Trucul pentru a intelege propaganda Kremlinului
La 1 octombrie, fostul presedinte rus Dmitri Medvedev a avertizat ca „semidoctii” aflati in pozitii de putere in tarile NATO „ne imping in mod activ spre cel de-al treilea razboi mondial” prin sustinerea ideii de a trimite soldati britanici in Ucraina ca instructori si prin solicitarea de a furniza „ukrobanderovitilor” rachete de croaziera lansate din aer, capabile sa zboare 500 de kilometri, relateaza Newsweek.
Medvedev, ale carui dezlantuiri pe retelele de socializare din ultimul an au devenit subiect de satira, este in general respins in majoritatea cercurilor ca o sursa neserioasa pentru cei interesati sa afle ce „gandeste cu adevarat” cercul interior al Kremlinului.
Problema este ca jumatatea mai nebuna a propagandei Kremlinului – cea raspandita de Medvedev, impreuna cu sefa RT, Margarita Simonian, si cu prezentatorul de talk-show Vladimir Soloviov – nu este mai putin relevanta pentru gandirea din interiorul cercului intim al lui Putin decat este jumatatea mai plauzibila a propagandei Kremlinului.
Secretul pentru a intelege propaganda Kremlinului este sa apreciezi faptul ca jumatatea care suna mai putin plauzibil nu este de fapt mai putin adevarata decat jumatatea care suna mai plauzibil – este croita din aceeasi stofa.
De exemplu, a crezut cineva vreodata cu adevarat in replicile propagandistice ale Kremlinului potrivit carora armata Statelor Unite a construit un inel de instalatii de arme biologice si chimice in jurul granitelor Rusiei, sau ca MI6 s-a aflat in spatele tentativei de otravire a familiei Skripal din Salisbury in 2018, sau ca un avion de vanatoare ucrainean a doborat zborul 17 al Malaysian Airlines deasupra Donbasului in 2014?
La fel ca si declaratiile lui Medvedev, aceste naratiuni absurde permit observatorilor externi, impreuna cu multi cetateni rusi, sa se mandreasca cu convingerea falsa ca sunt observatori priceputi ai propagandei Kremlinului.
Cu toate acestea, o multime de personalitati respectate atat in Occident, cat si in Rusia, au cazut in plasa naratiunilor Kremlinului care pareau a fi adevarate, in mare parte pentru ca, in comparatie cu fanteziile mentionate mai sus, acestea pareau cel putin plauzibile: ca „expansiunea NATO” reprezenta o amenintare militara pentru o superputere inarmata nuclear, ca Putin si cei din jurul sau sunt cu adevarat ingrijorati de puterea geopolitica a statului pe care si-au petrecut ultimii 23 de ani jefuindu-l, ca urmatorul sistem de armament livrat Ucrainei ar putea reprezenta in sfarsit „linia rosie” nucleara a Kremlinului, sau ca liderul rus – fie din cauza izolarii din timpul pandemiei de Covid, a informatiilor incomplete sau a iluziilor de maretie istorica – nu a reusit cumva sa inteleaga ca natiunea ucraineana pe care el insusi a caracterizat-o ani de zile ca fiind „anti-Rusia” nu va intampina echipajele tancurilor rusesti ca pe niste eliberatori pe strazile din Kiev.
Daca „cei din interiorul Kremlinului” repeta o naratiune, acest lucru ar trebui sa fie considerat un indicator destul de puternic ca naratiunea este ceva ce ei vor sa credeti ca ei cred, mai degraba decat ceva ce Putin crede „cu adevarat”. Aceste naratiuni false ajung sa fie crezute mult mai des decat se apreciaza pe scara larga.
