Rectorul SNSPA, Remus Pricopie: ”Când un partid devine sectă. Istoria ne arată că violența simbolică este doar preludiul violenței reale: de la cuvânt la faptă, drumul este mereu mai scurt decât credem”

Remus Pricopie, rector al SNSPA, avertizează într-o amplă analiză că democrațiile contemporane traversează o fază periculoasă, în care intoleranța, radicalizarea și sectarismul politic cresc vizibil.

Pornind de la comemorarea Kristallnacht – noaptea de 9 spre 10 noiembrie 1938, momentul declanșator al persecutării oficiale a evreilor din Germania nazistă –, Pricopie subliniază într-un articol publicat pe Revista Cultura că „Europa își pierdea pentru mult timp busola morală”, iar lecțiile acelui moment rămân valabile și astăzi.

Autorul explică faptul că fenomenele de intoleranță nu apar brusc, ci se dezvoltă treptat, atunci când politica abandonează dialogul rațional. „Momentele de tip Kristallnacht nu apar din neant. Ele se nasc atunci când politica părăsește teritoriul raționalității deliberative și intră în zona sectarismului.” Pricopie subliniază că pericolele actuale sunt alimentate de crize suprapuse, ritmul accelerat al comunicării și polarizarea digitală.

Fostul premier britanic Tony Blair ar fi fost eliminat de pe lista scurtă a lui Trump pentru „Consiliul pentru pace” din Gaza

Ce s-a întâmplat cu toate băuturile alcoolice americane pe care Canada le-a retras de pe rafturi?

În articol, profesorul face o distincție clară între partid, sectă și extremism: „‘Partidul’ este, în logica democratică, un instrument al reprezentării. ‘Sectarismul’ este o stare de închidere doctrinară: adevărul devine unic și revelat, iar liderul are rolul de ‘guru’. Iar ‘extremismul’ este refuzul pluralismului și înlocuirea lui cu logica prieten-dușman.”

Pricopie arată cum un partid poate aluneca spre sectarism: „Reducerea doctrinei la dogmă, apariția liderului providențial, ritualizarea deciziilor și atacul sistematic asupra instituțiilor – toate acestea transformă partidul într-o sectă politică.” Exemplele istorice sunt bine cunoscute: Mussolini, Hitler, Stalin sau Mișcarea Legionară, dar autorul subliniază că nici România contemporană nu este imună.

Cu referire la prezent, Pricopie avertizează asupra „dogmatismului moral” utilizat ca instrument de excludere și agresiune simbolică. „Apelul la ‘standarde morale’ devine o nouă formă de violență simbolică – o morală instrumentalizată pentru a condamna, a stigmatiza și, în final, a justifica agresiunea.” El atrage atenția că violența simbolică precede întotdeauna violența fizică.

În ceea ce privește partidele actuale, el avertizează: „Într-un moment în care anumite partide – inclusiv unele care se consideră ‘europene’ – manifestă comportamente sectare, intolerante, agresive, discuția despre sănătatea democrației devine obligatorie.” Pricopie denunță dublul limbaj politic, „moralismul de fațadă” și transformarea loialității interne în cult al liderului.

”În loc de concluzie, propun să reflectăm asupra a cinci norme simple ale igienei democratice – nu ca manifest, ci ca rutină zilnică. Mai întâi, prezumția de bună-credință: fără ea, dialogul e imposibil.

Apoi, dreptul de a greși: fără acest drept, nimeni nu mai riscă să gândească.

Al treilea, datoria de a argumenta: cine afirmă, probează; cine acuză, furnizează fapte. Al patrulea, dreptul la dezacord loial: opoziția este un serviciu public, nu o crimă.

În fine, limita puterii: majoritatea decide, dar nu decide orice și nu împotriva cuiva, iar această decizie se încadrează în limitele Constituției, care trebuie să fie pavăza tuturor – majorități de azi și minorități de mâine –, nu atributul unora.

Dacă reușim să transformăm aceste norme în reflexe, 9 noiembrie va rămâne un prag de conștiință, nu un prag al resemnării. Iar partidele – cu toate inevitabilele lor tensiuni – vor rămâne partide, nu secte politice. Memoria nu schimbă trecutul, dar poate schimba viitorul. Depinde doar de noi dacă o tratăm ca pe un calendar sau ca pe o busolă.

Astfel de reflecții merită, de altfel, să fie purtate mai des și în România. Într-un moment în care anumite partide – inclusiv unele care se consideră „europene” – manifestă comportamente sectare, intolerante, agresive, sau transformă loialitatea internă în cult al liderului, discuția despre sănătatea democrației devine obligatorie. Vedem această alunecare atât în discursurile radicale ale formațiunilor naționaliste, cât și în rigiditatea dogmatică a unor partide care se revendică din modernitate.

Tot mai des, pretinsele standarde morale sunt folosite ca armă de delegitimare, pentru a umili, a exclude și, în final, a justifica agresiunea simbolică.

Dar istoria ne arată că violența simbolică este doar preludiul violenței reale: de la cuvânt la faptă, drumul este mereu mai scurt decât credem. În plus, în interiorul acestor structuri apare un fenomen la fel de nociv – dublul limbaj – prin care liderii proclamă valori în spațiul public, dar le încalcă sistematic în interiorul propriei organizații. Este forma modernă a imposturii politice: moralismul de fațadă care acoperă intoleranța, disprețul față de dialog și setea de control. Sectarismul nu are culoare politică – dar are consecințe. Iar despre ele va fi nevoie să revenim, pe larg, în articolele viitoare”, a arătat Pricopie.