Prins in imbratisarea lui Putin, dilema rusa a lui Erdogan. De ce Moscova il fascineaza pe Erdogan atat de mult, Turcia si Rusia fiind rivale de secole
Cutremurul catastrofal care a lovit Turcia la inceputul acestei luni a pus o presiune din ce in ce mai mare asupra presedintelui turc Recep Tayyip Erdogan inaintea alegerilor prezidentiale si parlamentare care vor avea loc pe 14 mai. De asemenea, a servit la evidentierea legaturilor stranse ale lui Erdogan cu Moscova, se arata intr-o analiza a lui Vlada Stankovic, profesor de istorie bizantina si balcanica la Universitatea din Belgrad, publicata de The Moscow Times.
Intrucat Erdogan este unul dintre putinii lideri mondiali aflati in contact frecvent cu Kremlinul si Kievul, bucurandu-se de relatii la fel de amicale cu ambele, rezultatul alegerilor Turciei are potentialul de a perturba nu numai relatiile in cadrul NATO, deoarece Erdogan continua sa influenteze decizia Turciei privind aderarea Suediei, oferta dar si cursul razboiului din Ucraina.
Cu toate acestea, faptul ca un presedinte al Turciei a creat o relatie atat de stransa cu Moscova ramane o anomalie. Rivalitatea istorica dintre Turcia si Rusia dateaza din secolele lor ca imperii vecine, dar, ca si in multe alte aspecte ale politicii externe mercuriale a Turciei sub Erdogan, traditia a fost rasturnata, iar instinctele presedintelui turc au ghidat eforturile diplomatice ale Ankarei.
Nu a fost intotdeauna asa. Rusia abia aparea pe radarul politic al lui Erdogan in primul deceniu al guvernarii sale, de acum 20 de ani. In dorinta sa de recunoastere ca lider al unei mari puteri globale, Erdogan parea initial sa-l priveasca cu dispret pe Vladimir Putin. Cu timpul, insa, agendele lor geopolitice concurente in urma Primaverii Arabe si a Razboiului Civil sirian i-au facut pe cei doi rivali, fiecare sustinand parti opuse din Siria, Libia si Nagorno-Karabah.
Relatiile deja tensionate dintre cei doi lideri au atins un nivel maxim in noiembrie 2015, cand Turcia a doborat un avion de lupta rus care intrase ilegal in spatiul sau aerian. Moscova a raspuns incidentului cu sanctiuni, stopand fluxul de turisti rusi in Turcia, precum si importul de marfuri turcesti in Rusia. Intre timp, aliatii occidentali ai Ankarei au cazut prada unui fals sentiment de securitate, crezand ca Turcia detine un control puternic asupra influentei Rusiei in Orientul Mijlociu.
Totul s-a schimbat pe 15 iulie 2016, cand o tentativa de lovitura de stat impotriva guvernarii din ce in ce mai autocratice a lui Erdogan a esuat. Putin a reactionat rapid la stiri, oferindu-i imediat sprijinul presedintelui turc, in contrast puternic cu reactia lenta a presupusilor aliati ai Turciei din SUA si UE.
Cum niciodata nu a facut diferenta intre agenda sa personala si cea a statului turc, Erdogan a fost atat de magulit de primirea generoasa pe care i-a facut-o la Putin la Sankt Petersburg, o luna mai tarziu, incat a continuat sa schimbe politica externa.
Fascinat in mod clar de succesele recente ale lui Putin in politica externa – inclusiv anexarea Crimeei de la Ucraina – si observand lipsa oricarei reactii semnificative la acapararea pamantului din Occident, Erdogan a luat decizia nu numai sa aiba incredere in Putin, ci si sa-si agate caruta de calul-putere al lui Putin.
Crezandu-se a fi egalul presedintelui rus, in ciuda faptului ca majoritatea observatorilor il vad drept partenerul mai mic al relatiei, Erdogan s-a trezit, de atunci, blocat in imbratisarea sufocanta a lui Putin.
In anul urmator, dupa ce incercarile sale de a obtine sistemul de rachete Patriot au fost respinse de SUA, Erdogan a optat sa cumpere sistemul rusesc S-400. Inca deranjat de sprijinul tarziu al Washingtonului in timpul tentativei de lovitura de stat din 2016, Erdogan a cautat sa profite de achizitionarea sistemului de rachete rusesc pentru a regla relatiile cu Washingtonul, doar pentru a esua in mod spectaculos.
Daca SUA priveau deja parteneriatul cu Putin cu suspiciune, greseala lui Erdogan a avut ca efect distantarea lui de SUA o data pentru totdeauna, in timp ce, in acelasi timp, il apropie incomod de Kremlin.
In loc sa fie recunoscut ca un partener cheie al SUA, asa cum spera el, Erdogan a fost sanctionat de Washington si, in loc sa fie vazut drept egalul lui Putin, s-a trezit un instrument util in incercarile Rusiei de a submina unitatea NATO.
Nicio pozitie nu i-a adus lui Erdogan prestigiul pe care si-l dorea, nu in ultimul rand deoarece politicile sale au fost sprijinite rar de Moscova – si chiar si asta a fost in mare parte sub forma permisiunii acordate Turciei de a interveni direct impotriva fortelor kurde din Siria.
Declansarea razboiului din Ucraina i-a adus aparent o noua oportunitate presedintelui turc, ale carui relatii personale cu Putin pareau doar sa se intareasca, in ciuda faptului ca Turcia a votat la ONU pentru a condamna invazia rusa.
Desi vara trecuta a reusit sa se pozitioneze ca un mediator cheie intre Moscova si Kiev in acordul de cereale cu Ucraina, Erdogan nu a reusit totusi sa castige sprijinul SUA sau Rusiei pentru oricare dintre celelalte propuneri cheie ale sale. De exemplu, atat SUA, cat si UE i-au respins planul de a construi o instalatie uriasa de stocare a gazelor in apropierea granitei cu Grecia.
In timp ce protesteaza oficial impotriva vanzarii de catre Turcia a dronelor Bayraktar catre armata ucraineana, recunoasterea mult anticipata de catre Putin a Ciprului de Nord nu s-a materializat – dandu-i o alta lovitura lui Erdogan, care dorea sa-si intareasca reputatia de constructor de natiune dupa modelul lui Ataturk.
In acelasi mod, Kremlinul a pus capat propunerii lui Erdogan de a construi o conducta de gaz care sa lege Turkmenistanul de Turcia, urmarind cu gelozie interesul crescand al Ankarei si influenta asupra fostelor republici sovietice predominant turcesti din Asia Centrala.
Cu reputatia lui Putin de strategist politic stralucit zguduita, la un an dupa decizia sa de a invada Ucraina, Erdogan nu se afla intr-o pozitie de invidiat. Incapabil sa scape de stransoarea acum toxica a presedintelui rus, el nu doreste altceva decat sa-si zdrobeasca oponentii politici de acasa printr-o legislatie represiva, asa cum a facut Putin, ramanand in acelasi timp un partener cheie al SUA si candidatul preferat al Washingtonului la viitoarele alegeri prezidentiale.
Cum nu era oricum vazut bine de Washington, relatiile de prietenie ale lui Erdogan cu Putin fac si mai putin probabil sprijinul SUA pentru o eventuala realegere. Fostul consilier pentru securitate nationala John Bolton a scris recent in The Wall Street Journal ca Turcia a fost din nou „omul bolnav al Europei” cu Erdogan la carma.
Vizita secretarului de stat al SUA Antony Blinken la Ankara saptamana trecuta, in timpul careia a promis un ajutor de 100 de milioane de dolari pentru redresarea Turciei dupa cutremur, ar putea anunta revenirea lui Erdogan la sanul Washingtonului, dar numai daca nu se va mai folosi de cererea de aderare la NATO a Suediei pentru a obtine concesii politice de la aliatii sai.
Daca Washingtonul este pregatit sa ii ofere lui Erdogan o cale de scapare din imbratisarea inabusitoare a lui Putin, ar putea descoperi ca politicianul este surprinzator de dornic sa schimbe inca o data tabara.
