Romanul caruia Romania ii refuza cetatenia romana. Cum a fost chinuit in copilarie in Transnistria pentru ca era roman: „Si totusi, eu sunt mandru ca am ales sa invat limba romana. Ea a contribuit foarte mult la formarea caracterului meu”
Un roman nascut in Transnistria, Andrei Dorul, relateaza intr-o postare emotionanta pe Facebook ce a fost nevoit sa indure in copilarie din cauza originii sale si, cu toate acestea, Romania a refuzat sa-i acorde cetatenia romana.
Lipsuri materiale teribile, discriminare si violente exacerbate, totul pentru ca era de origine romana. Singurul loc in care Andrei Dorul si-a gasit alinare in copilarie a fost in Romania, in timpul unor tabere finantate de statul roman, insa Romania a refuzat mai apoi sa ii acorde cetatenia romana.
„Motivul ar fi precum ca partea stanga a Nistrului niciodata nu a fost teritoriu al Romaniei Mari. Respectiv, eu nu pot pretinde la cetatenia Romana. (…) Ma resemnez si cu asta, asa cum m-am resemnat si cu multe altele. Stiti in ce cu adevarat mi-a fost cel mai greu? Sa ma simt strain oriunde nu m-as afla. Atat in stanga a Nistrului, cat si in dreapta lui, dar si dincolo de Prut.
Si totusi, eu sunt mandru ca am ales sa invat limba romana. Ea a contribuit foarte mult la formarea caracterului meu. Iar caracterul, ori il ai, ori nu-l ai deloc. La multi ani, Limba Romana!”, a explicat Andrei Dorul.
Postarea integrala a lui Andrei Dorul:
De vreo cativa ani eu tot voiam sa scriu aceasta postare, dar imi lipsea un “puzzle” pentru a o finisa.
Despre limba romana, dar si despre cat de mult conteaza sa te nasti intr-un timp potrivit, intr-un loc potrivit si sa fii inconjurat de oameni potriviti.
•••
Sunt nascut in partea stanga a Nistrului.
Prin anii ‘80 in orasul Dubasari erau 7 scoli, dintre care doar o scoala cu 10 clase era in limba romana, pe atunci moldoveneasca si in grafia chirilica. Scoala din satul nostru era doar de 8 clase.
De fapt, prin sate scolile moldovenesti erau majoritatea de 8 clase.
Nu stiu de ce, dar pentru moldovenii de atunci, 8 clase era nu doar o normalitate, dar si un scop.
Pentru rusi normalitatea era minim 10 clase plus un institut.
Asta era intr-atat de normal, incat daca intalneai vreodata vreun moldovean la costum si cravata, te bucurai pentru el. Pentru ca erai sigur ca el se duce la vreo nunta sau, vine de la ea.
•••
Scoala noastra din sat, cea de 8 clase, era la o distanta de vreo 500 m de casa, dar parintii mei isi doreau un viitor mai bun pentru mine si m-au dat la scoala din oras, care era la vreo 5 km.
Prin ‘89 cand a aparut limba romana, in scoala noastra s-au format doua tabere, pro si contra. Si cei ce au fost contra, si-au transferat copiii in alte scoli, unii in scoli ruse, altii nici nu mai stiu.
Respectiv, scoala noastra din acel moment a inceput sa se rareasca, tare. S-a rarit intr-atat, incat am cedat cladirea noastra in favoarea unei scoli rusesti, care se marise si nu mai incapeau in scoala lor. Pe noi insa ne-au mutat impreuna cu o alta scoala rusa, care era in etata de dezvoltare si inca nu ocupa toata cladirea lor.
Deci noi imparteam o cladire la doua scoli. Jumate scoala rusa, jumate romana.
•••
Intr-o regiune ca stanga a Nistrului, unde toti moldovenii sunt rusificati pana-n maduva oaselor, limba romana s-a implementat nu doar cu intarziere, dar si foarte greu.
Unica schimbare pe care am simtit-o noi brusc, a fost pusul cravatei de pioner in cui.
•••
Invatand in scoala romana, dar impreuna cu rusii, la pauzele dintre lectii, noi eram nevoiti sa vorbim in rusa. Asta in caz ca nu eram pregatiti de vreo bataie. Pentru ca daca vorbeam romana in prezenta rusilor, lor li se parea ca-i vorbim de rau. Asta de fapt a fost dintotdeauna si nu doar la scoala.
Ei nici pana-n ziua de azi n-au inteles ca daca vreau sa le spun ceva de rau, eu le voi spune in limba lor, ca sa inteleaga.
•••
Situatia din partea stanga a Nistrului de la o zi la alta tot se agrava. Si de la primele confruntari cu violente, ai mei au decis sa ma transfere la scoala din sat, mai aproape de casa.
Peste o luna s-a inceput razboiul. Respectiv, eu si multi ca al de mine pierdusem jumate de an de invatatura.
Clasa a saptea mai ca nici n-o tin minte.
•••
Am stat noi cat am stat ascunsi si baricadati, cand prin case, cand prin beciuri. Dar intr-un final am cedat si ne-am refugiat in padurea Codrilor. Intr-o tabara, in care erau cazati toti refugiatii.
Acolo in tabara, pentru copii se organizau ture spre Romania. Si chiar din a doua zi cum am ajuns, eu am pornit spre Romania.
•••
In prima tura, deoarece eram cazati intr-un complex scolar, ne-au organizat vreo cateva zile sa asistam la lectiile lor.
Si va spun asa cum este; noi nu ca nu intelegeam ce invatau ei, noi nici nu intelegeam ce vorbesc ei.
Desi ne consideram ca vorbim aceeasi limba.
Tot atunci, pe noi ne-a vizitat o delegatie al ministerului afacerilor interne, in frunte cu ministrul lor. Si fiecare ofiter si-a ales cate un copil, pe care il va imbraca din cap pana-n picioare pentru toate 4 anotimpuri.
Vreti sa stiti cum ne-am simtit noi atunci?
Cand un copil primeste vreo 4 cutii mai mari ca dansul, pline cu de toate si totul nou. Un copil care e crescut la tara si care nu avea nici o haina sa nu fie rupta sau, in cel mai bun caz, carchita.
Da, a fost WOW, iar zborul lui Gagarin s-a dus pe planul 2.
Iar pe langa toata bucuria asta, zilnic mai veneau oameni ce traiesc prin apropiere si ne lasau la poarta complexului cutii, sacose si chiar saci cu de toate (mancare, haine, jucarii si diferite lucruri).
•••
A doua tura in Romania a fost deja in alt format, eram imprastiati fiecare la cate o familie.
Familia cea de romani mai ca nu-mi suflau si-n ciorba. Pe langa grija pe care mi-au acordat-o, au vrut si sa-mi cumpere multe, dar eu am refuzat, deoarece aveam deja de toate din prima tura. Dar la sfarsit, daca ei tot insistau, i-am rugat sa cumpere ceva pentru fratele meu mai mic (de 5 ani). Ei asa si au facut si inca din tot sufletul.
Pret de aproape doua luni, am trait cu niste oameni straini, dar totodata intr-atat de apropiati, incat nu voiam sa plec de la ei.
Aveam 13 ani, dar la plecare le-am promis ca neaparat o sa-i vizitez cand voi creste mare.
•••
Dupa o vara petrecuta prin Romania, ne-am intors cu totii inapoi, in padurea noastra, a refugiatilor.
Clasa a opta m-am dus s-o invat la scoala din apropierea padurii, in Ivancea. In centru satului, pana unde ne aducea transportul, era o scoala rusa, iar cea romana era pana-n clasa patra. O alta scoala romana de 9 clase era amplasata in alt capat al padurii. Soferul ce ne aducea mi-a zis clar; ca nu va face drumul asta doar pentru un elev. Asa ca cei aproape 2 km trebuia sa-i fac in maxim 10 minute ca sa nu intarzii la prima lectie. Si asa zilnic si anul imprejur.
Mai rau ca in clasa 8-a, eu n-am invatat niciodata. Era si logic, dupa ce pierdusem jumate de an de invatamant.
La sfarsitul anului i-am spus mamei ca daca nu vrea sa traga o rusine la adunarea de parinti, mai bine sa stea acasa.
Ea m-a ascultat.
•••
Peste un an noi ne mutam in sudul Moldovei, in Basarabeasca.
Si prima ce mi s-a aruncat in ochi prin geamul casei, era o scoala mare si frumoasa, la o distanta de o mana intinsa.
M-am bucurat tare. Dar degeaba, era o scoala rusa.
Basarabeasca avea si o scoala in romana, dar la fel ca si cea din Ivancea, era la etapa de dezvoltare, maxim pana-n clasa a cincea.
Asa ca, clasa a 9-a m-am dus s-o invat in satul Abaclia, ce se alfa la vreo 5 km pe de-a dreptul prin stepa lor.
Tata atunci lucra la doua joburi. Noaptea paznic, iar ziua cioban la o stana de oi.
Eu dupa scoala ma duceam si-l inlocuiam, ca sa se odihneasca pentru lucrul de noapte.
Fiind printre straini si fara prieteni, nu aveam alt ceva de facut, decat sa pasc oile si sa invat.
Si clasa a noua o termin doar pe note de 9 si 10.
Sunt eliberat de vreo doua examene, inclusiv de la istoria romanilor si particip la olimpiada raionala de limba si literatura romana, si iau primul loc.
In anul cela deja i-am dat voie mamei sa mearga la adunarea parinteasca.
•••
Clasa a zecea. Ne intoarcem in sfarsit acasa, in stanga a Nistrului. Si ca sa nu ma bag iar in mama iadului, adica impreuna cu rusii, ma duc sa invat normal in limba romana in satul vecin.
Deoarece erau vreo 7 km pe jos pana la scoala, pe la sfarsit de an, se mai intampla ca intarziam.
Intr-o zi chiar intarziasem binisor si tot atunci un profesor de la scoala, intalnindu-ne pe drum, ne-a luat peste picior. Precum ca “la ora asta lumea deja vine de pe deal, dar noi nici la scoala n-am ajuns inca”.
Eu i-am raspuns urat.
Peste cateva zile am fost exmatriculat.
Pe atunci disciplina nu era ca acum. Si nu te ajuta nimic, nici scuzele aduse de tine, nici a lui mamta cu tot neamul impreuna.
Decis si punct.
•••
Clasa 11 si ultimul meu an de invatamant, neavand alta iesire, dar si alta scoala, ma duc inapoi la scoala de la care a inceput totul. Acolo unde de la bun inceput au fost cel putin cate doua clase paralele si cate vreo 40 de elevi in fiecare clasa, a ajuns sa avem doar o clasa si doar cu 10 elevi.
Comparativ cu cele ruse, care aveau si scoli mai multe, si fiecare clasa avea cate 2-3 clase paralele si cate vreo 30 de elevi in fiecare clasa.
•••
Pe timpul cela, ultimul sunet pentru absolventi se organiza precum o parada.
Atat pentru noi, cat si pentru parintii nostri, cel mai frumos moment pe parcursul a celor 10 ani de invatamant, a fost anume atunci. Cand noi, doar in 10 oameni am defilat pe “piata victoriei” reprezentand unica scoala in limba romana din oras. Iar spre final, in 3 perechi am dansat valsul lui E. Doga “Gingasa si tandra mea fiara”.
Noi inca nu stiam ce-i asta mandrie, dar parintii nostri la sigur s-au mandrit atunci cu noi.
•••
Dupa scoala, ca sa nu fac armata in stanga a Nistrului, ma scot de la evidenta de acolo si ma pun in Moldova. Caci n-o mai luptat tata pentru a-si vedea copilul in randurile separatiste.
Majoritatea prietenilor mei au ales sa-si faca slujba acolo pe loc. Mai bine zis, fosti prieteni, ca altfel nu-i pot numi, caci pana acolo a mers prietenia.
Armata Moldovei nu m-a primit cu colaci si sare. Si nici pe aproape nu era asa cum imi povestea tata despre armata lui. Si la toate astea, mai adaugam ca sunt din partea stanga a Nistrului. Ceea ce ar insemna ca sunt separatist.
N-am sa ma dau in multe detalii. Pot doar sa spun ca atunci cand m-a vizitat mama prima data, s-a speriat si mai ca nu m-a recunoscut.
Eu nici nu stiam ce sa-i zic, sa-i povestesc totul sau nimic. I-am zis doar ca vreau acasa. Fa ceva. Ea a plans si mi-a zis ca nu e in puterile ei sa faca ceva si ca trebu sa rabd.
Eu mi-am continuat slujba, iar scurt timp am fost internat in spitalul militar cu ulcer duodenal, cu minus 3 dinti, jumate de corp vanat si cealalta plina de bube. Bubele, dupa spusele lor, erau din cauza ca mi-am racit sangele, mari si peste tot.
•••
In fine, dupa armata revin acasa si taman prin anii ceia se pornise procesul pentru redobandirea cetateniei romane.
Mi-am strans toate actele pe care le aveam si am plecat la Iasi sa le depun. Randurile erau foarte mari si pret de cateva zile, incercarile mele de a prinde rand si de a ajunge pana la capat, esuau. Pana la urma, sa mi se dea de inteles ca degeaba stau, caci nu am toate actele necesare.
Mai pe scurt, m-am intors acasa.
•••
Si au trecut multi ani. Intre timp si tata a murit, si casa parinteasca am vandut-o.
•••
Iar prin 2017, calatorind prin Romania, mi-am facut drum la familia cea cu suflet mare. Acolo unde 25 de ani urma am fost primit ca refugiat, dar au avut grija de mine ca de propriul copil. Acolo unde le-am promis ca o sa-i vizitez cand voi creste mare.
Dupa atatia ani, era si logic sa nu le gasesc nici urma lor, nici casa. Cel putin, nu aveam mari asteptari.
Dar intr-un final, le-am gasit eu casa. Si sunand in continuu la poarta, a iesit un mosnejel.
El se apropia tiptil de poarta, iar eu in gandul meu ghiceam: E el sau nu e el? E acel barbat pe care il tin eu minte, inalt, mandru si frumos sau nu?
Nici nu stiam cum sa incep vorba si cum sa ma prezint.
Zambind, am inceput vorba cu “Buna ziua”.
El deodata m-a cuprins si mi-a raspuns: “Noi tot timpul te-am asteptat”.
Eu m-am blocat.
Asa emotii cred ca pot fi intelese doar de cei ce le-au simtit si ei vreodata.
Iar eu dupa asta m-am pus pe ganduri si tot mai des ma intrebam; Poate totusi locul meu e in Romania. Caci doar aici m-am simtit bine si am fost sustinut, asteptat si inteles. Atat de autoritati, cat si de oameni simpli.
•••
Mult timp n-am stat pe ganduri si peste vreo doua luni imi adun toate actele pentru redobandirea cetateniei si plec la Bucuresti. Si de data asta totusi reusesc sa le depun.
•••
Si iata acum suntem in 2021. Si dupa 4 ani de asteptari, sa nu zic 30 ani, primesc raspuns de la Autoritatea Nationala pentru Cetatenie:
-REFUZ.
Motivul ar fi precum ca partea stanga a Nistrului niciodata nu a fost teritoriu al Romaniei Mari. Respectiv, eu nu pot pretinde la cetatenia Romana.
•••
Mda…, stiam de asta. Dar pe de alta parte mai stiu ca foarte multi ani la rand, nu s-a tinut cont de asta si aceasta cetatenie le-a fost acordata la o gramada de transnistreni, ucraineni si rusi. Care macar nici nu cunosc limba acestei tari, traditiile lor, de valori nici nu mai zic.
Dar asta e.
Ma resemnez si cu asta, asa cum m-am resemnat si cu multe altele.
Stiti in ce cu adevarat mi-a fost cel mai greu?
Sa ma simt strain oriunde nu m-as afla. Atat in stanga a Nistrului, cat si in dreapta lui, dar si dincolo de Prut.
Si totusi,
Eu sunt mandru ca am ales sa invat limba romana. Ea a contribuit foarte mult la formarea caracterului meu. Iar caracterul, ori il ai, ori nu-l ai deloc.
La multi ani, Limba Romana!
