Succes tactic, dar eșec strategic? Statele Unite se îndreaptă spre înfrângere în războiul cu Iranul

Adaugă ca sursă preferată pe Google

Administrația Donald Trump a confundat instrumentul cu scopul și apoi a schimbat scopul ori de câte ori instrumentul a produs rezultate neplăcute, scrie analistul în domeniul războiului Ryan Evans, într-un material publicat pe platforma War on the Rocks.

Succes tactic versus victorie strategică

În timp ce cel mai înalt lider militar în uniformă al SUA stătea lângă Secretarul Apărării, acesta a enumerat numerele și procentele sistemelor iraniene de apărare aeriană, ale instalațiilor de depozitare a rachetelor balistice, ale instalațiilor de depozitare a dronelor, ale navelor mici și mari, ale minelor navale, ale instalațiilor de producție a apărării și ale altora distruse de formidabilele armate americană și israeliană.

Danemarca: Premierul Mette Frederiksen nu a reușit să alcătuiască o coaliție. Este rândul liderului de dreapta să încerce să formeze guvernul

SUA: Un avion al Frontier Airlines a lovit mortal o persoană în timpul decolării de pe aeroportul din Denver

Am putea fi iertați dacă am concluziona că războiul Americii împotriva Iranului a mers destul de bine. Ar fi o greșeală. Și este o greșeală care se încadrează într-o tradiție veche, dar dăunătoare: aceea de a confunda succesul tactic cu victoria și excelența operațională cu o strategie, notează Evans.

Războiul are un mod de a expune limitele oricărui lucru în afară de victorie. Și, deși războiul nu s-a terminat și ar putea dura încă săptămâni sau chiar ani, lucrurile arată rău după cheltuielile uriașe de muniții și pregătire americană: una dintre cele mai importante rute comerciale maritime din lume este închisă, o situație neprevăzută de Casa Albă, piețele energetice sunt în plină criză, regimul iranian rămâne ferm la conducere, iar stocul său de uraniu rămâne în posesia sa, chiar dacă este îngropat sub moloz și sol. În mod clar, forțele iraniene rămân capabile să poarte război, iar negociatorii administrației Trump au părăsit Islamabadul fără un acord.

Dacă victoria nu este definită doar ca degradarea capacităților militare iraniene, niciun observator onest nu poate spune că America este victorioasă în acest război. Și este dificil de văzut cum calea de urmat devine mult mai bună pentru Washington.

Statele Unite nu au reușit să realizeze obiective politice clare în războiul lor împotriva Iranului. Merită aprofundat ce înseamnă acest lucru, începând cu cuvântul „politic”, care este esențial, și evaluat ceea ce a realizat de fapt Washingtonul în raport cu obiectivele sale declarate, aflate în continuă schimbare.

Politică și război

Când americanii aud cuvântul „politic”, se gândesc la lucrul care a otrăvit cinele de Ziua Recunoștinței timp de mulți ani: roșu versus albastru, știrile prin cablu, haosul facțiunilor și, mai recent, mult denunțatul „sindrom deranjament Trump”. Când teoreticianul militar Carl von Clausewitz a folosit termenul „politik” în celebrul său text Despre război, se referea la ceva mai serios: voința intenționată a statului.

În acest sens, politica este relația continuă dintre state, condusă prin diplomație, comerț și forță, toate în slujba unui scop dorit în lume. Aceasta implică, desigur, politica internă, dar nu ca scop final. Pentru Clausewitz, războiul „nu era doar un act politic, ci un instrument politic real, o continuare a comerțului politic, o realizare a acestuia prin alte mijloace”.

Cuvântul crucial aici este „instrument”. Un ciocan este un instrument. Are un scop extern. Nu folosești un ciocan pentru a simți lovitura, îl folosești pentru a bate un cui într-o scândură, pentru a ajuta la menținerea unei structuri laolaltă. Războiul, în toate circumstanțele, trebuie considerat „nu ca un lucru independent, ci ca un instrument politic”. În momentul în care devine propriul său scop, nu mai există o strategie. Doar lovești lucruri.

Cronologia declarațiilor contradictorii

Când armata americană a lansat atacuri asupra Iranului pe 28 februarie, administrația depusese remarcabil de puțin efort în construirea unui argument pentru război sau în stabilirea obiectivelor acestuia. Ceea ce a urmat nu a fost un singur obiectiv politic coerent, ci o afișare rotativă a acestora, schimbate aproximativ la fiecare câteva zile, ca niște oferte speciale pe tabla unui restaurant.

Pe Truth Social, în dimineața zilei de 28 februarie, președintele Donald Trump a declarat că obiectivul era „apărarea poporului american prin eliminarea amenințărilor iminente din partea regimului iranian”. Mai târziu, el a spus: „Tot ce vreau este libertatea pentru popor”. În aceeași zi, declarația video a președintelui spunea că scopul atacurilor era, practic, schimbarea regimului. Dacă ținem socoteala, este vorba de trei obiective politice diferite înainte de micul-dejun.

Pe 2 martie, secretarul Apărării Pete Hegseth a restrâns scopurile la patru obiective militare concrete: distrugerea rachetelor balistice iraniene, distrugerea producției de rachete iraniene, distrugerea marinei și a altor infrastructuri de securitate ale Iranului și asigurarea că nu vor avea niciodată arme nucleare. Însă, din moment ce problemele Americii cu Iranul sunt inerent politice, obiectivele militare nu pot fi obiective de război adecvate.

În aceeași zi, secretarul de stat Marco Rubio a susținut că Iranul produce „100 de rachete balistice pe lună”, în spatele cărora „se poate ascunde”.

Pe 6 martie, Trump a anunțat că „nu va exista nicio înțelegere cu Iranul, cu excepția CAPITULĂRII NECONDIȚIONATE”. Mai târziu, Karoline Leavitt a declarat: „Ceea ce președintele Trump vrea să spună prin capitulare necondiționată este atunci când el, în calitate de comandant suprem al Armatei americane și lider al lumii libere, stabilește că Iranul nu mai poate reprezenta o amenințare pentru Statele Unite.”

A doua zi, Trump a declarat: „Asta e o capitulare, chiar așa”. Până pe 13 martie, Trump spunea că nu conta de fapt dacă Iranul declara că se predă, atât timp cât Statele Unite aveau o poziție dominantă.

Pe 20 martie, guvernul SUA a ridicat unele sancțiuni petroliere impuse Iranului, pentru a stabiliza prețurile la energie. Până la sfârșitul lunii martie, Trump lansa o propunere de confiscare a insulei Kharg și amenința că va distruge sondele de petrol iraniene dacă nu se ajungea la un acord.

Tot la sfârșitul lunii martie, președintele a început să susțină că Statele Unite schimbaseră deja regimul din Iran, afirmând: „Am avut deja o schimbare de regim… Este un grup complet diferit de oameni. Așadar, aș lua în considerare această schimbare de regim”.

Un avertisment neauzit

Pe 1 aprilie, Trump a declarat: „Am învins și am decimat complet Iranul. Sunt decimați atât militar, cât și economic și în orice alt mod… țara a fost eviscerată și, în esență, nu mai reprezintă o amenințare.” Apoi a anunțat că războiul trebuie să continue.

Pe 9 aprilie, amiralul Bradley Cooper a declarat că Iranul „a suferit o înfrângere militară generațională”.

Cel mai profund avertisment al lui Carl von Clausewitz a fost despre ceea ce se întâmplă atunci când obiectivul politic este neclar sau absent de la început. Dacă Iranul este încă în luptă și încă capabil să suporte costuri majore, atunci este corect să ne întrebăm ce scop servește cu adevărat acest război.

Consecințele nu sunt abstracte. Fiul liderului suprem Ali Khamenei, Mojtaba Khamenei, a preluat funcția supremă.

Războiul nu a eșuat pentru că bombele și rachetele au ratat. Războiul a eșuat pentru că oamenii care au ordonat bombardamentul nu au putut răspunde la întrebarea esențială: „Ce încercăm să-l convingem pe inamic să facă și cum îl determină acest lucru să facă asta?”

Fără obiective clare și fără o strategie de război coerentă, victoria împotriva Iranului va fi imposibilă.