Marock and Roll in Essaouira: Francezi care-si urasc clientii si hipsteri africani

Ioana Hurdea | 24 martie 2015

Daca nu ai altceva mai bun de facut intr-o toamna timpurie dupa ce s-au inchis toate terasele din Mamaia, dupa ce ai dansat pe toate mesele din Vama Veche si dupa ce ai epuizat toate rutele all-inclusive de la turci si bulgari, te asezi intr-o buna zi cu capul sprijinit in maini, te crezi Ganditorul de la „H…ia” si iti vine cheful sa faci ceva exotic. Calatoresti virtual pe harta, inchizi ochii si tinesti cu degetul aratator: Essaouira, Maroc.

Cauti frenetic ruta potrivita, totul iti pare scump, e drept ca e departe, insa nu te tin curelele la o asemenea cheltuiala, iar mai apoi iti vine ideea salvatoare sa cauti un avion pana la Paris si, separat, pe ruta Paris-Marraketch. Achizitionezi in graba biletele, faci un bagaj frugal si o zbughesti pe usa lasand in urma costumul de baie, slapii si orice ti-ar mai fi de trebuinta pentru o escapada la ocean.

Cursa pana la Paris se produce fara incidente, in timp ce pana la Marrakech ai inedita experienta de a zbura cu Ryan Air, iar in timpul zborului ai senzatia ca ai ajuns la balci in aer: tombole, concursuri, oferte speciale si ultra speciale, fosgait de ambalaje, rontait de napolitane si o aterizare fortata la Sevilla. Un magrebian cu constitutie astenica isi da ochii peste cap a lesin, iar singura lui salvare pare o pasaportare la un spital spaniol. Tu te uiti prin hublou la aeroportul din Sevilla, pari multumit ca la banii astia aproape ai pus si piciorul pe pamant spaniol, te infoi a mandrie pe scaun, te gandesti cu parere de rau la amaratul ala ramas singur fara bagaje intr-un spital strain si te pregatesti multumit pentru prima ta aterizare pe pamant african.

De indata ce cobori pe scara avionului, soarele doborator te transforma intr-un patruped ce se taraie, cu limba razant cu caldaramul, spre racoare. Inhati niste formulare pentru acordarea vizei, completezi constiincios cu datele corecte, iar ofiterul de serviciu descifreza cu greu cuvantul jurnalist. Te uiti cu jind in dreapta si in stanga ta la toti ceilalti pasageri ce pleaca in salt de vrabiuta cu viza in varf de bat, in timp ce tu ramai pe loc pentru a raspunde la intrebari: unde esti jurnalist, de cat timp, despre ce scrii, de ce ai venit in Maroc, cum de ti-a trecut prin cap o asemenea idee tampita, unde vei sta si pentru cat timp si te roaga prea-putin-respectuos sa scrii pe un colt de hartie numele cotidianului unde te reproduci jurnalistic. Intr-un final, asudat, iti extragi morcovul din posterior, inhati viza si te bulucesti la prima casa de schimb valutar din aeroport unde schimbi niste bani, iei o teapa de cateva zeci de euro, te acuzi ca n-ai numarat banii la ghiseu si pleci tuflit de primele interactiuni marocane.

Te bulucesti catre primul autocar spre Essaouira, (n-)ai uitat ca n-ai mancat nimic si inhati un „je ne sais pas quoi” de la o toneta, iti asezi fizicul drepti in scaun si astepti sa admiri peisajul ce va veni. Strabati niscaiva cartiere ale Marrakech-ului dupa care autocarul cu-tot-cu-tine se extrage din urbe si porneste prin pustie. Tu ranjesti a prost pe geam, iar la un moment dat iti zaresti reflexia de clown dezamagit: un artist local neinteles a impanzit campurile cu cactusi cu pungi infipte-n ei, iar in loc de beteala, coji de cartofi se incolacesc nevrotic. Privesti cateva ore peisagiul cu ochi de basset, iar la un moment dat se face o binemeritata oprire la un popas. Cobori in colbul pustielor si te incolonezi la coada damelor cu vezici precare; afli cu stupoare ca pretul per mictiune costa un euro, analizezi posibilitatea de a te abtine, scoti o moneda si zambesti tamp-chinuit. Iesi victorios din susurul izvoarelor si te gandesti sa iti iei o banana pentru vitaminizare: ti se cer 2 euro, ti se pare ridicol, vrei sa protestezi, pare inutil sa protestezi, te gandesti sa fii excentric si o platesti.

Te sui inapoi in autocar si pornesti cu tot cu el catre destinatia ravnita. Zaresti la un moment dat oceanul si o geana de speranta iti „zbate” ochiul stang. Te scobori cu arme si mai ales bagaje intr-o mare de „rochite” model sac-pana-in-pamant si chemi un taxi prafuit caruia ii intinzi adresa si intr-o franceza impecabila iti exprimi dorinta de ajunge la destinatie. Intr-o franceza mult mai putin impecabila ti se raspunde „ga nu ze poade”, deoarece adresa este in orasul vechi „unde nu ze poade indra cu masina”. Esti lasat la o poarta a orasului de unde ti se dau indicatii pe ce strazi sa o iei cu tot cu bagaj astfel incat amandoi-si tu si bagajul- sa ajungeti la destinatie. Se urmeaza cu sfintenie musulmana indicatiile primite si se nimereste printre ruine cu saci de moloz care iti cad in cap, pisici fandosite care se freaca de-orice si mirosuri pestilentiale ale unor rauri de ape murdare.

Cu ajutorul unor pierzatori de vreme locali te scoti din imperiul putorii si al dezolarii si iti repozitionezi valijoara cu roti deja precare catre strada civilizata a visurilor tale. Te cazezi eficient la un Riad al unor francezi suspect de cumsecade, intr-o camera nici mare, nici mica, nici frumoasa, dar curata si, desi inghesuita, cu parfum de „acasa”. Iti agati trei textile pe umeras si iesi afara.

Te duci la tarm, la piata de peste, si desi miroase ucigator, privesti a prost la barcutele in unanimitate albastre care se balangane la mal. Studiezi tentaculele unei caracatite, privesti in zare si aproape, te freci umeri-in-sold cu o familie locala cu draperiile la purtator si simti ca diversitatea iti deschide mintea precum un tirbuson o sticla de vin…

Soarele apune, iti tragi un puloveras peste fizic, incerci modelul ghiocel a oboseala, te acuiezi la o terasa sa mananci ceva si sa bei un vin si simti instinctiv ca „eternitatea s-a nascut la Essaouira”. Razi amuzat de asemenea cuvinte mari si te pui pe demolat ipoteze traznite. Obosesti insa din cauza brizei care iti pune parul pe moate ca intr-un tablou renascentist, platesti cu privirea in zare si te retragi catre Riad.

A doua zi te trezesti in sunetele unei muzici placute, iti faci bagajul de plaja si te indrepti ata catre ocean trecand mai intai pe la magazinul de cd-uri de la parter pentru a afla cine este cocoana care ti-a bucurat dimineata. Afli de Rokia Traore, afli ca e din Mali, achizitionezi cd-ul si, multumit, pleci sa te lafai pe plaja, avand la purtator instructiunile geografice ale unui club de surferi unde pare-se ca e mai potrivit pentru turistii ca tine sa se grupeze.

Strabati plaja imensa, pe cat de lunga, pe-atat de lata, pe cat de mare, pe-atat de putin populata; doar cateva palcuri de localnice cu plozii proprii sed ici-colo pe nisip, ferecate pana-n ochi in straie negre menite sa le ascunda orice urma de carnita de ochii privitorului. Doar pustii de 4-5 ani se bucura de plaja in sensul european al cuvantului. Iti arunci ochii catre ocean si zaresti o viteaza localnica rubensiana aflata la cursuri intensive de inot cu tot cu harnasamentul textil din dotare. Te intrebi senin cam cat cantareste in viu la iesirea din apa si cam cat dureaza uscarea cearceafurilor negre incolacite sinistru pe trup.

Iutesti pasul, caci clubul de surferi este mai mult departe decat aproape, desenezi romantic un cerculet in nisip cu un deget de la picior in timp ce te-ntinzi dupa slapii furati de apa, te cateri si te-afunzi in dune de nisip, facand slalom printre cacareze de camile si, cu limba cravata si gandul la un banc despre apa-desert-si-cravate, te depui cu un oftat pe terasa mult ravnita. O muzica in surdina rimeaza cu briza ce-ti sfichiuie obrajii, o limonada curtata de-o albina iti calmeaza setea, cateva camile iti falfaie din gene invitandu-te lasciv sa le calaresti, doi puradei localnici fac mult zgomot pentru un maruntis, doi surferi cu trupuri sculpturale si carlionti australieni se muleaza in costume de incalecat valuri, iar tu te pui pe citit rotisandu-te in soare. Ramai tintuit in chaise longue pana spre apus, cu privirea jucausa, din carte-n larg si din larg in limonada.

Iti strangi alene efectele personale spre apus, iti fixezi slapii in cele doua bete si pleci clatinandu-te pe dune intrebandu-te ce mama naibii cauti in slapi prin nisip si certandu-te pentru numarul scazut de sinapse pe care le produci. Iti repeti pasii in stil jemanfisist, privind apusul, damele incotosmanate de pe mal, meciurile de fotbal de pe plaja, chiraiala copiilor ce construiesc moschei din nisip; dai un cap intr-o minge, zambesti tamp si te scurgi spre Riad.

Spre seara te indrepti cu mare pompa catre terasa cu muzica traditionala gnawa, recomandata calduros de catre cei de la Riad si arvunita cu importanta inca de peste zi pentru siguranta de a avea un loc la eveniment. Parfumuri fine, saluri pe umeri, tinuta de seara a la riviera franceza, toate pentru a cinsti artistii ce urmeaza sa se reproduca DOAR in aceasta seara. La intrare, niste dinti albi se itesc din intuneric si intreaba superior daca exista rezervare. Iti salta mana sprintar direct pe caietul de rezervari pentru a indica numele neinteligibil prin care iti certifici prezenta in stabiliment. Dintii insfaca un meniu si te poarta, printr-un labirint de mese goale, catre o masa pozitionata strategic dupa un stalp, caci in nestiinta ta facusei rezervare cu torticolis inclus. Ceri fandosit o sticla de vin, refuzi politicos cina si privesti nedumerit la terasa goala, slab luminata. Sorbi din paharul de vin si iti mai vine inima la loc cand aceiasi dinti mai conduc la o alta masa un cuplu dotat cu doi prunci si-un carucior, iar zece minute mai tarziu inca un cuplu turistic si meloman.

Se ocupa si o a patra masa in vecinatate de catre apropitarul locantei, un mosulete francez cu aer de sculptor si sete de zidar si de catre nevasta dumisale care se pune pe un fervent numarat de scobitori. Mosul bea pahar dupa pahar in ritmul cadentat la scobitorilor ce se plimba dintr-o parte in alta a mesei. Semiobscuritatea terasei se transforma in intuneric de-a dreptul cand patrund in incinta artistii mult asteptati, niste muncitori ai campului locali cu veleitati muzicale. Se chiraie si se bat tobe, iar cel mai tanar si cu mai multi dinti in gura incepe o serie de piruete si topaieli tribale zguduind o tamburina in vant.

Mosul apropitar betiv invita multimea la dans. Refuzi politicos, explicand timid ca preferi sa sezi, in timp ce un „artist” iti disloca umarul aruncandu-te in valtoarea multimii exuberante formata din tine si ei. Dai din ce poti intr-o scalambaiala prea putin estetica in aplauzele si spre deliciile mosului sadic. Te reasezi asudat si rusinat, cand privirea scrutatoare a mosului iti arata nemilos din nou ringul de dans si, lovindu-se de un refuz categoric, te cheama regal la masa dumisale explicandu-ti ca: „il faut toujours se mettre a la place des autres” si daca ai sa ai vreodata vreo carciuma, sa nu iti doresti clienti ca tine, ca esti obraznic ca n-ai depus mai mult efort pentru a-l distra si ar fi mai bine sa ceri nota si sa te cari, concediindu-te apoi cu un gest napoleonian. Platesti amuzat si derutat si pleci in pasi de gnawa, dand din solduri catre o carciuma mai permisiva.

Nimeresti la o terasa ticsita de turisti si cocotata pe un varf de casa, adica „the place to be in Essaouira”. Comanzi un vin si te imprietenesti cu un alt cuplu expulzat de catre Napoleonul local. Faceti schimb de politeturi si de compasiune pentru patania cu gnawa-mosul-si-scobitorile, pentru ca mai apoi sa te avanti catre dintii de cal ai unui marocan originar din Marrakech pentru a-i explica cat de urat se poarta ei cu femeile, ca trebuie sa iasa din evul mediu, ca nu se poate sa le tina ferecate in cearceafuri, ca putina evolutie nu strica si iti punctezi discursul cu cateva imprecatii care sperie conlocutorul ce fuge in galop catre niste expati mai relaxati. Dezamagit de lipsa unei victime careia sa-i explici din fundul paharului de vin filozofia ta de viata, privesti in jur la adunarea de sepcute internationale hipsteresti puse pe agatat si dansat lasciv. Mai zaresti franturi din dentitia cabalina care s-a consolat cu niste englezoaice prea praf pentru morala. Te retragi catre Riad pentru ca in urmatoarele zile sa repeti figura cu surferii, plaja, lectura, camila si lentoarea.

Seara iti diversifici programul cu plimbari scurte prin Medina, te zgaiesti la papuci, condimente si nimicuri, scapi din stransoarea unor comersanti guralivi, te duci la piata de peste pentru un tete-a-tete cu o scoica, cauti mancare ridicol de ieftina si nimeresti la un fast-food bulucit aproape intr-o buda, mananci tajine si transpiri, te cateri pe tunurile cetatii si te uiti in larg, te impiedici de puradei jucausi pierduti prin piata, mirosi scarbit pielea de camila a unor tabureti, faci conversatie la Riad si-ti scoli gazdele in miez de noapte pentru a-ti deschide usa, deoarece tu invarti cheia in sens opus.

Diminetile le reincepi in sunetele Rokiei Traore si topai vesel intr-o alta zi cu parfum de peste, condimente, piele si nisip. Astfel trec zilele cu viteza orientala, citesti Murakami si incepi sa distingi doua luni pe cer, crezi ca te-ai tampit si, drept pedeapsa, te apuci sa iti faci bagajele pentru plecare. Pleci scheunand precum un catel alungat de stapani si lasi in urma promisiunea revenirii, cocotata in varful unui castel de nisip, tocmai intr-o zi cu mult vant pe plaja.