Misterioasa sticla galbena descoperita in desertul african are origini extraterestre. Are o vechime de 29 de milioane de ani
Marele Desert al Marii de Nisip se intinde pe o suprafata de 72.000 km² si face legatura intre Egipt si Libia. Daca va aflati intr-o anumita parte a desertului din sud-estul Libiei si din sud-vestul Egiptului, veti observa bucati de sticla galbena imprastiate in peisajul nisipos, potrivit StudyFinds.
Sticla a fost descrisa pentru prima data intr-o lucrare stiintifica in 1933 si este cunoscut sub numele de „Sticla din desertul libian”. Colectionarii de minerale o apreciaza pentru frumusetea sa, pentru relativa sa raritate – si pentru misterul sau.
Un pandantiv gasit in mormantul faraonului egiptean Tutankhamon contine o bucata din aceasta sticla. Astfel de materiale se gasesc si in alte parti ale lumii; printre exemple se numara moldavitele din craterul Ries din Europa si tektitele din Coasta de Fildes. Dar niciunul nu este atat de bogat in siliciu ca sticla din desertul libian si nici nu se gaseste in bucati si cantitati atat de mari.
Originea sticlei a fost subiect de dezbatere intre oamenii de stiinta timp de aproape un secol. Unii au sugerat ca ar putea proveni de la vulcanii de pe Luna. Altii spun ca este produsul loviturilor de fulger („fulgurite” – sticla care se formeaza din fuziunea nisipului si a solului in cazul in care sunt lovite de fulgere). Alte teorii sugereaza ca este rezultatul unor procese sedimentare sau hidrotermale; ca este cauzata de o explozie masiva a unui meteorit in aer; sau ca provine dintr-un crater de meteorit din apropiere.
Acum, datorita tehnologiei avansate, cercetatorii cred ca au raspunsul. Impreuna cu colegi de la universitati si centre stiintifice din Germania, Egipt si Maroc, au identificat sticla din desertul libian ca provenind din impactul unui meteorit pe suprafata Pamantului.
In 1996, oamenii de stiinta au stabilit ca sticla avea o vechime de aproape 29 de milioane de ani. Un studiu ulterior a aratat ca materialul sursa era compus din boabe de cuart, acoperite cu minerale de argila amestecate si oxizi de fier si titan.
Aceasta ultima constatare a ridicat mai multe intrebari, deoarece varsta propusa este mai veche decat materialul sursa corespondent din zona relevanta a desertului Marea Nisipului. Ca sa simplificam: acele materiale sursa nu existau in acel loc in urma cu 29 de milioane de ani.
Pentru studiul recent, un coautor a obtinut doua bucati de sticla de la un localnic care le-a colectat in regiunea Al Jaouf din sud-estul Libiei.
Au fost studiate probele cu o tehnica de ultima generatie de microscopie electronica, care vede particule minuscule de material – de 20.000 de ori mai mici decat grosimea unei foi de hartie. Cu ajutorul acestei tehnici de marire foarte mare, cercetatorii au gasit mici minerale in aceasta sticla: diferite tipuri de oxid de zirconiu (ZrO₂).
Mineralele sunt compuse din elemente chimice, ai caror atomi formeaza ambalaje tridimensionale regulate. Imaginati-va ca puneti oua sau sticle de suc pe rafturile unui supermarket: straturi peste straturi pentru a asigura o depozitare cat mai eficienta. In mod similar, atomii se asambleaza intr-o retea cristalina care este unica pentru fiecare mineral. Mineralele care au aceeasi compozitie chimica, dar structura atomica diferita (moduri diferite de impachetare a atomilor in reteaua cristalina) se numesc polimorfe.
Un polimorf de ZrO₂ pe care l-au observat cercetatorii in sticla din desertul libian se numeste zirconiu cubic – tipul vazut in unele bijuterii ca inlocuitor sintetic al diamantelor. Acest mineral se poate forma doar la o temperatura ridicata, intre 2.250°C si 2.700°C.
Astfel de conditii de presiune si temperatura le-au oferit dovada originii sticlei de la impactul cu un meteorit. Astfel de conditii pot fi obtinute in scoarta terestra doar prin impactul unui meteorit sau prin explozia unei bombe atomice.
Daca descoperirea este corecta, craterul parental – locul unde meteoritul a lovit suprafata Pamantului – ar trebui sa fie undeva in apropiere. Cele mai apropiate cratere de meteorit cunoscute, denumite GP si Oasis, au un diametru de 2 km si, respectiv, 18 km, si sunt destul de departe de locul unde a fost gasita sticla pe care au testat-o. Acestea sunt prea departe si prea mici pentru a fi considerate craterele parintesti pentru asemenea cantitati masive de sticla de impact, toate concentrate intr-un singur loc.
Asadar, desi au rezolvat o parte din mister, raman mai multe intrebari. Unde se afla craterul parental? Cat de mare este acesta – si unde se afla? Ar fi putut fi erodat, deformat sau acoperit de nisip? Vor fi necesare mai multe investigatii, probabil sub forma unor studii de teledetectie cuplate cu geofizica.
