Tensiuni tot mai mari între Netanyahu și Erdogan. Siria devine punctul sensibil

Adaugă ca sursă preferată pe Google

„Acum vrea să preia controlul asupra Siriei”, a spus Netanyahu. „Ei bine, nu este surprinzător, pentru că cere distrugerea Israelului aproape în fiecare zi.” Declarațiile vin într-un moment în care relațiile dintre Israel și Turcia sunt marcate de tensiuni tot mai mari. În august, avioane israeliene au lovit baza aeriană Abu al-Duhur din nord-vestul Siriei, la aproximativ 69 de kilometri de granița cu Turcia. Atacul a lăsat cratere pe pistă și, la fel ca loviturile anterioare din jurul bazelor T4 și Palmyra, din provincia Homs, a fost executat fără o notificare prealabilă către Ankara.

În timp ce aeronavele israeliene se apropiau de frontiera turcă, acestea au fost urmărite de radarele Turciei. Episodul a adus tensiunile politice și diplomatice acumulate în ultimele luni mai aproape de riscul unei confruntări militare directe.

Nu Iranul e de vină. Trump dă vina pe Ucraina pentru prețurile exorbitante la benzină

Testarea pe animale ar putea fi redusă radical în dezvoltarea medicamentelor

Guvernul condus de Netanyahu prezintă aceste lovituri drept acțiuni preventive, menite să împiedice o extindere mai amplă a prezenței militare turce în Siria. Israelul privește cu îngrijorare apropierea dintre Ankara și noua conducere de la Damasc, în condițiile în care Turcia, alături de Statele Unite, a devenit unul dintre principalii parteneri politici și militari ai guvernului sirian de după căderea regimului Assad.

Cazul Abu al-Duhur scoate însă în evidență și riscul opus. În lipsa unei amenințări militare imediate, atacurile menite să împiedice o posibilă desfășurare turcă în viitor pot ajunge să mărească probabilitatea unei confruntări, în loc să o reducă.

Biroul premierului israelian a justificat atacul asupra bazei Abu al-Duhur susținând că dispunea de informații potrivit cărora obiectivul urma să fie transformat într-o instalație militară turcă. Ankara și Damascul au respins ferm această afirmație.

Trimisul american Tom Barrack, care a fost în repetate rânduri criticat din Israel, luase cina la Istanbul cu ministrul sirian de Externe, Asaad al-Shaibani, în ajunul atacului. Ulterior, Barrack a afirmat că serviciile americane de informații nu au găsit elemente care să confirme existența unei desfășurări turce la bază. Chiar și în ipoteza în care afirmația Israelului ar fi corectă, rămâne separat de stabilit dacă o posibilă desfășurare ar fi reprezentat o „amenințare imediată” care să justifice o acțiune militară.

Un fost general turc vorbește despre o misiune de evaluare

Generalul-maior în retragere Ateş Mehmet İrez, fost șef al operațiunilor în Forțele Aeriene Turce, susține că presupusa vizită a unei delegații turce la bază ar fi fost, din punct de vedere operațional, o misiune de recunoaștere sau de evaluare. În opinia sa, o asemenea deplasare nu ar demonstra în mod automat intenția Ankarei de a trimite trupe acolo.

Transformarea unei simple evaluări într-o desfășurare operațională ar necesita luni într-o Sirie afectată de război, a explicat İrez. Un radar poate fi montat fizic în câteva zile, însă alimentarea cu energie, comunicațiile, calibrarea, integrarea în sistemele de comandă și control și menținerea personalului pe termen lung ar necesita mult mai mult timp.

„Imaginea descrisă în justificarea Israelului, aceea a unei rețele permanente de radar și apărare antiaeriană capabile să limiteze libertatea de mișcare a Israelului în spațiul aerian sirian, presupune luni de pregătire și, cel mai probabil, mai mult de un an, nu doar câteva săptămâni”, a declarat İrez pentru Responsible Statecraft. În opinia sa, adevărata presiune de timp pentru Israel ar fi de natură politică, nu tehnică.

„Din momentul în care personalul turc este prezent fizic într-o bază aeriană, orice atac ulterior asupra aceleiași instalații presupune riscul de a lovi militarii unui stat membru NATO”, a spus el. „Din această perspectivă, fereastra care se închidea era una politică, nu tehnică.”

Și alegerea țintei ar susține această interpretare. O pistă se numără printre elementele unei baze aeriene care pot fi reparate cel mai rapid. Dacă obiectivul ar fi fost blocarea completă a apariției unei noi capacități, Israelul ar fi putut aștepta sosirea unor echipamente mai greu de înlocuit. Potrivit lui İrez, lovirea pistei și a spațiilor de depozitare a avut mai puțin rolul de a elimina o capacitate militară și mai mult pe acela de a stabili un precedent.

De ce ar conta instalarea unui radar turcesc

Un radar ar avea importanță chiar dacă Turcia nu ar deschide niciodată focul. El ar transforma trecerile israeliene neînregistrate oficial în evenimente documentate, cu oră, altitudine și rută. „Ceea ce schimbă radarul nu este doar controlul, ci și riscul existenței unei dovezi”, a spus İrez.

Fostul general a invocat și episodul din 2012, când Siria a doborât un avion turcesc de recunoaștere RF-4E. La acea vreme, la Damasc exista încă un guvern care, chiar dacă funcționa imperfect, își asuma responsabilitatea pentru acțiunile sale și putea fi abordat pe cale diplomatică. İrez, care conducea atunci operațiunile Forțelor Aeriene Turce, a informat cabinetul de la Ankara în timpul acelei crize.

Astăzi, a susținut el, loviturile israeliene lansate începând din decembrie 2024 au lăsat spațiul aerian sirian „practic fără stăpân”. Până de curând, Israelul a blocat inclusiv zborurile de noapte de pe aeroporturile siriene. Una dintre cele mai periculoase consecințe ale atacului de la Abu al-Duhur este, în evaluarea lui İrez, mutarea pragului unei crize de la comportamentul efectiv la intenție.

„Descurajarea clasică răspunde la ceva ce cealaltă parte a făcut. Aici, reacția vizează ceva ce încă nu a fost făcut”, a explicat el. „Prin mutarea pragului crizei la nivelul intenției, se schimbă și baza regulilor de angajare. Aceste reguli sunt legate de un comportament observabil sau de o încălcare. Un prag bazat pe intenție lasă cele două părți fără un standard comun.”

Operațiunile israeliene din apropierea frontierei nu sunt noi

Acțiunile israeliene neanunțate în apropierea graniței Turciei nu reprezintă o premieră. În 2007, avioane israeliene au intrat în spațiul aerian turc și au aruncat rezervoare de combustibil pe teritoriul Turciei în timpul unei misiuni împotriva unui obiectiv suspectat că ar fi avut legătură cu un program nuclear în apropiere de Deir ez-Zor.

„Creșterea măsurilor de precauție în regiune a început, de fapt, în 2007, în pofida relațiilor bune de la acel moment”, a spus İrez. „Măsurile care au început atunci ca pași temporari au fost ulterior extinse și transformate în practici permanente.”

Cele mai recente măsuri au venit după loviturile israeliene asupra bazei T4 din anul precedent, când Ankara și Tel Aviv au purtat în Azerbaidjan discuții tehnice pentru evitarea incidentelor. Eficiența unui asemenea canal este însă pusă sub semnul întrebării atunci când una dintre părți îl poate ocoli fără avertisment.

Unul dintre cele mai cunoscute episoade în care Ankara și-a aplicat regulile de angajare de-a lungul frontierei siriene a avut loc în 2015, când Turcia a doborât un avion rusesc Su-24. Nu fusese însă primul astfel de caz. După criza RF-4E, Ankara a înăsprit regulile. Avioane F-16 turcești au doborât ulterior un elicopter sirian Mi-17 în 2013 și un avion MiG-23 în 2014, după încălcări ale spațiului aerian.

La Abu al-Duhur, Ankara a ales reținerea

În cazul Abu al-Duhur, Turcia a evitat intervenția. Potrivit lui İrez, forțele turce „au urmărit zborurile și au luat măsuri de precauție, dar s-au abținut să intervină, deși aeronavele au trecut aproape de frontieră”.

Calculele Ankarei nu sunt însă exclusiv militare. În Turcia, actualele tensiuni sunt adesea puse pe seama deciziilor lui Netanyahu și nu sunt privite neapărat ca dovada unei rupturi permanente cu Israelul.

Campania electorală din Israel este urmărită atent la Ankara și în presa turcă. Partidul Likud a folosit imaginea președintelui Recep Tayyip Erdoğan pe panouri electorale, iar modul în care relația cu Turcia este introdusă în discursul politic israelian este analizat aproape ca un subiect de politică internă.

O parte din reținerea Turciei este legată de temerea că un răspuns militar ar putea oferi lui Netanyahu exact tipul de criză pe care ar putea să îl folosească în campanie. O preocupare asemănătoare există și în Israel.

După ce Netanyahu a apărut în fața unui avion de luptă și a avertizat asupra unor posibile atacuri înainte de alegeri, reprezentanți ai opoziției l-au acuzat că folosește baze militare drept decor pentru campania electorală.

Totuși, răbdarea Ankarei nu este nelimitată. İrez a avertizat că „operațiunile din Siria bazate exclusiv pe anticipare creează o atmosferă în care tensiunile se pot transforma cu ușurință într-o confruntare militară directă”.

Cooperarea dintre Turcia și Siria continuă să se extindă

Atacurile aeriene nu rezolvă nici problema pe care Israelul spune că încearcă să o prevină. Forța aeriană poate întârzia o eventuală desfășurare militară, dar nu poate opri integrarea tot mai strânsă dintre Turcia și Siria. Rolul Ankarei în Siria depășește cu mult o singură bază aeriană. Turcia contribuie la reconstruirea structurilor statului sirian în domenii care merg de la armată până la rețeaua de energie.

Unități siriene se antrenează în facilități ale armatei turce, cadeți sirieni studiază în academii militare din Turcia, iar militari sirieni au participat pentru prima dată în acest an la EFES, unul dintre principalele exerciții organizate de armata turcă. Ankara a furnizat vehicule blindate, participă la pregătirea polițiștilor sirieni, iar serviciile sale de informații cooperează îndeaproape cu autoritățile de la Damasc.

La numai 12 zile după atacul de la Abu al-Duhur și în pofida avertismentelor israeliene privind extinderea prezenței turce spre sud, forțele turce și siriene au finalizat al doilea pod plutitor comun peste Eufrat, în zona Deir ez-Zor. Aceste evoluții arată că relația dintre Ankara și Damasc se adâncește într-un ritm care nu poate fi oprit doar prin lovituri punctuale asupra infrastructurii militare.

Riscul unei confruntări directe rămâne în centrul disputei

Rivalitatea dintre Turcia și Israel este puțin probabil să dispară în viitorul apropiat. Evitarea transformării acestei rivalități într-un conflict militar deschis în Siria rămâne însă posibilă, dacă părțile își stabilesc canale de comunicare și reguli clare pentru operațiunile din zonă.

Statele Unite, care au ales să ofere noului guvern de la Damasc o șansă de consolidare, au în continuare un rol important în stabilizarea Siriei și în reducerea riscului ca două state apropiate de Washington să ajungă într-o confruntare evitabilă.

Washingtonul a anunțat deja că lucrează la un mecanism trilateral de evitare a incidentelor între Turcia, Siria și Israel. Miza este transformarea acestui mecanism într-un canal politic direct, cu reguli clare de notificare și cu proceduri care să permită gestionarea rapidă a incidentelor.

Fără un asemenea cadru, fiecare zbor neanunțat, fiecare presupusă desfășurare militară și fiecare atac preventiv riscă să fie interpretat ca un pas spre escaladare. Tocmai de aceea, dezamorsarea crizelor înainte ca ele să ajungă la nivel militar devine esențială pentru evitarea unei confruntări directe în Siria.