Prima zi de Crăciun a anului 1989 a adus un eveniment care va rămâne permanent în paginile de istorie a României. Executarea dictatorului Nicolae Ceaușescu și a soției sale Elena, care era și numărul 2 în stat, de către un tribunal improvizat, într-o unitate militară din Târgoviște.
Chiar și astăzi, inclusiv contestatarii regimului Ceaușescu sunt de părere că fostul dictator nu a avut parte de un proces corect și că decizia de eliminare a sa și a soției sale a avut rolul de a consolida noua putere instalată în tumultul Revoluției române.
Rechizitoriul din dosarul Revoluției spune: „Decizia a fost luată la vârful noii puteri politico-militare din 24 decembrie 1989. Potrivit extrasului din rechizitoriul „Dosarului Revoluției” (Parchetul Militar), în sediul MApN „grupul de decizie politico-militară din cadrul CFSN” — Ion Iliescu, Silviu Brucan, Nicolae Militaru și Gelu Voican Voiculescu — a hotărât ca pe 25 decembrie să fie organizat un „proces simulat”, urmat de condamnare la moarte și executare imediată.”
Același rechizitoriu notează că a fost invocat „pericolul teroriștilor” și posibila eliberare a lui Ceaușescu de forțele fidele pentru ca noile autorități, Consiliul Frontului Salvării Naționale, să pună mâna pe putere. Un proces corect ar fi devoalat prea mult din trecuturile și conexiunile noilor lideri, în frunte cu Ion Iliescu.
Cum s-a ajuns aici? Pe 22 decembrie, Nicolae Ceaușescu a ținut ceea ce se voia o adunare populară în care să demonstreze că e în controlul situației după ciocnirile de la Timișoara, primul oraș al Revoluției române. Adunarea a degenerat în haos și lupte de stradă între manifestanți și forțele loiale lui Ceaușescu, care au tras cu muniție reală și nu s-au sfiit să folosească tancuri și mașini blindate.
Nevoit să fugă, cuplul Ceaușescu a fost apoi abandonat de pilotul elicopterului și a ajuns cu o mașină personală la Târgoviște, unde a fost rapid arestat de forțele armate care trecuseră de partea Revoluției.
Zilele de după 22 decembrie au fost unele pline de haos și vărsare de sânge, mai ales în București. Trăgători neidentificați au tras în mulțime, dar au fost și multe situații în care unități militare au tras unele în altele, suspenctându-se reciproc că ar fi „teroriști”.
Psihoza teroriștilor a cuprins întreaga țară, inclusiv cu zvonuri că rezervele de apă potabilă au fost otrăvite, creând panică în rândul populației. Noile autorități, reprezentate mai ales de cei strânși în sediul Televiziunii Române, pe care o preluaseră, nu aveau controlul complet asupra organelor de stat, deși cea mai mare parte a Armatei trecuse „de partea Revoluției.”
Decizia structurilor provizorii de conducere de a-l elimina pe Ceaușescu a venit în acest context.
Procesul a fost unul spectacol, cu acuzații precum „genocid”, fiind acuzat de moartea a 60.000 de români, o cifră mult exagerată, dar și cu unele mai credibile precum „subminarea economiei naționale”. Nicolae Ceaușescu a refuzat să recunoască completul de judecată, spunând doar că „va răspunde doar în fața Marii Adunări Naționale”.
El și soția sa au fost executați rapid de un pluton de soldați.
Imediat după anunțarea execuției, situația s-a calmat în țară. „Teroriștii” au dispărut, nu s-a mai tras, nu s-au mai purtat lupte de stradă. În mare, autoritatea noii puteri revoluționare, cu ghilimele sau nu, a fost recunoscută.
Nu a dispărut doar cuplul Ceaușescu, a dispărut orice șansă de restaurare a regimului comunist, la 45 de ani după instalarea sa. Foștii comuniști au devenit democrați, cel puțin în nume, deși a mai trecut mult timp până ca politicienii și mai ales populația să înțeleagă democrația.
România intra într-o nouă și turbulentă perioadă, cea a tranziției postcomuniste. Una care a durat decenii bune. Ceaușescu a fost executat, dar mentalitățile și structurile comuniste nu au fost executate odată cu el.