensul ca tot ce fac nu am invatat la scoala, la liceu ori la vreo facultate tehnica. In schimb de mic copil mi-a placut sa mestesugaresc, sa desfac aparate, sa le reasamblez… Un rol important l-a avut si tata, care era electronist si mi-a insuflat aceasta pasiune pentru domeniul tehnic. La varsta de 14 ani, spalam parbrize in intersectii, la Bucuresti si castigam destul de bine. Am abandonat scoala, iar bunica-mea m-a certat: „Doar nu crezi ca o sa speli toata viata parbrize! Iti trebuie o meserie!”. Asa ca m-a luat de mana si m-a dus la o fabrica de marmura, in Bucurestii Noi. Acolo mi-am facut ucenicia in munca grea, acolo am invatat sa lucrez cu flexul, cu bormasina. Dar cel mai important, munca asta m-a ajutat sa imi dezvolt viziunea in spatiu, pentru ca imi placuse intotdeauna sa desenez, dar abia atunci am invatat cum sa creez impresia de spatiu in desene. Pentru ca piesele, inainte de a le crea, trebuie sa le vizualizezi, sa le stii deja in mintea ta cum vor arata in realitate. Abia mai tarziu am urmat scoala de bijutieri din cadrul UCECOM, deci teoretic, in acte, sunt bijutier, desi „bijuteriile” cu care lucrez sunt din fier, nu din aur sau argint.

De unde iti procuri materiile prime?

La inceput le cumparam din targurile de vechituri ori le luam de pe la service-uri auto, ma stiau baietii si imi dadeau mie piesele uzate sau defecte. Acum cea mai mare parte a materiilor prime sunt donatii. In targ ma mai duc din pasiune, sa caut obiecte care imi sar in ochi. De pilda, daca vad un ceas si-mi dau seama cam ce pot face din el, cum sa il integrez in vreo lucrare, il cumpar fara discutie. La fel, daca vad manometre, pinioane, ori cine stie ce piese ciudate, le iau ca recuzita. Inainte le luam si le asamblam direct, acum le tin ca recuzita, am sertare cu ceasuri, cu pinioane si asa mai departe. De pilda, am luat niste ceasuri si mi le-am imaginat cum ar sta ele intr-un bord de locomotiva. Si am inceput sa lucrez la o locomotiva, montand ceasurile deasupra cazanului cu aburi. Sper sa termin lucrarea zilele astea… Este o locomotiva clasica, pe sine, scoate aburi, are faruri pe fata, am facut chiar un joc de lumini, va fi ceva foarte amuzant mai ales pentru copii.

Cand vezi o anumita „vechitura”, un „fier vechi” sau alte lucruri pe care oamenii le considera in general deseuri, ai deja in minte ce poti face cu ele sau inspiratia vine pe parcurs, cand cureti piesele si le dezasamblezi?

Daca vad o anumita piese, deja stiu ce as putea face din ea si unde s-ar incadra. De exemplu, cand am facut un cap de cal am gasit niste placi de presiune si imediat mi-am dat seama ca ele vor fi „maxilarul” in aceasta sculptura metalica. Si sunt foarte atent la detalii si la proportii – asta este cred unul dintre motivele pentru care sculpturile mele par atat de realiste. Pentru ca daca nu esti atent la proportii, risti sa-ti iasa un kitsch de care sigur nu vei fi multumit in primul rand tu.

Faci toate aceste obiecte de artizanat pentru a le vinde sau pentru propria ta placere?

Obiectele nu le fac fiindca mi le cere cineva sau pentru ca as vrea sa le vand cuiva. Pur si simplu inca de cand am inceput sa lucrez in acest domeniu am simtit ca ma incerca o emotie deosebita. Imi place senzatia de a crea, din diverse piese si deseuri metalice, obiecte de pret, la care poate ca nimeni altcineva nu s-ar fi gandit. Tin minte ca odata era perioada Craciunului si am facut un brad de Craciun numai din piese metalice. Si in jurul lui am pus robotei, facuti tot din piese, suruburi, piulite. A iesit o scena deosebita, emotionanta, un fel de diorama metalica, foarte potrivita momentului.

Daca vine cineva la tine cu un anumit obiect si te roaga sa faci din acel obiect o lucrare de artizanat, accepti?

Nu, desi m-au rugat multi. Cea mai mare oferta a fost de 30.000 de euro, fiind venita din partea unui domn care voia sa-i fac un cal troian de mari dimensiuni. Dar l-am refuzat si refuz pe toata lumea care imi cere sa fac lucrari, deoarece s-ar crea o presiune si n-as putea sa lucrez sub presiune. Eu am probleme serioase cu inima, am fost la un pas de moarte chiar, si medicul m-a sfatuit sa evit orice fel de stres si orice fel de presiune sub care as putea lucra. Chiar m-a incurajat sa fac singur, dupa propriul meu program, asemenea opere de arta metalice, fiindca vedea in ele un excelent mod de a alunga stresul. Si drept sa va spun, atunci cand lucrez, stau si ma gandesc ce sa fac, cum sa plasez o piesa, cum sa sudez altele, cum sa le potrivesc in cine stie ce imbinari, nu ma mai simt deloc stresat. Nu e ca si cum as fi la norma si cineva mi-ar zice: fa-mi asta, vreau asta si alte lucruri asemanatoare. Si crede-ma, am zeci de comenzi refuzate. Eu sunt foarte activ pe retelele sociale si multi, foarte multi oameni, vor sa le fac si lor „ceva”. Inclusiv influenceri cunoscuti mi-au propus sa facem „bartere”, in sensul ca eu sa le daruiesc lucrari de-ale mele, iar ei sa ma promoveze pe canalele lor cu milioane de urmaritori. I-am refuzat politicos. Pe de alta parte, primesc chiar oferte banesti serioase ca sa fac asemenea lucruri. Sa va dau un singur exemplu: chiar in aceasta saptamana am fost solicitat sa reconditionez un autoturism Porsche din 1964, o masina vintage, de colectie, pentru un danez. Omul avea intentii serioase, vazuse pe Facebook cam ce pot face si mi-a propus sa vin in Danemarca, avand transport, masa si cazare asigurate, plus 10.000 de euro pe luna, timp de trei luni, cat estima ca ar dura procesul de restaurare. Dar l-am refuzat, fiindca nu m-as simti bine, cum am spus, sa lucrez sub presiunea timpului si a unui client nerabdator.

Deci ai potentiali clienti si de peste hotare?

Absolut, absolut. Oamenii vad pe Facebook, pe TikTok, unde mai postez eu, cam ce fac si automat devin interesati. Mi s-a propus sa merg in statul american Georgia, de catre comunitatea romanilor de acolo. Mi-au facut oferta sa ma stabilesc acolo cu tot cu familie, cu conditia sa lucrez astfel de creatii metalice. De asemenea, am refuzat, pentru ca doar aici, in Romania, ma simt cu adevarat confortabil. Plus de asta, am gasit aici oameni cu suflet mare, care ma incurajeaza sa continui in directia asta si ma sprijina cu consumabile – inclusiv de la firme de renume am primit materiale si echipamente.

Care este lucrarea de care te simti cel mai atras?

Depinde de perioada. Am avut perioade in care imi placeau robotii, faceam tot felul de robotei, apoi am facut personaje feminine din piulite, zeite mecanice si metalice, apoi lucrari dedicate pandemiei, in ultima vreme realizez masini de epoca sau de curse din masini de cusut vechi, in special Singer. De indragit, le indragesc pe toate, pe fiecare in felul ei.

Am vazut ca pe retelele sociale unde iti expui operele sunt si carcotasi care te critica. Pe seama carui fapt am putea pune atitudinea lor – sunt invidiosi pe talentul tau, sunt trolli sau pur si simplu vor, intr-o buna traditie romaneasca, sa moara si capra vecinului?

La inceput acesti invidiosi nu existau, dimpotriva, toata lumea ma incuraja sa merg mai departe. Dar pe masura ce am inceput sa am tot mai mult succes, tot mai multe vizualizari, au inceput si invidiosii sa vina. Acum am cateva sute de mii de urmaritori si e normal ca la o cifra asa de mare sa fie si unii mai „gica-contra”. Dar prezenta acestor carcotasi si critici, care cauta nod in papura la absolut orice, pe mine nu ma descurajeaza, ci dimpotriva, ma ambitioneaza, sa lucrez mai bine, sa fac lucruri mai de calitate.

Te-ai gandit sa organizezi o expozitie cu lucrarile tale?

Am si organizat expozitii, cu sprijinul Primariei Sectorului 6. Dar visul meu este ca toate aceste creatii metalice sa se afle candva adapostite intr-un muzeu special dedicat lor, la Bucuresti. Ar fi singurul muzeu de acest gen nu doar din Romania, ci si din sud-estul Europei.