„Povestea slujitoarei”. Noua realitate din Kabul. Studenta: „Daca vin talibanii acasa la noi, am vorbit cu prietenele mele, planuim sa ne sinucidem”
In Kabul, studentii ar trebui sa se pregateasca pentru inceperea unui nou semestru. In schimb, multi dintre ei distrug dovezi ale vietii lor anterioare, in timp ce talibanii patruleaza pe strazile de afara, arata BBC intr-un reportaj de la fata locului.
Pentru o studenta – membra a minoritatii Hazara, persecutata, care in ultimii ani s-a confruntat cu rapiri si asasinate din partea talibanilor – barbatii de afara reprezinta un risc si mai mare. Ea povesteste pentru BBC cum visele pe care spera sa si le indeplineasca au fost inlocuite de temeri pentru supravietuirea ei viitoare in doar cateva zile.
„Este ceva ce nu pot descrie in cuvinte, sincer. Tot, tot ceea ce am visat, tot ceea ce am muncit vreodata. Demnitatea mea, mandria mea, chiar si existenta mea ca fata, viata mea – toate sunt in pericol. Cine stie cat timp le-ar lua sa vina si sa caute casa cu casa si sa ia fete – probabil sa le violeze. S-ar putea sa fiu nevoita sa ma sinucid cand vor veni la mine acasa. Am vorbit cu prietenele mele, asta este ceea ce noi, toate, planuim sa facem. Moartea este mai buna decat sa fiu luata de ei.
Suntem cu totii speriati si suntem speriati pana in maduva oaselor.
In urma cu doua luni, singura mea concentrare era asupra diplomei mele. Planuiam cum sa invat pentru semestrul de toamna, ce sa fac, ce sa nu fac, faceam programe, incercam sa fac totul corect. Multi oameni erau speriati, deoarece talibanii luau provincii, dar eu si altii nu ne-am gandit niciodata ca vor lua Kabulul.
Viata mea a fost normala pana cand au luat Mazar-i-Sharif (un oras mare la nord-vest de Kabul, care era un bastion antitaliban). In acea zi mi-am dat seama ca eram terminati. Apoi au ajuns la Kabul. In oras s-au auzit focuri de arma si am auzit ca talibanii se aflau in fiecare cartier.
Acum, nimic nu mai era normal.
Toata familia mea a ramas acasa. Magazinele erau inchise, preturile cresteau de la o ora la alta, iar cursul de schimb valutar se modifica rapid.
Mi-am ars toate actele si documentele de la universitate. Mi-am ars toate notele de realizari si certificatele. Am facut-o pe balconul nostru. Aveam o multime de carti, carti frumoase, pe care le citeam. Le-am ascuns pe toate.
Mi-am dezactivat conturile de social media. Mi s-a spus ca este prea periculos sa am postari pe retelele de socializare sau chiar sa mai fiu pe retelele de socializare. Se pare ca talibanii verifica postarile si ne gasesc prin intermediul lor.
Facebook a fost principala problema, pentru ca eram activa acolo. Aveam postari vechi in care spuneam ca talibanii nu pot face nimic, ca le voi tine piept, ca nu-mi pot opri dreptul la educatie, ca nu ma pot inchide acasa. I-am numit teroristi. Erau postari ofensatoare pentru ei, cu siguranta.
Si, evident, au facut totul in cateva zile. Ma face sa ma simt devastata, ingrozita, trista.
Talibanii au anuntat ca femeile trebuie sa se imbrace conservator si sa poarte hijab. Oamenii poarta burka si hijab de frica.
Am auzit ca, in unele locuri, studentii de la universitati au pus o perdea intre baieti si fete la cursuri. Unele familii nu-si lasa fiicele sa mearga la cursuri. Pentru ca toata lumea stie ca talibanii nu isi arata inca adevarata fata, dar cu siguranta o vor arata si vor sa evite orice probleme atunci cand o vor face.
Am urmarit conferinta de presa a talibanilor (de marti – cand au promis drepturile femeilor). Mint, sunt sigura ca mint.
Am iesit marti impreuna cu tatal meu pentru a gasi medicamente. Totul era inchis. A trebuit sa port hijab complet, iar oamenii poarta chiar si burka, chiar si fete de 13 si 14 ani. Nu mai este nimic ca inainte. Ai impresia ca orasul a disparut. Orasul este mort.
Talibanii se plimbau pe aici. Se uita la tine – chiar si atunci cand porti hijab complet – ca si cum nu ai fi o fiinta umana normala, ca si cum viata ta le-ar apartine, ca si cum ai fi un gunoi care ar trebui aruncat. Asa se uita la tine pe strazi.
Cand eram studenta visam la atat de multe lucruri, planuri de viata si obiective.
Acum, cred ca va trebui sa parasesc tara, pentru ca sunt Hazara. Au mai atacat scolile pentru fetele Hazara, omorand sute de persoane. Asa ca ne vor ucide cu siguranta, probabil ne vor viola, ne vor ucide. Ca fata si, de asemenea, ca minoritate, nu exista spatiu pentru mine in propria mea tara.
Toata familia mea este speriata. Am incercat din ziua in care talibanii au preluat puterea sa incercam sa iesim, legal sau ilegal. Aeroportul este prea aglomerat, nu exista spatii libere pentru evacuare, iar tarile ne resping, iar toata lumea, toata lumea se uita ca si cum nimic nu se intampla.
Principalul lucru pe care l-as cere guvernelor straine este sa nu-i recunoasca pe talibani ca fiind guvernul afganilor”.
