„Romania, tara de secaturi”. Si acesti romani trebuiau IMPUSCATI? Lista lui Liiceanu

news

Gabriel Liiceanu face publica scrisoare deschisa adresata presedintelui Academiei Romane, dupa ce a aflat ca Nicolae Breban a cerut ca atat el cat si Horia Patapievici sa fie inpuscati pentru lipsa de patriotism. El realizeaza si  o lista cu alti mari scriitori ai Romaniei, printre care Mihai Eminescu, Octavian Goga, IL Caragiale, Emil Cioran si Petre Tutea, care au indraznit sa aiba cuvinte grele la adresa tarii.

„Este a treia oara in douazeci si cinci de ani cand, intr-o tara in sfarsit democratica, s-a cerut in mod public sa fiu impuscat. Va asigur ca acest lucru nu ma flateaza deloc.

Prima oara a fost in 13 iunie 1990 (debutul faimoasei mineriade), cand, ducandu-ma dimineata la birou, a trebuit sa traversez o multime care bloca intrarea in corpul C al impunatorului edificiu al fostei Case a Scanteii. Pe langa Humanitas, in aceeasi aripa a cladirii se afla si sediul Romaniei libere. Mia de oameni adusa acolo (muncitori de la etajele II si III, unde se afla „Complexul tipografic Casa Scanteii”, actualmente tipografia Coresi), monitorizata de oamenii Securitatii devenite peste noapte SRI, avea ca sarcina sa scandeze pe rand „Moarte lui Bacanu!”, „Moarte lui Paler!”, „Moarte lui Liiceanu!”. Am intrat in multime fara sa stiu ce se intampla. Va imaginati oare o clipa cat de straniu e sa traversezi (ca un intrus!) o masa de oameni care iti cere moartea? Si sa te gandesti ca o fac fara sa stie ca tu esti acolo? Ca te-ai intrupat deodata, printre ei, oarecum din strigatul lor, repetand politicos, in timp ce iti croiesti drum spre poarta intrarii, „Imi permiteti? Imi permiteti, va rog?”. Ma simteam impostor in incognitoul meu si, intr-o strafulgerare de gand, mi-a venit sa strig: „Dar sunt aici!”. Apoi, in timp ce inaintam cu greu, nu incetam sa ma intreb de ce imi voiau oamenii aceia moartea, de vreme ce, evident, nici unul nu stia de fapt nimic despre mine.
Apoi, doua-trei luni mai tarziu, in Romania Mare, a aparut o lista (erau pe ea vreo zece nume) cu persoanele care trebuiau impuscate pe stadion „pentru ca in Romania sa fie liniste”. Numele meu era printre ele, de altminteri in cea mai placuta companie.

Iar acum, dupa douazeci si cinci de ani, reapar, iata, alaturi de Patapievici, pe lista „de impuscat” a lui Breban.
Domnule Presedinte, va dati seama ca, scriindu-va, nu despre Breban este vorba aici. Va imaginati pesemne si dumneavoastra, cum imi imaginez si eu, ce infern trebuie sa fie in sufletul acestui om de-a ajuns sa ceara, intru inseninarea lui, impuscarea unor confrati. Dar de ce? Si unde? In ce cadru social? Prin decizia carei instante? De catre cine? De care echipa a mortii? Dar, cum spuneam, nu despre tainicele miscari ale unui suflet innegurat este vorba aici. Va propun ca deocamdata sa-l abandonam pe-acesta propriei sale torturi. Nu de resortul Academiei tine ostoirea enormei sale suferinte.

In schimb, se pare ca, atunci cand se intampla ca intre zidurile Academiei sa se ceara impuscarea unui scriitor, in discutie e Academia insasi. Presedintele Sectiei, dl Eugen Simion, nu s-a grabit sa sune la 112, nici sa-l pofteasca pe vorbitor afara, nici sa-l admonesteze, nici sa ridice sedinta, nici sa ceara parerea colegilor aflati in sala despre scena la care erau martori. Dintre participanti, am inteles ca doar doi membri – poeta Ileana Malancioiu si lingvistul Grigore Brancus – s-au ridicat sa spuna ca rostul Academiei nu este sa propuna executii sumare. Le multumesc amandurora. Se pare ca academicianul Brancus, un respectabil domn trecut de 85 de ani, a platit pe data firescul interventei sale, fiind reprimandat golaneste de catre vorbitorul setos de sange. Ceilalti, infricosati (?!), au tacut malc, facandu-se astfel complici cu cele petrecute sub ochii lor. Nimeni, in afara celor doi, n-a mai gasit de cuviinta sa semnaleze faptul ca printre ei se ratacise un personaj care ii compromitea pe toti si, odata cu ei, insusi blazonul Academiei.

Nu pot sa inchei inainte de a ma opri asupra vinilor care i se aduc de ani buni lui Horia Patapievici. Atat de mari, se pare, incat ele ar trebui ispasite, iata, prin moarte! Stupefianta, in cazul judecarii lui, este tehnica inversarii termenilor realitatii, incapatanarea cu care albul este prezentat ca negru. Cum s-a ajuns ca una dintre cele mai rafinate personalitati ale culturii noastre, in loc sa primeasca onorurile de rigoare, sa fie scuipata pe strada si tratata, intr-un discurs continuu al urii, ca „haimana” si „derbedeu”? Care sunt crimele care i se pun in spate?
Eminescu, mai intai. Am obosit si eu, si altii (nu mai vorbesc de insusi cel incriminat) sa explicam ca Patapievici nu a vorbit niciodata de Eminescu ca despre un cadavru. Dimpotriva! De cate ori i se pune in seama o asemenea enormitate, in joc e o rastalmacire ordinara. In textul sau (publicat in revista Flacara nr. 1-2, 2002, p. 86 si intitulat „Inactualitatea lui Eminescu in Anul Caragiale“), Patapievici spune ca in cultura postmoderna care domina universitatea romaneasca de azi, Eminescu a ajuns sa fie considerat invechit si sa fie tratat ca lucrul acela de care te rusinezi si pe care vrei sa-l ascunzi. Stim cu totii expresia „chaque famille a son cadavre dans l᾿armoire”. Patapievici il elogiaza pe Eminescu-cel-etern-viu si deplange faptul ca noile generatii il vad ca pe „cadavrul din debara”.
Cat despre felul in care Patapievici a vorbit „de rau” poporul roman… De ce ne facem ca nu stim in ce masura in marile iubiri pandeste dezamagirea pe care poate sa ne-o produca fiinta indragita? Nu tocmai in marginea absolutului ratat a aparut de-a lungul istoriei culturii europene locul retoric al celui dezmintit in asteptarile lui?

Cu cat mai apriga e iubirea, cu-atat mai mari sunt exigentele fata de fiinta iubita. Cu cat vei fi asezat-o mai sus, cu-atat, la ceasul bilantului, o vei insoti mai tare cu vaietele si blestemele tale. Iar cand e vorba de suferinta pe care ti-o provoaca defectele poporului tau, tonul dezamagirii suferinde din prea multa iubire urca pana „pe culmile disperarii”. Iata-l pe Eminescu: „Dar domnilor! Mi-e rusine sa fiu roman! Dar ce fel de roman? Roman care vrea a-si fi insusit monopolul, privilegiul patriotismului si-a nationalitatei – asa roman de parada mi-e rusine sa fiu.” (Opere, vol.IX, p.459-460). Iata-l pe Caragiale: „M-am exilat si atata tot. […] nu am ce cauta acolo, unde lingusirea si hotia sunt virtuti, iar munca si talentul, vitii demne de compatimit.” Iata-l pe Octavian Goga: „Tara de secaturi, tara minora, cazuta rusinos la examenul de capacitate in fata Europei… Aici ne-au adus politicienii ordinari, hotii improvizati astazi in moralisti, ministrii care s-au vandut o viata intreaga, deputatii contrabandisti… Nu ne prabusim nici de numarul dusmanului, nici de armamentul lui, boala o avem in suflet, e o epidemie infricosatoare de meningita morala.” (Jurnal, 1916). Iata-l pe Emil Cioran: „In tara cu romani, nimic nu reuseste. Totul se intampla altcum. (…) Un imn negativ e viata noastra. El nu patrunde in spatiu, ci se destrama in vibratii de nicaieri, ca un parfum sau o putoare de absurd. (…) Intre neamurile bolnave, noi suntem cei mai bolnavi.” (Indreptar patimas II, pp. 23-24) Iata-l, in sfarsit, pe Petre Tutea: “Un tampit mai mare ca mine nu exista. Sa faci 13 ani de temnita pentru un popor de idioti!” (322 de vorbe memorabile).

Breban a uitat sa-i puna pe lista celor de impuscat pe toti acestia. Dupa cum, daca ar fi fost german, ar fi trebuit sa compuna o lista a mortii din care n-aveau cum sa lipseasca Hegel („Germanul, cu cat e mai slugarnic intr-o privinta, cu atat e mai desfranat in alta; marginire si lipsa de masura, originalitate, este ingerul satanic care ne loveste pe noi, germanii, cu pumnii”), Nietzsche („A fi un bun german inseamna a te degermaniza” si „Un bun german e cel care nu mai e german”)* si, mai abitir, Schopenhauer („In perspectiva mortii mele, doresc sa fac aceasta confesiune: dispretuiesc natiunea germana datorita prostiei sale nesfarsite si rosesc la gandul ca ii apartin.”).

Asadar, domnule Presedinte, Breban a cerut ca Horia Patapievici si cu mine sa fim impuscati in numele ingrijoratei sale iubiri de Romania si a neiubirii noastre de ea. Nu credeti, desigur, cum nu cred nici eu, ca patriotismul poate fi pur si simplu proclamat si folosit apoi ca jalnica forma de legitimare, la adapostul careia e permisa orice ticalosie. Iubirea de tara nu poate fi niciodata judecata dupa vehementa lovirii cu pumnul in piept si dupa fierbinteala cuvintelor varsate la un microfon. Patriotismul lui Patapievici poate fi in schimb masurat direct dupa serviciile pe care le-a adus el imaginii Romaniei si dupa felul in care a patruns cultura ei in lume in cei sapte ani cat s-a aflat in fruntea Institutului Cultural Roman. Niciodata Romania n-a fost mai mult si mai bine onorata in fata altor culturi ca in acesti ani fasti. Cat priveste patriotismul meu, neclamat niciodata ca atare, cred ca ar putea fi judecat dupa cele douazeci de milioane de carti si dupa cele peste trei mii de titluri pe care Humanitas le-a revarsat asupra tarii in acest sfert de secol. Peste jumatate apartinand unor autori romani. (Vi se pare oare ca este un motiv suficient ca sa fiu impuscat pentru ca titlurile lui Nicolae Breban nu se afla printre ele?)

Cred, in schimb, ca si patriotismul acestui imprecator isi are propria masura. Ce-ar fi sa pornim, de pilda, in evaluarea lui de la numarul de dedicatii ingenuncheate date de Breban in ascuns pe propriile volume, de-a lungul anilor ᾽70 – ᾽80, cuplului care a facut Romaniei cel mai mare rau din istoria sa: cuplul Ceausescu? Cat isi iubeste oare tara cel care saruta in culise mana tiranului? Sau ce-ar fi sa luam ca masura a patriotismului sau acel zglobiu si cinic „Servim tara!”, cu care-si insotea convorbirile telefonice cu generalul de Securitate Plesita, dupa ce-i livra acestuia date despre prietenii apropiati si rudele lor?

Grav e ca pe omul acesta domnul Boroianu l-a ales sa onoreze Consiliul Institutului Cultural Roman. Acesta este omul care, dintre zidurile Academiei, animat de-o irepresibila iubire de patrie, a cerut impuscarea celor care nu l-au onorat pe masura voita de el.

N-am cum sa nu va intreb, Domnule Presedinte, daca credeti ca dinlauntrul „celui mai inalt for de spiritualitate” al Romaniei poate fi lansata instigatia la crima. Astept cu incredere raspunsul dumneavoastra”, a scris Liceanu intr-o scrisoare publicata pe contributors.ro.

Iti place aktual24.ro? Urmareste fluxul de stiri aktual24.ro si pe Facebook

Mai mult despre: , ,


Comentarii: