Istoricul Owen Matthews: Cum se va termina razboiul? In mod tragic, nu exista aproape niciun deznodamant realist care sa nu se incheie cu ucrainenii strigand „Tradare!” (The Spectator)
La inceputul lunii octombrie 2021, presedintele Joe Biden, directorul CIA, William Burns, si alti membri de top ai echipei de securitate nationala a SUA s-au adunat in Biroul Oval pentru a asculta o informare ingrijoratoare din partea sefului armatei americane, generalul Mark Milley, scrie istoricul Owen Matthews intr-o analiza publicata in The Spectator.
Informatii „extraordinar de detaliate” colectate de agentiile de spionaj occidentale sugerau ca Vladimir Putin ar putea planui sa invadeze Ucraina. Potrivit notitelor de briefing pe care Milley le-a impartasit cu Washington Post, prima si cea mai fundamentala problema cu care s-a confruntat Biden a fost cum sa „sustina si sa aplice ordinea internationala bazata pe reguli” impotriva unei tari cu o capacitate nucleara extraordinara „fara a se ajunge la al treilea razboi mondial”.
Milley a oferit patru raspunsuri posibile: „Nr. 1: nu ajungeti un conflict conventional intre armata SUA sau NATO cu Rusia. Nr. 2: mentineti razboiul in interiorul granitelor geografice ale Ucrainei. Nr. 3: consolidarea si mentinerea unitatii NATO. Nr. 4: intariti Ucraina si dati-i mijloacele de a lupta”.
Pe masura ce se apropie prima aniversare a invaziei dezastruoase a lui Putin, SUA au impins toate cele patru linii rosii ale sale pana la limita. Razboiul ramane limitat din punct de vedere geografic, dar ministrul rus de externe, Serghei Lavrov, a acuzat in decembrie Statele Unite si NATO ca joaca un „rol direct si periculos” in razboi, la un pas de a declara NATO un combatant real. NATO ramane in mare parte unita, desi apar fisuri in alianta. Presedintele Croatiei, Zoran Milanovic, a anuntat recent ca este „impotriva trimiterii de arme letale [in Ucraina], deoarece aceasta prelungeste razboiul” si a calificat sprijinul acordat de Occident Kievului drept „profund imoral, deoarece nu exista nicio solutie”. Armata ucraineana este in prezent mai bine echipata decat cele ale majoritatii membrilor NATO, dar se lupta sa limiteze avansurile rusesti in Donbas si ar putea avea mult de suferit de pe urma unei ofensive la inceputul primaverii.
Asadar, in timp ce Occidentul trece Rubiconul si furnizeaza tancuri de lupta Kievului, merita sa revenim asupra primei si celei mai presante enigme a lui Milley – cum sa evitam ca conflictul din Ucraina sa se transforme intr-un razboi mondial. Si merita sa luam in considerare, in mod realist, diferitele scenarii pentru sfarsitul razboiului.
Scenariul victoriei ucrainene este clar: expulzarea trupelor rusesti de pe fiecare centimetru din teritoriul sau, inclusiv Crimeea si autoproclamatele „republici” din Donbas anexate de Rusia. Unii oficiali de la Kiev au vorbit, de asemenea, despre fortarea Rusiei sa plateasca despagubiri si punerea comandantilor sai – pana la Putin inclusiv – in boxa acuzatilor unui tribunal international pentru crime de razboi.
Dar aceasta nu a fost intotdeauna pozitia lui Zelenski. In primele zile ale razboiului, precum si in timpul mai multor runde de negocieri esuate intre Moscova si Kiev, care au fost intermediate de turci in martie si aprilie, Zelenski a sugerat in linii mari ca atat aderarea deplina la NATO, cat si statutul Crimeei si al Donbasului erau negociabile, sub rezerva unor plebiscite supravegheate la nivel international dupa o retragere a trupelor rusesti la granitele de dinainte de 24 februarie (ceea ce ar fi lasat probabil Crimeea sub control rusesc).
In retrospectiva, acesta a fost un acord pe care Putin ar fi trebuit sa il accepte. Dar discutiile au esuat din cauza arogantei si intransigentei rusesti, pentru ca Ucraina incepea sa obtina victorii tactice pe campul de lupta si, poate cel mai important, pentru ca valul de sprijin militar al Occidentului i-a permis lui Zelenski sa renunte la pragmatismul sau initial – nascut din slabiciune – si sa treaca la o pozitie maximalista care era mai clara din punct de vedere moral, dar mai riscanta din punct de vedere politic si militar.
Potrivit lui Gideon Rose, autorul cartii „Cum se termina razboaiele”, fiecare razboi purtat vreodata a avut trei faze: atacul de deschidere, lupta pentru avantaj si finalul jocului. Finalul are in mod inevitabil unul dintre cele doua rezultate: fie valul razboiului se intoarce ireversibil in favoarea unei parti, precum victoriile Aliatilor din 1918 si 1945, fie conflictul se termina cu un fel de pace convenita de comun acord – in cel mai bun caz o pace negociata, precum cea dintre Egipt si Israel in 1973, in cel mai rau caz un impas de epuizare, precum in Coreea in 1953 sau in Cipru in 1974.
Razboiul din Ucraina se afla in prezent inca in faza sa de mijloc: lupta pentru avantaj. Nici Rusia, nici Ucraina nu sunt interesate sa negocieze, deoarece fiecare dintre parti incearca in continuare fie sa castige categoric, fie, cel putin, sa isi imbunatateasca pozitia pe campul de lupta si, astfel, sa aiba o pozitie mai puternica de pe care sa poata, in cele din urma, sa stabileasca termenii pacii. Liderii europeni de top ai NATO s-au aliniat la pozitia SUA de a furniza arme ofensive Kievului. Chiar si cancelarul german, Olaf Scholz – care inainte de invazie era dispus sa nu trimita nimic mai letal Kievului decat un transport de 5.000 de casti de protectie – a fost in cele din urma de acord sa trimita tancuri de lupta Leopard 2.
Dar daca se cerceteaza putin mai adanc aceasta aparenta unitate aliata, apare o prapastie clara intre viziunea NATO asupra victoriei si cea a Ucrainei. Zelenski insista ca Crimeea trebuie recucerita pentru a restabili integritatea teritoriala a Ucrainei. Comentatori occidentali proeminenti, cum ar fi general-locotenentul in retragere Ben Hodges, fost comandant al armatei Statelor Unite in Europa, insista asupra faptului ca preluarea Crimeei este „vitala din punct de vedere strategic” pentru viitoarea securitate militara a Ucrainei. Dar este, de asemenea, clar ca lupta pentru recucerirea Crimeei si a fostelor republici rebele din Donbas va presupune sa se duca un tip de razboi foarte diferit. In loc de eliberare, va fi un razboi de cucerire. Anexarea peninsulei Crimeea de catre Rusia in 2014 a fost in mod clar ilegala, iar referendumul ulterior, in care 97% dintre alegatori au ales sa se alature Federatiei Ruse, a fost departe de a fi liber sau corect. Dar este la fel de clar ca o majoritate semnificativa a celor care traiesc acum in Crimeea sunt rusi care nu doresc sa fie ucraineni.
Situatia din republicile rebele din Donbas este mai putin clara – nu in ultimul rand din cauza epurarii etnice masive, care a dus la plecarea a pana la doua treimi din populatia de dinainte de razboi din republicile populare Donetk si Lugansk, atat in Ucraina, cat si in Rusia. Dar Anne Nivat de la publicatia franceza Le Point, unul dintre putinii jurnalisti occidentali independenti care a vizitat Donbasul controlat de Rusia la sfarsitul anului trecut, mi-a spus ca „nu a intalnit pe nimeni care sa doreasca sa se alature Ucrainei”. Acest lucru se potriveste destul de bine cu propriile mele reportaje din Donetk si Lugansk (Luhansk in ucraineana) in 2014 – acei oameni care simpatizau cu Kievul au fost intimidati si terorizati pentru a fugi, in timp ce cei care au ramas erau mai mult sau mai putin uniform anti-ucraineni. Populatia masculina din republicile rebele a fost recrutata in masa fara mila, iar localnicii din Donbas slab echipati – unii dintre ei au fost fotografiati mergand la lupta cu pusti Mosin din anii 1930 – au constituit o mare parte din carnea de tun a Rusiei. Ramane de vazut daca sangele lor varsat ii face pe ei si pe cei dragi lor mai mult sau mai putin simpatizanti ai Kievului, dar un articol recent al New York Times a evidentiat loialitati divizate chiar si in randul localnicilor din Herson si din partile din Donbas eliberate de trupele Kievului.
Acest lucru ridica o intrebare foarte incomoda: vrea Occidentul sa se ocupe de constrangerea oamenilor sa se alature unei natiuni din care nu doresc sa faca parte? In Ucraina, subiectul era tabu chiar inainte de razboi. Primul ministru de externe al lui Zelenski, Vadim Pristaiko, in prezent admirabilul ambasador al Ucrainei la Londra, a fost demis dupa ce a sugerat ca viitorul Donbasului ar trebui lasat la latitudinea localnicilor.
Tragedia acestui razboi este ca nu exista o solutie echitabila sau sigura. Cedarea oficiala a controlului asupra unor parti din Donbas si Crimeea catre Putin ar recompensa agresiunea si ar crea un risc moral masiv. Ar lasa Ucraina fara o granita naturala sau aparabila si ar lasa la putere un regim de la Kremlin care ramane un pericol clar pentru Kiev si vecinii sai. In schimb, sprijinirea avansarii Ucrainei pana la granitele sale din 1991 ar implica sustinerea a ceea ce populatia locala actuala ar vedea ca pe un razboi coercitiv de cucerire. Mai grav, pierderea Donbasului si a Crimeei ar fi – cu siguranta, daca ne luam dupa istoria Rusiei – la fel de fatala pentru regimul Putin precum infrangerea in razboiul ruso-japonez, Primul Razboi Mondial si Afganistanul au fost pentru URSS. Multi ucraineni, din motive dureros de evidente, ar saluta exact acest lucru, la fel ca si multi dintre sustinatorii Kievului din Occident. Dar o Rusie incoltita, in colaps si inarmata nuclear ar risca exact scenariul Armaghedonului pe care SUA s-au straduit atat de mult sa il evite.
Solutia de compromis a administratiei Biden a fost de a diminua in mod constant fortele militare ale Rusiei, fara a provoca o confruntare directa intre Kremlin si NATO, incercand in acelasi timp sa mentina la bord membrii sceptici. Dar Ungaria, Austria si Croatia se opun in continuare cu indarjire trimiterii de mai multe echipamente militare; dreapta italiana este profund divizata; si au existat demonstratii sporadice impotriva razboiului in Germania si Republica Ceha. Ca sa nu mai vorbim de un grup mic, dar vocal, din cadrul Partidului Republican din SUA, condus de Marjorie Taylor Greene, o membra inflacarata a Congresului din Georgia, care a declarat in noiembrie ca „sub conducerea republicanilor, niciun ban nu va merge in Ucraina. Tara noastra este pe primul loc.”
Putin, la randul sau, are inca rezerve masive de oameni si arme de joasa tehnologie pe care sa le arunce in conflict, chiar daca arsenalul sau de rachete de inalta precizie se epuizeaza. In timp ce principala constrangere asupra efortului de razboi al Kievului este de ordin material, principala preocupare a Kremlinului este de ordin politic. O mobilizare suplimentara este riscanta pentru Putin, dar in niciun caz fatala. Iar intr-o competitie militara intre calitate si cantitate – moralul, disciplina, antrenamentul si echipamentul superioare ale Kievului fata de forta de baros in stil sovietic a Moscovei – din pacate, vine un moment in care cantitatea castiga. Acesta este motivul pentru care Putin pregateste, dupa toate marturiile, o ofensiva majora, probabil din mai multe directii, pentru a se baza pe recentele progrese sangeroase din jurul Soledarului si pentru a crea un avantaj tactic pe teren inainte ca tancurile occidentale sa poata fi desfasurate. Rusia nu poate spera sa castige acest razboi, dar are inca o sansa de a nu-l pierde.
Zelenski se afla, de asemenea, intr-o pozitie mult mai precara decat sugereaza popularitatea sa actuala. El a promis poporului sau o victorie totala, iar sondajele spun ca aproape 90% dintre alegatori il cred. Un esec ar fi fatal din punct de vedere politic. La fel ar fi si semnarea oricarui acord de pace care implica pierderea de pamant ucrainean. Acest lucru il va pune, aproape inevitabil, pe Zelenski si pe sustinatorii sai occidentali pe un curs de coliziune. Daca Putin avanseaza, apoi anunta o incetare a focului si solicita discutii, alianta NATO se va diviza imediat intre membrii care doresc dreptate si cei care doresc pace. Acest lucru nu va impiedica, in sine, Ucraina sa continue lupta. Dar NATO este cea care are asul material in maneca, iar un potential razboi „vesnic” va pune la incercare chiar si hotararea celor mai fideli aliati ai Ucrainei. Chiar si scenariul optimist de a-i forta pe rusi sa se intoarca la granitele de dinainte de invazie ar lasa Ucraina dezmembrata si Putin probabil inca la putere.
In mod tragic, nu exista aproape niciun deznodamant realist pentru acest razboi care sa nu se incheie cu ucrainenii strigand „Tradare!”. Dar daca alternativa ar fi sa lupte in cel de-al treilea razboi mondial, atunci cealalta ar putea sfarsi prin a fi raul cel mai mic.
