Razboiul nuclear SUA vs. URSS: cine ar fi castigat? Cifre uimitoare din arhivele americane. Ce l-a speriat pe presedintele Richard Nixon
Putin lasa sa se inteleaga din cand in cand ca ar putea lansa un atac nuclear asupra Ucrainei. Dar posibilitatea unui conflict intre Rusia, Statele Unite si alte tari NATO este deosebit de ingrijoratoare pentru experti. Un razboi nuclear la scara larga ar putea provoca un numar urias de morti. Un studiu recent publicat in revista Nature prezice un numar catastrofal de 5 miliarde de morti in cazul unui razboi nuclear, scrie Glavcom.
Agentiile guvernamentale americane au inceput sa evalueze posibilele pierderi in cazul unui razboi nuclear dupa ce armele nucleare au devenit un element important in structura fortelor militare ale Statelor Unite, adica in anii ’40 ai secolului trecut. De-a lungul anilor, estimarile privind numarul de morti posibile (de obicei sub eticheta „strict secret”) au inceput sa fie incluse in planurile pentru un eventual razboi nuclear, in cerintele pentru fortele strategice, in evaluarile echilibrului strategic si in deciziile privind controlul armelor. Estimarile, care adesea nu tineau cont de alte consecinte importante ale exploziilor nucleare in afara de numarul de victime ale exploziei, aratau uneori o schimbare a „echilibrului de putere” intre cele doua superputeri. Magnitudinea acestor cifre i-a socat uneori pe oficialii americani, care au inceput in cele din urma sa caute optiuni pentru a face razboiul nuclear mai putin catastrofal.
Desi un numar semnificativ de estimari importante din anii 1950, 1960 si 1970 au fost declasificate, agentiile guvernamentale au refuzat sa declasifice toate cifrele privind posibilele victime, iar estimarile din anii 1980 raman indisponibile. In conditiile in care razboiul din Ucraina ridica perspectiva unui razboi nuclear, evaluarile exacte ale consecintelor umane ale unui astfel de razboi sunt mai importante ca niciodata.
Calculele din timpul Razboiului Rece
Inca de la inceput, evaluarea pagubelor a fost un element cheie in determinarea impactului loviturilor nucleare asupra unei anumite tari. Estimarile facute la sfarsitul anilor 1940 au prezis milioane de morti in urma bombardamentelor atomice. Pana la mijlocul anilor 1950, estimarile privind numarul de decese au crescut la zeci de milioane. Bombele atomice erau „arme zonale” care puteau distruge orase mari si suburbiile acestora sau zone mari din jurul tintelor militare.
In 1959, David Beckler, directorul executiv al Comitetului consultativ stiintific al presedintelui Dwight Eisenhower, a declarat ca urmarile unui razboi nuclear total intre SUA si Uniunea Sovietica ar duce la un numar „enorm” de victime, dar ca acestea ar reprezenta „doar o mica parte din pierderile totale din toate motivele (explozie, radiatii termice, incendiu)”.
Datele unui subcomitet ultrasecret al Consiliului National de Securitate au confirmat concluziile lui Beckler. Ca parte a eforturilor sale de a evalua impactul global al loviturilor nucleare asupra fiecarei parti, subcomitetul a pregatit estimari ale victimelor. Intr-unul dintre rapoartele sale, subcomitetul a descris cel mai catastrofal (la acea vreme) scenariu: un atac sovietic devastator in 1961, care ar fi dus la detonarea a 553 de unitati de arme nucleare americane cu o capacitate totala de peste 2 mii de megatone in Statele Unite – adica de peste 130 de mii de ori mai puternic decat bomba atomica lansata asupra Hiroshimei. Aproximativ 50 dintre cei 179 de milioane de americani ar fi murit, iar 9 milioane ar fi fost expusi si raniti. Un atac de riposta american ar fi acoperit toate orasele din blocul „sovietic si chinez”. Acest lucru ar distruge complet „facilitatile de comanda” de la Moscova, Beijing si Pfenianul si ar ucide 71 de milioane de oameni dintr-o data.
Potrivit raportului, un contraatac american ar „distruge efectiv Uniunea Sovietica ca putere mondiala”. Oricat de devastatoare ar fi aceasta imagine, raportul afirma totusi ca, la sfarsitul schimbului nuclear, „balanta puterii ar fi de partea Statelor Unite”. Aceasta incredere a fost subminata ulterior, deoarece capacitatea Uniunii Sovietice de a provoca moarte si distrugere a crescut semnificativ in anii 1960.
Planificarea militara
Evaluarea numarului de morti si distrugeri a mers mana in mana cu planificarea nucleara a SUA. In cel mai rau scenariu, daca razboiul era iminent si autoritatile civile erau dispuse sa autorizeze utilizarea armelor nucleare, oficialii militari dezvoltau planuri de utilizare a acestor arme – fie de represalii, fie preventive – pentru a distruge principalele instalatii militare si industriale ale unui adversar. In acest context, instalatiile de arme nucleare sovietice (sisteme de lansare si stocuri) au devenit tinte principale, la fel ca si cartierele generale civile si militare si instalatiile industriale cheie.
De la sfarsitul anilor 1940 pana la inceputul anilor 1950, specialistii guvernului american au dezvoltat metodologii pentru estimarea nivelurilor necesare de distrugere a tintelor.
Pana in 1960, planificarea militara a fost centralizata la sediul Joint Strategic Target Planning Headquarters, situat la sediul Strategic Air Command din Nebraska. Statul major de planificare era responsabil de pregatirea Planului operational global unificat, strategia SUA pentru purtarea razboiului cu arme nucleare.
Un raport din 1961 al sefilor de stat major a inclus estimari privind pierderile de vieti omenesti asociate cu conflictul militar din jurul Berlinului de Vest. Conform cifrelor, un atac la scara larga asupra marilor orase ale Uniunii Sovietice, a centrelor de control guvernamental si a siturilor de amenintare nucleara ar fi ucis aproximativ 50% din populatia totala a acesteia, adica aproximativ 108 milioane din populatia de 217 milioane de locuitori de atunci.
Numarul total de 212 milioane de morti in urma unui atac la scara larga asupra URSS si a Chinei a fost mai mic decat estimarea de 275 de milioane pe care Statul Major interarme a oferit-o Casei Albe a lui Kennedy in 1961. Aceste detalii uluitoare au fost dezvaluite de Daniel Ellsberg (fost analist militar american si angajat al centrului analitic RAND). Publicarea acestor cifre a fost importanta, dar documentul original cu calculele nu a fost publicat. (Inregistrari importante ale Pentagonului de la inceputul anilor 1960 se afla in Arhivele Nationale, asa ca documentul ar putea fi gasit intr-o zi).
In anii 1960, secretarul apararii Robert McNamara i-a explicat presedintelui Kennedy de ce, in principiu, ar trebui respinsa posibilitatea unui atac preventiv al Fortelor Aeriene ale SUA. Potrivit acestuia, in conflictul nuclear preconizat in 1968, dupa un atac strategic al Fortelor Aeriene americane, Uniunea Sovietica ar fi supravietuit la aproximativ 100 de rachete balistice intercontinentale. Cu alte cuvinte, chiar si cu cea mai masiva lovitura impotriva fortelor sovietice, URSS ar fi avut cu ce sa riposteze. Iar daca Uniunea Sovietica ar fi indreptat aceste rachete supravietuitoare spre orasele americane, „ar fi putut provoca aproximativ 50 de milioane de victime directe in Statele Unite, si asta fara a lua in considerare efectele potentialelor victime din cauza precipitatiilor”.
O schimbare a echilibrului strategic
In anii ’50 si la inceputul anilor ’60, numarul posibil de morti in cazul unui atac nuclear in URSS era proportional mai mare decat in Statele Unite. Cu toate acestea, pe masura ce fortele strategice sovietice si-au sporit letalitatea, estimarile privind pierderile de vieti omenesti din SUA au crescut semnificativ, iar optimismul privind un „echilibru de putere” in favoarea Statelor Unite dupa un razboi nuclear a disparut.
Un raport interagentii american din 1967 a descris vulnerabilitatea comparativa a Statelor Unite si a Uniunii Sovietice. Potrivit raportului, in 1964, Uniunea Sovietica ar fi putut ucide 48 de milioane de americani intr-un atac preventiv. In 1968, avand un numar mai mare de rachete balistice intercontinentale, URSS ar fi putut omori 91 de milioane de oameni.
In schimb, numarul potentialelor victime sovietice a ramas relativ constant de-a lungul deceniului. Daca SUA ar fi atacat URSS in 1964, aproximativ 77 de milioane de oameni ar fi fost ucisi, iar in 1967 – 81 de milioane.
Povara „politica si psihologica”
Autorii unui studiu din 1969 pregatit pentru negocierile privind controlul armelor strategice au recunoscut ca au „subestimat numarul de victime”. Aceste estimari se bazau pe decesele cauzate de explozie si nu includeau efecte precum radiatiile si incendiile in masa, care ar fi provocat cu siguranta mult mai multe decese.
Cand secretarul de stat John Dulles a fost informat in 1955 despre devastarea pe care armele termonucleare o puteau provoca, a fost initial sceptic.
Dupa cum a spus subsecretarul de stat Elliot Richardson, exista o problema „politico-psihologica”: „un dezechilibru intre capacitatea de a provoca morti si reticenta de a accepta sau de a provoca un numar mare de morti”. Cu mult timp inainte, presedintii americani si consilierii lor au inceput sa se opuna cu fermitate utilizarii armelor nucleare din cauza pericolelor cumplite si disproportionate.
Numarul de victime potentiale si amploarea distrugerilor provocate de atacurile nucleare l-au determinat pe presedintele Richard Nixon sa caute alternative la atacurile apocaliptice, ceea ce a dus in cele din urma la o directiva din 1974 care cerea non-escaladare si distrugere limitata.
In anii care au urmat, Departamentul american al Apararii a incercat sa dezvolte un plan operational pentru optiuni de atac „restranse”. Insa, in anii 1980, optiunile dezvoltate de planificatori au continuat sa necesite un numar mare de arme nucleare.
Presedintii Carter si Reagan au formulat succesiv, in directivele lor, cereri clare de reducere a „daunelor colaterale”, adica a victimelor civile (Directiva nr. 59 si, respectiv, Directiva de securitate nationala nr. 13). Studiile privind daunele colaterale pregatite de analistii guvernamentali la acea vreme sunt inca clasificate. Abia la sfarsitul anilor 1980, cand Razboiul Rece se apropia de sfarsit, reprezentantii Casei Albe si ai Pentagonului au incurajat expertii sa elaboreze optiuni pentru atacuri care sa implice cat mai putine morti si distrugeri posibil. Cu toate acestea, nu se stie inca ce anume a fost propus.
Un memorandum prezidential emis in timpul administratiei Jimmy Carter recunostea ca un schimb major de lovituri nucleare intre SUA si Rusia ar fi atat de distructiv incat nu ar exista niciodata un „invingator”
Noi riscuri
In 2013, administratia presedintelui Obama a inceput sa aplice regulile internationale de razboi in cazul tintelor nucleare. Este vorba, in special, de distinctia intre scopuri civile si militare.
Amenintarea unei confruntari nucleare s-a diminuat odata cu incheierea Razboiului Rece, iar Statele Unite si Rusia si-au redus semnificativ fortele strategice. In ultimii ani, odata cu cresterea tensiunilor si a disputelor legate de viitorul Ucrainei si al Taiwanului , riscurile au crescut din nou.
Un pericol suplimentar il reprezinta cursa indo-pakistaneza pentru inarmarea nucleara. Ambele tari au intrat intr-o confruntare riscanta, cu un potential semnificativ de escaladare; pericolul unui conflict nuclear intre India si Pakistan este serios, iar impactul sau asupra lumii va fi catastrofal.
Razboiul Rusiei impotriva Ucrainei a creat un nou pericol. Nu putem decat sa speram ca liderii statelor care poseda arme nucleare vor evita pasii nechibzuiti.
