Puterea de foc a Teheranului: forțele armate iraniene combină drone de ultimă generație și hackeri cu armament convențional învechit

Adaugă ca sursă preferată pe Google

Potrivit unei analize publicate în The Conversation de Paul J. Springer, profesor de studii militare comparative la Air University (SUA), actuala structură militară a Iranului este rezultatul unui proces îndelungat de adaptare, presiune externă și inovație tehnologică.

Moștenirea militară și începuturile izolării

Înainte de 1979, armata iraniană era puternic dependentă de echipamentele furnizate de statele occidentale, în special de Statele Unite. La momentul izbucnirii războiului Iran–Irak în 1980, Iranul dispunea de un arsenal considerabil pentru standardele epocii: aproximativ 80 de avioane de vânătoare F-14, peste 200 de aparate F-4 și F-5, precum și mii de tancuri.

Davai ceas: Vizitatorilor de la Kremlin li s-a interzis să poarte ceasuri la întâlnirile private cu Vladimir Putin

Doi adolescenți de 15 și 16 ani din Craiova, reținuți după ce au tâlhărit un taximetrist sub amenințarea cuțitului

Deși inițial bine echipată, armata iraniană a fost puternic erodată de conflictul care a durat până în 1988. La finalul războiului, capacitatea sa operațională era semnificativ diminuată, iar noul regim se confrunta cu o izolare internațională aproape totală, ceea ce făcea extrem de dificilă reaprovizionarea militară.

În anii ’90, Iranul a reușit să importe limitat echipamente din Rusia și China, însă constrângerile economice și sancțiunile internaționale au blocat modernizarea rapidă a armatei. În mod paradoxal, aceste restricții au forțat dezvoltarea unei industrii interne de apărare, bazată pe inginerie inversă și adaptarea tehnologiilor existente.

Dezvoltarea industriei militare și apariția capabilităților moderne

În lipsa accesului la piețele occidentale, Iranul a început să reproiecteze echipamente militare de origine americană și sovietică. Deși multe dintre aceste sisteme erau învechite, procesul de adaptare a dus la formarea unei baze industriale de apărare semnificative.

Începând cu anii ’90, un progres important s-a înregistrat în domeniul rachetelor balistice, susținut atât de producția internă, cât și de cooperarea cu state precum Coreea de Nord. Această colaborare a contribuit la creșterea capacității Iranului de a produce armament cu rază lungă de acțiune.

Tot în această perioadă, Iranul a început dezvoltarea dronelor de atac cu cost redus, dar eficiență ridicată, o soluție militară adaptată strategiilor de război asimetric.

Structura forțelor armate și influența regională

Forțele armate iraniene sunt împărțite în două structuri principale: armata regulată, cunoscută sub numele de Artesh, și Corpul Gărzii Revoluționare Islamice. Artesh are un rol defensiv și de securitate internă, în timp ce Garda Revoluționară reprezintă forța principală de proiecție a puterii externe.

Garda Revoluționară beneficiază de o parte semnificativă a resurselor militare ale statului și este implicată în operațiuni regionale indirecte. De-a lungul timpului, aceasta a sprijinit diverse grupări armate din Orientul Mijlociu, consolidând influența geopolitică a Iranului.

Un rol central îl are Forța Quds, specializată în operațiuni externe și război neconvențional. Aceasta este responsabilă de sprijinirea rețelelor aliate din regiune și de extinderea influenței politice și militare a Teheranului în afara granițelor sale.

Război cibernetic, program nuclear și escaladarea tensiunilor

Pe lângă capacitățile convenționale, Iranul a investit semnificativ în războiul cibernetic, considerat un instrument eficient și relativ ieftin de influență globală. Atacurile cibernetice atribuite unor grupuri susținute de Iran au vizat infrastructuri critice, rețele guvernamentale și instituții din state occidentale.

În paralel, programul nuclear iranian rămâne unul dintre cele mai sensibile subiecte internaționale. Deși Teheranul susține că dezvoltarea nucleară are scop exclusiv energetic, nivelurile de îmbogățire a uraniului au generat suspiciuni persistente în rândul comunității internaționale.

Un moment important a fost descoperirea, în 2010, a malware-ului Stuxnet, utilizat pentru a sabota centrifugele nucleare iraniene și pentru a întârzia progresul programului atomic.

În 2015, Iranul a semnat Planul comun de acțiune cuprinzător (JCPOA), prin care a acceptat limitarea activităților nucleare în schimbul ridicării sancțiunilor economice. Retragerea Statelor Unite din acord în 2018 a slăbit însă acordul, iar în anii următori, Iranul și-a reluat și intensificat activitățile nucleare, precum și producția de rachete și drone.

În contextul tensiunilor crescute, au avut loc atacuri aeriene asupra unor instalații nucleare iraniene, urmate de riposte cu rachete și drone către Israel, majoritatea fiind interceptate.

Situația rămâne fluidă, iar evaluarea exactă a capacităților militare iraniene este dificilă, în condițiile unui conflict în desfășurare și a unei dinamici accelerate a confruntărilor.