Yuval Noah Harari, pentru The Economist: „Ne intoarcem la legea junglei? Amenintarea Rusiei de a invada Ucraina ar trebui sa preocupe fiecare persoana de pe Pamant”
Cunoscutul scriitor israelian Yuval Noah Harari, autorul celebrei carti „Sapiens: scurta istorie a omenirii”, a publicat un articol in The Economist in legatura cu criza legata de Ucraina pe care il prezentam integral.
Cea mai mare realizare politica a omenirii a fost scaderea riscului de declansare a razboiului. Aceasta este acum in pericol.
In centrul crizei ucrainene se afla o intrebare fundamentala cu privire la natura istoriei si a umanitatii: este posibila schimbarea? Pot oamenii sa isi schimbe modul in care se comporta sau istoria se repeta la nesfarsit, oamenii fiind condamnati pentru totdeauna sa reediteze tragediile din trecut fara a schimba nimic in afara de decor?
O scoala de gandire neaga cu fermitate posibilitatea schimbarii. Aceasta sustine ca lumea este o jungla, ca cei puternici ii ataca pe cei slabi si ca singurul lucru care impiedica o tara sa o invinga pe alta este forta militara. Asa a fost intotdeauna si asa va fi intotdeauna. Cei care nu cred in legea junglei nu doar ca se amagesc singuri, ci isi pun in pericol propria existenta. Ei nu vor supravietui mult timp.
O alta scoala de gandire sustine ca asa-numita lege a junglei nu este deloc o lege naturala. Oamenii au creat-o, iar oamenii o pot schimba. Contrar conceptiilor populare gresite, primele dovezi clare ale unui razboi organizat apar in arhivele arheologice cu doar 13.000 de ani in urma. Chiar si dupa aceasta data au existat multe perioade lipsite de dovezi arheologice de razboi. Spre deosebire de gravitatie, razboiul nu este o forta fundamentala a naturii. Intensitatea si existenta sa depind de factorii tehnologici, economici si culturali. Pe masura ce acesti factori se schimba, la fel se intampla si cu razboiul.
Dovezi ale unei astfel de schimbari sunt peste tot in jurul nostru. In ultimele cateva generatii, armele nucleare au transformat razboiul dintre superputeri intr-un act nebunesc de sinucidere colectiva, fortand cele mai puternice natiuni de pe Pamant sa gaseasca modalitati mai putin violente de a rezolva conflictele. In timp ce razboaiele dintre marile puteri, cum ar fi cel de-al doilea razboi punic sau cel de-Al Doilea Razboi Mondial, au fost o trasatura proeminenta pentru o mare parte din istorie, in ultimele sapte decenii nu a existat niciun razboi direct intre superputeri.
In aceeasi perioada, economia globala s-a transformat de la o economie bazata pe materiale la una bazata pe cunoastere. Daca odinioara principalele surse de bogatie erau activele materiale, cum ar fi minele de aur, campurile de grau si puturile de petrol, astazi principala sursa de bogatie este cunoasterea. Si, in timp ce poti pune mana pe campurile de petrol prin forta, nu poti dobandi cunostinte in acest mod. In consecinta, rentabilitatea cuceririi a scazut.
In cele din urma, a avut loc o schimbare tectonica in cultura globala. Multe elite din istorie – capeteniile hunilor, vikingilor si patricienii romani, de exemplu – priveau razboiul in mod pozitiv. Conducatorii, de la Sargon cel Mare la Benito Mussolini, au cautat sa se imortalizeze prin cucerire (iar artisti precum Homer si Shakespeare au satisfacut cu placere astfel de fantezii). Alte elite, cum ar fi biserica crestina, vedeau razboiul ca fiind rau, dar inevitabil.
Cu toate acestea, in ultimele cateva generatii, pentru prima data in istorie, lumea a devenit dominata de elite care vad razboiul ca fiind atat rau, cat si evitabil. Chiar si cei ca George W. Bush si Donald Trump, ca sa nu mai vorbim de Merkel, sunt tipuri de politicieni foarte diferite de Attila Hunul sau Alaric Goticul. De obicei, acestia ajung la putere cu vise de reforme interne mai degraba decat cu cuceriri externe. In timp ce, in domeniul artei si al gandirii, cele mai multe dintre luminile de varf – de la Pablo Picasso la Stanley Kubrick – sunt mai bine cunoscute pentru ca descriu ororile fara sens ale luptei decat pentru ca ii glorifica pe arhitectii acesteia.
Ca urmare a tuturor acestor schimbari, majoritatea guvernelor a incetat sa mai vada razboaiele de agresiune ca pe un instrument acceptabil pentru a-si promova interesele, iar majoritatea natiunilor a incetat sa mai aiba fantezii cu privire la cucerirea si anexarea vecinilor lor. Pur si simplu nu este adevarat ca forta militara singura impiedica Brazilia sa cucereasca Uruguayul sau impiedica Spania sa invadeze Marocul.
Declinul razboiului este evident in numeroase statistici. Din 1945, a devenit relativ rar ca frontierele internationale sa fie redesenate de o invazie straina si nici o tara recunoscuta la nivel international nu a fost complet stearsa de pe harta prin cucerire externa. Nu au lipsit nici alte tipuri de conflicte, cum ar fi razboaiele civile si insurectiile. Dar chiar si atunci cand se iau in considerare toate tipurile de conflicte, in primele doua decenii ale secolului XXI, violenta umana a ucis mai putini oameni decat sinuciderile, accidentele de masina sau bolile legate de obezitate. Praful de pusca a devenit mai putin letal decat zaharul.
Cercetatorii se cearta in contradictoriu cu privire la statisticile exacte, dar este important sa privim dincolo de matematica. Declinul razboiului a fost un fenomen atat psihologic, cat si statistic. Cea mai importanta trasatura a acestuia a fost o schimbare majora in insasi semnificatia termenului „pace”. In cea mai mare parte a istoriei, pacea a insemnat doar „absenta temporara a razboiului”. Cand oamenii din 1913 spuneau ca exista pace intre Franta si Germania, se refereau la faptul ca armatele franceza si germana nu se confruntau direct, dar toata lumea stia ca un razboi intre ele ar putea totusi izbucni in orice moment.
In ultimele decenii, „pace” a ajuns sa insemne „implauzibilitatea razboiului”. Pentru multe tari, a fi invadat si cucerit de vecini a devenit aproape de neconceput. Locuiesc in Orientul Mijlociu, asa ca stiu foarte bine ca exista exceptii de la aceste tendinte. Dar recunoasterea tendintelor este cel putin la fel de importanta ca si capacitatea de a evidentia exceptiile.
„Noua pace” nu a fost o intamplare statistica sau o fantezie hippie. Ea s-a reflectat cel mai clar in bugetele calculate la rece. In ultimele decenii, guvernele din intreaga lume s-au simtit suficient de sigure pentru a cheltui in medie doar aproximativ 6,5% din bugetele lor pentru fortele armate, in timp ce au cheltuit mult mai mult pentru educatie, asistenta medicala si bunastare.
Avem tendinta de a lua acest lucru ca pe un lucru de la sine inteles, dar este o noutate uimitoare in istoria omenirii. Timp de mii de ani, cheltuielile militare au fost de departe cel mai important articol din bugetul fiecarui print, khan, sultan si imparat. Acestia abia daca au cheltuit un ban pentru educatie sau ajutor medical pentru mase.
Declinul razboiului nu a fost rezultatul unui miracol divin sau al unei schimbari in legile naturii. A rezultat din faptul ca oamenii au facut alegeri mai bune. Este, fara indoiala, cea mai mare realizare politica si morala a civilizatiei moderne. Din nefericire, faptul ca provine din alegerile umane inseamna, de asemenea, ca este reversibil.
Tehnologia, economia si cultura continua sa se schimbe. Cresterea armelor cibernetice, a economiilor bazate pe inteligenta artificiala si a culturilor nou-militariste ar putea duce la o noua era a razboiului, mai rea decat orice am vazut pana acum. Pentru a ne bucura de pace, avem nevoie ca aproape toata lumea sa faca alegeri bune. In schimb, o alegere proasta facuta de o singura parte poate duce la razboi.
Acesta este motivul pentru care amenintarea Rusiei de a invada Ucraina ar trebui sa preocupe fiecare persoana de pe Pamant. Daca va deveni din nou o regula ca tarile puternice sa isi asupreasca vecinii mai slabi, acest lucru ar afecta modul in care oamenii din intreaga lume se simt si se comporta. Primul si cel mai evident rezultat al unei reveniri la legea junglei ar fi o crestere puternica a cheltuielilor militare in detrimentul a orice altceva. Banii care ar trebui sa ajunga la profesori, asistente medicale si asistenti sociali ar merge in schimb la tancuri, rachete si arme cibernetice.
O intoarcere la legea junglei ar submina, de asemenea, cooperarea globala in probleme precum prevenirea schimbarilor climatice catastrofale sau reglementarea tehnologiilor perturbatoare, cum ar fi inteligenta artificiala si ingineria genetica. Nu este usor sa lucrezi alaturi de tari care se pregatesc sa te elimine. Si, pe masura ce atat schimbarile climatice, cat si cursa inarmarii cu inteligenta artificiala se accelereaza, amenintarea conflictelor armate nu va face decat sa creasca si mai mult, inchizand un cerc vicios care ar putea foarte bine sa ne condamne specia.
Daca credeti ca schimbarea istorica este imposibila si ca omenirea nu a parasit niciodata jungla si nu o va face niciodata, singura alegere ramasa este daca sa jucati rolul de pradator sau de prada. Avand o astfel de alegere, majoritatea liderilor ar prefera sa intre in istorie ca pradatori alfa si sa isi adauge numele la lista sumbra de cuceritori pe care elevii nefericiti sunt condamnati sa o memoreze pentru examenele de istorie.
Dar poate ca schimbarea este posibila? Poate ca legea junglei este mai degraba o alegere decat o fatalitate? Daca este asa, orice lider care alege sa cucereasca un vecin va avea un loc special in memoria umanitatii, mult mai rau decat Tamerlan. El va ramane in istorie ca omul care a distrus cea mai mare realizare a noastra. Tocmai cand credeam ca am iesit din jungla, el ne-a tras inapoi in ea.
Nu stiu ce se va intampla in Ucraina. Dar, ca istoric, cred in posibilitatea de schimbare. Nu cred ca aceasta este naivitate – este realism. Singura constanta a istoriei umane este schimbarea. Si acesta este un lucru pe care poate ca il putem invata de la ucraineni. Timp de multe generatii, ucrainenii nu au cunoscut decat tirania si violenta. Au indurat doua secole de autocratie tarista (care s-a prabusit in cele din urma in mijlocul cataclismului primului razboi mondial). O scurta tentativa de independenta a fost rapid zdrobita de Armata Rosie care a restabilit dominatia rusa. Ucrainenii au trecut apoi prin teribila foamete provocata de om, Holodomor, prin teroarea stalinista, prin ocupatia nazista si prin decenii de dictatura comunista zdrobitoare pentru suflet. Cand Uniunea Sovietica s-a prabusit, istoria parea sa garanteze ca ucrainenii vor merge din nou pe calea tiraniei brutale – ce altceva stiau ei?
Dar ei au ales altceva. In ciuda istoriei, in ciuda saraciei crunte si in ciuda obstacolelor aparent insurmontabile, ucrainenii au instaurat o democratie. In Ucraina, spre deosebire de Rusia si Belarus, candidatii opozitiei i-au inlocuit in mod repetat pe cei in functie. Cand s-au confruntat cu amenintarea autocratiei, in 2004 si 2013, ucrainenii s-au revoltat de doua ori pentru a-si apara libertatea. Democratia lor este un lucru nou. La fel este si „noua pace”. Ambele sunt fragile si s-ar putea sa nu dureze mult timp. Dar ambele sunt posibile si ar putea sa prinda radacini adanci. Orice lucru vechi a fost candva nou. Totul se reduce la alegerile umane.
