Presshub: Cum functioneaza acceleratorul de ura. „Daca uitam, ii lasam trecutului o cale sa revina!”. Care sunt factorii agravanti

In centrul istoric al orasului Cluj-Napoca se afla singurul muzeu privat al evreilor din Romania. In timp ce lumea e bantuita de un nou fascism, de ura si extremism, se fac liste cu oameni care trebuie interzisi, zidurile muzeului sunt sistematic vandalizate. Afisele lui sunt mazgalite, aruncate, i se atarna haine negre la intrare, sau hainute rosii de copii, iar cativa furiosi vin sa le ceara socoteala, direct, pentru inchipuitele conspiratii mondiale sau pentru razboaiele actuale.

De fapt, Muzeon spune povestea unor vieti reale, a evreilor din familia Lusztig. Deportati in lagare, unii morti, altii supravietuitori din infernul suferintei, ei sunt chiar familia fondatorului Dan Craioveanu. In fotografia de la intrare, imi arata el, sunt strabunicii, bunicii, unchiul, sotia unchiului.

Dan este IT-ist, iar Flavia, partenera lui, studia limbile comparate si ebraica la facultate cand a decis sa faca lucrarea de licenta pe istoria familiei lui. S-au dus la Agi, mama lui Dan, si au inceput sa o intrebe despre familia bunicilor si strabunicilor lui. Dar mama facuse recent un AVC si vorbea mai greu. Intr-o zi, satula de chin, le-a zis: lasati-ma in pace, gasiti tot ce vreti in lada de sub dulap, sunt acolo documente si fotografii cate vreti!

Infractori cibernetici, cercetători și spioni: Hackerii de pretutindeni folosesc acum inteligența artificială pentru rezultate mai rapide

Spania a trimis încă 500 de soldați pentru a combate incendiile forestiere

„Cand am scos lada, am fost uimit. Banuiam ca trebuie sa avem ceva pastrat, dar nu atatea!”, povesteste Dan. „Lada era plina de scrisori ale evreilor deportati prin lagare si tabere de munca, certificate de nastere, carnete de munca, fotografii de familie, tot felul de documente. Atunci nu ne-am dat seama, dar avea sa fie samanta din care s-a nascut muzeul”, imi povesteste el intr-o cafenea de pe strada Virgil Fulicea, strada pe care se afla si muzeul lor.

S-au asezat asadar pe jos, in bucatarie, Dan traducea din maghiara in care erau redactate documentele si Flavia nota increngatura familiei evreilor Lusztig. Mai intrebau cine e in fotografii si ce se mai stie despre ei. Dan, tanar rocker pe atunci, nu il interesase istoria, dar pe masura ce citea, isi descoperea familia si trecutul. „Pe masura ce parcurgeam documentele, scrisorile si tot ce era acolo, ne-am dat seama ca unele aveau sens, ca exista un fir rosu care lega povestile.”

Toate scrisorile si documentele o aveau ca punct comun pe bunica lui Dan, Erzsebet Mann. Ea nu era evreica, mai tarziu s-a convertit, de aceea nu a fost deportata. A ramas in locuinta de pe strada Universitatii numarul 6, unde acum este Casa TIFF. Desi era foarte aproape de sediul Gestapo din Hotelul Continental – atunci New York –, Erzsebet a spus: „Eu nu plec, stau aici sa primesc scrisorile!”.

„Bunica a fost un hub de informatii in timpul razboiului. I se trimiteau scrisori de la multi. Rude, vecini, cunostinte din lagare sau tabere de munca. Pentru ca ea era un destinatar sigur si putea sa dea mai departe vesti, pachete si scrisori”, spune Dan. Mergea cu ele in ghetoul din Cluj, in tabara de munca fortata de la Baia Mare sau de la Budapesta, dadea biletele si ce se mai putea, prin garduri. Ea era legatura intre soti, frati, parinti. A refuzat sa plece desi ramasese singura in curte. „Pe cartile postale, trimise din lagare chiar scriau – «Nu s-a mutat» – pentru ca atunci multi se mutau, fugeau, mureau si postasii nici nu mai ducea scrisorile daca nu era siguri ca au cui”, explica el.

In aceeasi casa a copilarit si Dan. „Am locuit in partea aceea unde este o sala de mese. Nici nu prea pot sa merg la Casa TIFF, ezit. Imi e greu sa vad ca pe usile pe care intra bunicul vin acum chelnerii”. Dan imi spune zambind cum in meniul restaurantului este si o poveste legata de un pistol gasit in pod, dar el si copiii din curte stiau de el, s-au jucat de multe ori cautandu-l.

Ideea muzeului incoltise in mintea lor ca un vis, dar nu il credeau realizabil. Intre timp, mergeau la evenimente prin Europa si vizitau, din pasiune, muzee ale evreilor. Cand Institutul de Studii Iudaice din Cluj a dorit sa organizeze un spatiu muzeal, ei i-au dat in custodie cateva obiecte si documente. „Dar cand am vazut cum erau expuse, rece, distant si nu trezeau emotia pe care noi am trait-o ca un fel de detectivi, am zis ca vom face noi un muzeu si am inceput sa ne gandim la el.”

Ca sa faci un muzeu, e greu oriunde in lume, dar ca sa-l faci in Romania e si mai greu. Prin 2017 au inceput sa caute un spatiu. Voiau sa aplice pentru finantare europeana, dar asta presupunea sa ai deja spatiul. Ori, ca sa ai spatiu, trebuia sa ai bani. In fine, au luat in chirie un subsol al unei cladiri vechi din centrul orasului. „Era plin de vechituri, depozit de orice, o mizerie de nedescris. Dar am muncit, l-am curatat si am reusit sa facem proiectul. Am avut noroc cu o arhitecta care ne-a ajutat mult si care s-a specializat ulterior in amenajat muzee, pentru ca e greu si sa gasesti specialisti.”

Urmatoarea etapa a fost sa colecteze mai multe obiecte, viitoarele exponate. Au adus de acasa obiecte de bucatarie, au primit un cufar care fusese in lagar, un cutit special de macelarie, iar de la o sinagoga din Dej au primit o banca de lemn. Incet-incet, muzeul lor capata forma. Au adoptat un concept modern, bazat pe povestile spuse de trei personaje din familia Lusztig: Julia, David si Paul printr-un program de ghidaj audio realizat de Dan.

Citeste mai mult pe presshub.ro.