Statele din Golful Persic se confruntă cu o problemă. Dacă Iranul va câștiga războiul, situația se va agrava: China va fi elementul-cheie

Adaugă ca sursă preferată pe Google

Iran, războiul și miza Strâmtorii Ormuz

Dacă regimul de la Teheran supraviețuiește, își reconstruiește capacitățile de rachete cu rază lungă de acțiune și își păstrează uraniul îmbogățit, va fi clar cine a „câștigat” acest război și cine controlează Strâmtoarea Ormuz. În cazul improbabil în care regimul ar fi de acord cu o reducere a razei de acțiune a rachetelor sale și și-ar deschide porțile pentru inspectorii nucleari, s-ar putea trage o concluzie diferită.

„L-am presat puțin”. Zelenski anunță că Putin este acum pregătit pentru negocieri reale

Miruță intră tare peste colcăiala de interese de la Metrorex: ”Trimit iar Corpul de Control: verificarea contractelor costisitoare de pază, curățenie și servicii”

Primul scenariu ar fi, de asemenea, o victorie pentru principalul sponsor al Iranului, China. Acest lucru ar transforma ceea ce este deja o durere de cap pentru statele din Golf într-o migrenă. Tensiunea dintre dependența de SUA în materie de securitate, dar de China din punct de vedere economic, ar deveni mai dureroasă și le-ar determina să se întrebe dacă au nevoie de un remediu. În ultimul deceniu, Arabia Saudită, Emiratele Arabe Unite și alte țări s-au angajat într-o „acoperire strategică”.

Ele se înclină spre Statele Unite, dar au aderat la inițiativa chineză „Belt and Road”, care trece prin porturile din Golful Persic. Alianța Consiliului de Cooperare al Golfului, formată din șase țări, are acum mai multe schimburi comerciale cu China decât cu UE. China este cel mai mare partener comercial al Arabiei Saudite, într-o relație care depășește domeniul energetic și include achiziționarea de rachete balistice și drone militare chinezești de către Riad.

Când a izbucnit războiul pe 28 februarie, statele din Golf sperau că vor fi cruțate. Au încercat să convingă Washingtonul să nu deschidă focul și au refuzat permisiunea de a folosi bazele de pe teritoriul lor. Apoi au văzut câtă teroare era Iranul pregătit să dezlănțuie asupra lor. Aeroporturile, infrastructura energetică și stațiile de desalinizare au fost lovite, alături de centrele de date, clădirile rezidențiale și hotelurile. Numai Emiratele Arabe Unite au suferit peste 2.000 de atacuri cu drone și rachete balistice.

Escaladare regională și poziția statelor din Golf

Furia lor a fost atât de mare încât, după primele două săptămâni, Arabia Saudită și Emiratele Arabe Unite au spus în particular Washingtonului că războiul ar trebui să continue până la căderea regimului. Acum se tem că americanii vor pleca acasă, lăsându-i să se confrunte cu un Iran beligerant care își va reconstitui armata și va trece la ofensivă pentru a-și recâștiga poziția de putere dominantă în Orientul Mijlociu.

Statele din Golf nu își fac iluzii cu privire la intențiile Teheranului și au văzut cum apropierea lor prudentă de Iran și diplomația discretă nu le-au salvat. În ultimele șase săptămâni, reputația lor de refugiu stabil pentru investițiile străine și turism a fost afectată. Ele sunt de acord cu șeicul Jarrah Jaber Al-Ahmad Al-Sabah, ministrul de externe al Kuweitului, că regiunea a fost martora unui „model sistematic de subminare a stabilității regionale condus de Iran”, care „exploatează haosul și terorismul ca instrumente de influență”.

Iranul înainte și după conflict: rețele, pierderi și fragmentare

Înainte de masacrul israelienilor comis de Hamas pe 7 octombrie 2023, Iranul era în culmea gloriei. Milițiile sale din Liban, Siria, Yemen și Irak erau puternice, fabricile sale de rachete lucrau la capacitate maximă, iar țara se apropia de obținerea unei arme nucleare. Trei evenimente au schimbat această situație. Invazia eșuată a Rusiei în Ucraina a dus la retragerea majorității forțelor ruse din Siria care îl susțineau pe președintele Assad.

După furia ucigașă a Hamasului, Hezbollah a atacat Israelul. Răspunsul israelian a determinat miliția să își retragă majoritatea luptătorilor din Siria pentru a consolida frontul intern în Liban. Grupurile de opoziție siriene, văzând că drumul spre Damasc era deschis, au avansat. Garda Revoluționară Islamică, realizând că jocul s-a terminat, a fugit în Iran, în timp ce Assad a zburat la Moscova. Coridorul Iranului către Marea Mediterană, de la Teheran prin Bagdad, Damasc și Beirut, a fost întrerupt.

Actul SUA–Iran și revenirea politicii dure

Actul 3 a fost realegerea președintelui Trump, un om care s-a opus Iranului toată viața sa de adult. Încă din 1987, el a publicat anunțuri pe o pagină întreagă în marile ziare americane, afirmând că Iranul reprezintă o amenințare la adresa intereselor americane și că SUA ar trebui să fie plătite pentru protejarea aprovizionării cu petrol din Golful Persic.

În primul său mandat prezidențial, a retras SUA din acordul nuclear cu Iranul. În 2025, americanii s-au alăturat Israelului în Războiul de 12 Zile împotriva Iranului, iar anul acesta, susținând că Teheranul intenționa să construiască o bombă nucleară, Trump a lansat Operațiunea Epic Fury. Războiul a distrus armata iraniană, i-a epuizat arsenalul și i-a afectat capacitatea de a fabrica rachete noi.

Reconstrucție, descurajare și dileme strategice

Cu toate acestea, în starea actuală a lucrurilor, toate acestea vor fi reconstruite. Teheranul ar putea, de asemenea, să concluzioneze că cea mai bună apărare împotriva unui alt atac este obținerea clandestină a armelor nucleare cât mai repede posibil. Acest lucru ar lăsa statele din Golf între ciocan și nicovală. Răspunsul Arabiei Saudite ar putea fi acela de a-și căuta propria armă. O altă reacție ar putea fi consolidarea relațiilor cu China, în speranța că Beijingul va reuși să țină Iranul în frâu.

China dorește să creeze o lume în care SUA să nu mai fie puterea dominantă. Văzând oportunitatea de a reduce dominația americană în regiune, China îl poziționează pe președintele Xi ca fiind „adultul responsabil” din cameră, în contrast cu imprevizibilitatea președintelui Trump, care se manifestă prin atitudinea „sunt supărat, și ce dacă?”.

Limitările Chinei și dependența de securitatea americană

Cu toate acestea, sistemele de apărare americane au fost cele care au protejat statele din Golf atunci când Iranul a început să tragă. O îndepărtare rapidă de SUA le-ar lăsa fără apărare. Interesele Chinei în regiune sunt în primul rând economice, iar Beijingul nu dorește să se implice militar acolo.

De asemenea, îi lipsesc echipamentele și infrastructura necesară pentru a le instala. SUA au baze în toată regiunea care găzduiesc sisteme avansate de radar și de apărare antirachetă, precum sistemele Patriot și Thaad. Mai multe țări din Golf sunt desemnate „aliate majore non-NATO”, ceea ce înseamnă că pot achiziționa echipamente americane interzise altor țări.

Reconfigurarea alianțelor regionale și căutarea securității colective

Nu este ușor să înlocuiască acel echipament cu alternative chinezești sau rusești, ceea ce înseamnă că, cel puțin pe termen scurt, în ciuda furiei față de SUA pentru că i-au târât într-un război, vor rămâne alături de americani. Totuși, acest lucru va însemna să ceară garanții de la Washington că le va proteja și va urmări stabilitatea regională.

Atacurile asupra statelor din Golf ar putea, de asemenea, să le determine să caute o mai mare securitate colectivă. S-au jucat cu această idee de ani de zile, dar rivalitățile politice, neîncrederea și reticența de a renunța la suveranitate au blocat eforturile. Ultimele câteva săptămâni au arătat că schimbul de informații, combinarea forțelor aeriene și construirea unui sistem combinat de avertizare timpurie și de apărare antirachetă sunt în interesul lor.

Noi parteneriate de apărare și rolul Israelului

Găsirea altor parteneri de apărare va fi, de asemenea, pe ordinea de zi. Saudiții au deja un pact de apărare reciprocă cu Pakistanul, care include staționarea a 2.000 de soldați pakistanezi în regat, în timp ce Emiratele Arabe Unite au legături de apărare cu India și Ucraina, iar Qatarul găzduiește o bază militară turcă. Israelul împărtășește îngrijorările statelor din Golf cu privire la ambițiile nucleare și de rachete ale Iranului și ar fi dispus să colaboreze cu unele țări pentru a descuraja Teheranul.

Totuși, acest lucru ar fi inacceptabil din punct de vedere politic pentru majoritatea, în special pentru Arabia Saudită și Qatar, care leagă orice potențiale legături cu Israelul de soluționarea problemei palestiniene.

Concluzie: cine câștigă cu adevărat?

Când Trump a anunțat marți un armistițiu, s-a pus întrebarea cine a câștigat și cine a pierdut. Răspunsul scurt este că toată lumea a pierdut din cauza victimelor, a răniților și a daunelor economice pe termen lung. Răspunsul mai lung este că au existat numeroase aspecte pozitive și negative. Regimul iranian a supraviețuit, dar a suferit lovituri masive, programul său nuclear a fost întârziat cu ani de zile, iar impactul economic al războiului înseamnă că nu poate face prea multe pentru a ușura suferința populației de 90 de milioane de oameni.

Se pare că nu îi pasă prea mult de asta, iar pe scena mondială este văzut, deocamdată, ca fiind cel care a luptat cu cea mai mare putere a lumii până la un impas. În ciuda acestui aspect, superioritatea puterii militare americane a fost demonstrată, împreună cu disponibilitatea de a o folosi. China va fi luat notă de acest lucru în timp ce își analizează opțiunile pentru Taiwan. În contrast cu aceasta stă dovada că tehnologia militară de ultimă generație nu poate învinge geografia Strâmtorii Ormuz, combinată cu câteva rachete ieftine care pot lovi navele.

Washingtonul și-a epuizat, de asemenea, stocurile de rachete de precizie extrem de scumpe și a fost forțat să transfere o parte din sistemele sale de apărare aeriană din Coreea de Sud în Orientul Mijlociu. Israelul și-a demonstrat din nou superioritatea militară împotriva a ceea ce consideră o amenințare existențială, dar nu a reușit să dea lovitura decisivă pe care și-o dorea.

Moscova a câștigat de pe urma creșterii prețurilor petrolului, care vor alimenta bugetul său militar în încercarea de a subjuga Ucraina imperialismului rus. Pe de altă parte, s-a constatat că nu a reușit să-și ajute aliatul iranian, în afară de câteva informații obținute prin satelit. De asemenea, a suferit un alt eșec în eforturile sale de a înființa grupul de națiuni BRICS Plus ca alternativă la sistemul condus de SUA. Iranul, membru al acestui grup, a atacat Emiratele Arabe Unite, de asemenea membru, și Arabia Saudită, potențial membru.

China a ieșit din conflict suferind daune economice pe termen scurt, dar este probabil câștigătoarea pe termen lung. Pe lângă faptul că vede o oportunitate diplomatică de a-și spori influența, știe că șocul asupra economiei globale va accelera lunga tranziție către energia regenerabilă și, în ciuda centralelor sale electrice pe cărbune, China este în fruntea acestui proces, în special în ceea ce privește vehiculele electrice. În timpul războiului, vânzările de mașini electrice și panouri solare chinezești au crescut. Pakistanul a câștigat recunoaștere ca intermediar cu relații bune atât cu iranienii, cât și cu americanii și a reușit să joace un rol esențial în încetarea focului.

Dacă aceasta se destramă, nu va fi eșecul Islamabadului, iar Pakistanul pare destinat să fie un actor în arhitectura de securitate a regiunii. A citit intenția americanilor de a se retrage din rolul său de după cel de-al Doilea Război Mondial ca garant al securității globale și de a transfera povara către aliații regionali. În acest sens, Islamabad pare să fi citit viitorul mai clar decât țările NATO. NATO a fost concepută pentru o epocă care a trecut, Războiul Rece și existența URSS. Eșecul Moscovei de a cuceri Kievul i-a determinat pe americanii din MAGA să concluzioneze că Rusia nu mai reprezintă o amenințare serioasă pentru SUA și, prin urmare, europenii trebuie să-și asume responsabilitatea pentru Europa.

Acest adevăr evident pare să nu fi pătruns încă în toate capitalele Europei. Situația a ajuns acum la un punct critic. Din perspectiva administrației americane, a nu se alătura atacului asupra Iranului a fost un lucru, dar refuzul unora de a permite avioanelor americane să zboare prin spațiul lor aerian este altceva și reprezintă o trădare nu a literelor Cartei NATO, ci a spiritului acesteia. Aceste decizii au fost populare din punct de vedere politic, dar au implicații strategice. După război va urma o evaluare și, la fel ca statele din Golf, puterile europene trebuie să-și definească obiectivele pe termen lung. Vântul schimbării suflă.