Nenea Ionel fata cu pandemia

opinii

Il cunoscusem pe Nenea Ionel intr-o toamna tarzie la Brasov. Avea 92 de ani, un baston care ii sustinea mersul subred si o minte care pastra o tolba de povesti.

Facuse 11 ani de armata si participase la cel de-al Doilea Razboi Mondial. In timpul razboiului lucrase la modificarea ecartamentului cailor ferate rusesti pentru a face posibila inaintarea vagoanelor romanesti ale armatei.

A ajuns pana la Odesa, unde impreuna cu alti camarazi s-au cazat in casele localnicilor. El nimerise la o familie compusa dintr-un tata betiv si doua zdrahoance rusoaice care ii aruncau cu naduf o strachina de mancare seara. Rusii au spart frontul intr-o noapte tarzie, iar Nenea Ionel auzi rumoare pe ulita. Incerca sa iasa din camera, insa rusoaicele tineau usa cu soldurile din dotare ca sa il captureze armata sovietica. In valtoarea momentului reusi sa iasa pe geam in sosete si alerga kilometri intregi ca sa prinda din urma armata romana aflata in retragere. Ulita era plina de colb, iar colbul i se lipise de gene, picioarele ii sangerau, in fata se auzeau vag trupele romane, iar din spate il manau impuscaturile rusesti. Alerga in nestire, cu gura plina de praf, nemaisimtindu-si talpile, fara sa se gandeasca la nimic, doar la viata. In cateva ore reusi sa prinda frontul din urma si se prabusi printre camarazi necunoscuti. Trecura multe zile- sau poate saptamani!- pana reusi sa mearga din nou, desi simtea in continuare in talpi durerea surda a mortii.

Anii trecura, razboiul se sfarsi, iar dupa 11 ani Nenea Ionel redeveni civil. S-a insurat, avu un baiat si lucra pana la pensie la uzina Tractorul. Aveau un grup mare de prieteni cu care aproape saptamanal faceau baluri mascate. Iar asta nu era putin lucru, ca pentru asta Nenea Ionel facea un drum special pana la Bucuresti ca sa inchirieze costume de regi, paji si halebardieri de la Opera, unde lucra un fost camarad de front. Dansau de rupeau podelele si colectionau “pe sub mana” fotografii cu actori americani interbelici.

Cand l-am cunoscut, Nenea Ionel ramasese singur, intreaga lui familie murise si avuse dureroasa experienta de a-si ingropa baiatul. Era “ultimul mohican” care mergea in baston la piata si isi gatea varza a la Cluj. Nu, nu se plictisea deloc, avea ora de plimbare, ora de masa, ora de sporovait cu babele pe banca si ora de inventii culinare. Considera ca are o singura meteahna: isi cumpara prostii inutile de la teleshopping care zaceau gramada, nedesfacute intr-un colt.

Am petrecut o seara frumoasa impreuna, am fumat ca turcii asezati langa un cuptor incins in timp ce Nenea Ionel imi povestea istoria sa. Am ciocnit un paharel si am ascultat Gica Petrescu. Ne-am bucurat de viata ca nimeni altii si ne-am urat revederi.

Astazi Nenea Ionel controleaza traficul aerian din ceruri, desi se plange in felu-i sugubat ca nu prea mai e de treaba de cand cu pandemia.

Stau si ma gandesc care ar fi fost povestea lui daca as aduce-o, printr-un exercitiu de imaginatie, in lumea de azi. Poate ca in urma experientei de la Odesa ar fi consultat cativa terapeuti si ar fi plecat cu o hartie pe care scria mare sindrom post-traumatic. Descumpanit de ce i s-a intamplat, ar fi cautat frenetic pe Iphone articole noi despre boala lui. Convins ca e grav, ar fi stat letargic in pat comandandu-si mancare prin delivery si ar fi injurat ca iar! nu i-au adus sosul iute la pizza. Ar fi iesit in fata blocului sa le povesteasca si altora despre afectiunea lui, insa babele din cartier ar fi fost preocupate sa citeasca pe smartphone despre hipertensiune, si uite-asa ar fi stat impreuna intr-un dialog al surzilor despre cine este mai bolnav. S-ar fi crezut nedreptatit ca nu e nimeni care sa il asculte, iar casa ar fi fost cu susul-in-jos. I-ar fi admonestat pe tineri in autobuz ca el umbla in baston, iar ei sunt niste mucosi plini de ifose si la piata ar fi facut mare tam-tam ca are dreptul la intaietate. Plictisit, ar fi fugit degraba pana la mall sa isi cumpere o jacheta care sa ii aline suferinta si ar fi injurat conspiratiile mondiale.

Din fericire nimic din toate astea nu s-au intamplat, iar in urma lui a ramas o poveste despre viata. O poveste care astazi ne spune ca in contexte diferite oamenii pot totusi gasi speranta si bucuria in lucruri marunte. O poveste despre supravietuire in situatii critice si un mesaj ca dracul nu e niciodata atat de negru precum il vedem noi prin ferestruica ingusta a privirii noastre.

Mai mult despre: ,


Comentarii: