ANALIZA. Mitul invatamantului performant in comunism. Originile prabusirii sistemului educational din Romania – in 1989 eram pe penultimul loc in Europa la toate capitolele, liceele real-uman fusesera desfiintate, accesul la noutatile stiintifice – eliminat total. Se pusesera bazele celebrului analfabetism functional
Romania era, la sfarsitul anului 1989, pe contrasensul istoriei, iar educatia nu facea exceptie. Sistemul de invatamant romanesc ocupa penultimul loc in Europa, la concurenta cu codasa Albania. In timp ce, la nivel mondial, numarul absolventilor de facultate crestea, in tara noastra scadea. In timp ce in Europa se punea tot mai mult accentul pe real-uman, Romania mergea spre nevoile industriei. Tara noastra avea cel mai mic numar de studenti raportat la totalul populatiei, iar calitatea instruirii elevilor scadea constant, pe masura ce numarul orelor in care acestia erau scosi din calse pentru „practica in productie” crestea.
Edulcorata de trecerea deceniilor si falimentul declarat in care este acum invatamantul romanesc, imaginea scolii din comunism a capatat azi proportiile unui mit. Generatiile mai varstnice tocaie nemultumite si spun ca „pe vremea mea se facea scoala”, apoi incep sa depene amintiri despre profi duri, note scazute la purtare, teze grele si examene de admitere cu 7 insi pe-un loc.
Numai ca, la fel ca si in cazul „industriei lui Ceausescu” ori al „platii datoriilor”, povestea e mult mai nuantata. De fapt, lucrurile stau chiar pe dos: declinul sistemului a inceput tocmai atunci, in anii de sfarsit ai regimului comunist. Tragedia Romaniei a fost ca, dupa 1989, clasa politica emanata din comunism n-a inteles acest lucru, iar nereformarea invatamantului a dus la catastrofa educationala de azi.
Principala problema a guvernantilor romani: atat Ceausescu, cat si cei care i-au urmat dupa 1989 au considerat educatia ca un cost inutil. Prin comparatie, lumea dezvoltata a inteles ca, de fapt, educatia este o investitie cu rata inalta de rentabilitate economica
Regresul invatamantului in Romania a inceput dupa vizita lui Nicolae Ceausescu in China si Coreea de Nord, in 1971. Printre multe alte idei cu care s-a intors dictatorul roman de la Phenian si Beijing s-a numarat si aceea ca, de fapt, e mai important ca oamenii sa fie puternic ideologizati, decat bine pregatiti.
Ceausescu s-a intors din Coreea de Nord si China cu idei noi, inclusiv aceea a unui cult al personalitatii agresiv. Au aparut inclusiv tablouri cu cuplul prezidential si copiii, care ilustrau grija fata de noua generatie
Aproape analfabet, Ceausescu incepuse deja sa aduca progresiv in functiile de conducere personaje foarte slab pregatite, dar fidele. Acest proces de deprofesionalizare, initial sesizabil la varf, apoi cu consecinte spre baza structurii, a atins si invatamantul. Deja in anii 1970-1989 conducerea Romaniei devenise izolata inclusiv in interiorul lagarului socialist, tara noastra avand liderii cel mai slab pregatiti dintre toti tovarasii de ideologie.
Pentru a intelege ce s-a intamplat cu sistemul de educatie in Romania, trebuie sa o pornim insa ceva mai din urma si sa dam cateva explicatii. Profesorul Bogdan Murgescu explica, in cartea „Romania si Europa. Acumularea decalajelor”, relatia stransa intre invatamant si economie. Aparent, invatamantul este un cost. Asa era perceput in urma cu foarte mult timp in lume, asa l-a perceput si regimul comunist si, in mod tragic, la fel cred guvernantii pe care-i are azi Romania. Societatile moderne si-au reconsiderat de foarte multa vreme aceasta perceptie, ajungand la concluzia ca, de fapt, invatamantul este o investitie cu rata inalta de rentabilitate economica, si nicidecum un cost, releva Bogdan Murgescu. Schimbarea de optica a venit pentru ca sistemul de educatie „reprezinta principala forma institutionalizata de formare a capitalului uman, care constituie, la randul sau, un factor important in derularea proceselor economice si in functionarea de ansamblu a societatii” (Bogdan Murgescu). Mai pe scurt, investitiile facute in educatie iti garanteaza ca, actualii elevi, bine pregatiti si educati, vor reprezenta o mana de lucru inalt calificata, cu productivitate mare, ceea ce va genera plusvaloare in economia tarii intr-un timp relativ scurt la scara istoriei – 10-12 ani.
In plus, o populatie educata iti confera stabilitate sociala si politica, sansele unor crize, alunecari spre extremism sau manipulari din partea unor forte straine ostile fiind mai mici.
In Romania, sistemul de invatamant a cunoscut 3 faze in perioada comunista:
1. Restructurarea radicala prin copierea fidela a sistemului sovietic,
2. O dezvoltare promitatoare prin deschiderea relativa catre noutatile din lume si o anumita recuperare a lucrurilor bune care existasera in sistemul educational din perioada interbelica,
3. Regresul masiv marcat de epoca lui Ceausescu, in care taierea finantarii si a conexiunilor cu strainatatea s-au suprapus peste o noua reforma care a dus la scaderea calitatii educatiei si a numarului de absolventi.
Ceea ce trebuie insa mentionat este ca niciodata, in acest interval (1945-1989), Romania nu a reusit sa paraseasca locurile codase in clasamentele europene ale tuturor indicatorilor care masurau gradul de educatie al populatiei.
Prima etapa: in Romania se introduce in forta, dupa 1945, sistemul de invatamant de model sovietic. Se fac epurari masive printre profesorii si elevii „cu origini nesanatoase”, dar si campanii sustinute de alfabetizare. Scoala devine mai intai instrument de indoctrinare ideologica si abia apoi de invatare
Regimul comunist instalat dupa 1945 in Romania a urmat tiparele celui sovietic, considerand ca invatamantul e o activitate „neproductiva”, dar care ar putea fi folosita, in schimb, pentru a spala pe creier noile generatii , astfel incat costurile mentinerii controlului asupra populatiei sa fie cat mai mici. „Obiective precum «educarea tineretului in spiritul democratiei populare» si «pregatirea cadrelor medii si superioare de specialisti, pe baze stiintifice, care sa corespunda nevoilor consolidarii democratiei populare si constituirii societatii socialiste» apar deja in decretul pentru reforma invatamantului din 2 august 1948 si s-au regasit apoi, cu minime diferente de formulare, in mai toate documentele programatice ale regimului comunist cu privire la sistemul de invatamant”, arata profesorul Murgescu in lucrarea sus-mentionata.
Momentul instaurarii comunismului in Romania a gasit tara noastra pe unul din ultimele locuri in Europa la gradul de educatie al populatiei. Exista o elita bine pregatita si un sistem de invatamant care scotea oameni instruiti, iar diplomele se obtineau pe baza de meritocratie, dar problema fundamentala o reprezenta accesul scazut la educatie pentru marea masa a oamenilor. In 1948 se estima ca in Romania inca se mai gaseau 4 milioane de analfabeti, adica aproximativ 29% din populatia in varsta de minimum 7 ani. Totusi, merita adaugat ca ponderea analfabetilor era mica in randurile generatiilor mai tinere si crestea la generatiile mai varstnice.
Venirea regimului comunist a dus la cresterea cantitativa a invatamantului, noua putere ducand campanii puternice de alfabetizare. Cursurile pentru adulti si includerea tuturor tinerilor de varsta scolara in invatamantul primar au rezolvat, in linii mari, problema analfabetismului. Pe masura ce vechile generatii au disparut biologic, numarul nestiutorilor de carte s-a redus treptat la 3-4% din populatie.
In acelasi timp, sistemul dezvoltat de regimul comunist s-a transformat in mijloc de inginerie sociala. Puterea a folosit scoala ca „factor de reglare a mobilitatii sociale, profesionale si teritoriale a indivizilor; substituirea in mare masura a functiei general-formative a invatamantului cu o functie politica si cu una economica subordonata in principal formarii fortei de munca etc”.
In primii ani dupa ocupatia ruseasca, odata cu reforma din 1948, sistemul de educatie a primit o teribila lovitura prin epurarea acestuia pe criterii ideologice. Numerosi profesori au fost eliminati, unii au ajuns chiar in inchisori. De asemenea, multi elevi si studenti au fost exmatriculati deoarece nu aveau „origini sanatoase”, adica nu erau fii de muncitori ori tarani, proveneau din familii instarite sau care se opusesera regimului comunist.
A doua etapa: iesirea rusilor din tara marcheaza inceputul unei schimbari in bine. La Educatie sunt puse persoane care se pricep, sistemul se deschide partial catre Occident, creste numarul de universitati, se introduce admiterea la facultate prin examen, Romania se reintegreaza in comunitatea stiintifica mondiala
Lucrurile s-au schimbat mult in bine, in Romania, dupa ce trupele sovietice au parasit tara (eveniment petrecut in 1958). Dupa acest moment, politica fata de educatie s-a schimbat, la carma Ministerului Educatiei au fost aduse persoane care aveau legatura cu acest domeniu si reformele initiate au imbunatatit rapid situatia. Incepand cu 1960, la nivelul invatamantului universitar s-au produs multe schimbari majore. In 1961 au fost desfiintate taxele, admiterea la facultate a inceput sa se faca pe baza de concurs, meritocratic, si nu in baza carnetului de partid. Unele filiere de invatamant universitar de scurta durata au fost separate de universitatile clasice, s-au infiintat universitati in mai multe orase din tara, s-au construit mai multe camine pentru studenti etc. Simultan, noua conducere a invatamantului a inceput sa renunte la filtrele ideologice. Numerosi profesori anterior exclusi pe motiv ca nu erau agreati de regim au fost reinclusi in randurile cadrelor didactice, s-au reinfiintat discipline si filiere de studiu desfiintate initial in acord cu sistemul sovietic (spre exemplu Sociologia). Romania s-a reintegrat partial in comunitatea stiintifica mondiala, au inceput sa fie editate publicatii de profil si sa se organizeze manifestari stiintifice, s-au reluat legaturile cu mediile academice din strainatate etc.
1 octombrie 1969: Ceausescu tine o cuvantare in Piata Romana, la deschiderea anului universitar. Este perioada de apogeu a sistemului de invatamant in Romania comunista
Profesorul Bogdan Murgescu enumera cativa dintre ministrii competenti si cu valente tehnocratice care au facut ca, in anii 1960 si prima parte a anilor 1970, Romania sa recupereze partial decalajul fata de restul Europei: Athanase Joja (1957-1960), Ilie murgulescu (1960-1963), Stefan Balan (1963-1969), Mircea Malita (1970-1972). Toti beneficiasera de protectia premierului Ion Gheorghe Maurer si aveau o anumita anvergura intelectuala care le permitea sa inteleaga fenomenul.
In acest interval, Romania a reusit sa ajunga la o rata de 5,2% dintre tinerii de 20-24 de ani inscrisi la facultate. Distanta fata de restul Europei era insa in continuare uriasa si mai era nevoie de continuarea acestor eforturi, pe durata unor decenii intregi, ca sa se recupereze decalajul. In aceeasi perioada de timp, Franta avea 18,6% din tinerii de 20-24 de ani inscrisi la facultate. Pana si tarile socialiste erau mult peste Romania, cu o medie de 10-11% (Republica Democrata Germania avea chiar 14-15%).
A treia etapa: in scena apare Ceausescu. In sistemul de educatie revin in forta activistii de partid, care le iau locul tehnocratilor profesionisti. Vigilenta ideologica devine mai importanta decat pregatirea teoretica si incepe demolarea liceelor de uman-real
Numai ca aceasta perioada de recuperare nu numai cantitativa, ci si calitativa s-a curmat brusc incepand cu mijlocul anilor 1970. Autorii acestei schimbari bruste de strategie au fost Nicolae si Elena Ceausescu, cei care preluasera puterea in 1965, dupa moartea lui Gheorghe Gheorghiu Dej.
O vreme, dupa preluarea puterii, Ceausescu nu s-a simtit suficient de sigur incat sa produca toate schimbarile pe care le voia. Invatamantul protejat de premierul Ion Gheorghe Maurer – un intelectual – a ramas cativa ani in grija celor care se ocupasera si pana atunci de el.
Apoi a venit vizita in Extremul Orient din 1971, unde cuplul Ceausescu a fost puternic marcat de modelul comunismul asiatic, in China lui Mao si Coreea de Nord a lui Kim-Ir Sen.
15 septembrie 1972: pionieri scosi in strada sa-l aplaude pe Ceausescu in timpul vizitei la Petrosani. Elevii erau folositi constant pe post de decor in actiunile propagandistice ale regimului, inclusiv la defilarile de 1 mai si 23 august
La intoarcere, Ceausescu a schimbat brusc directia Romaniei. Profesorul Bogdan Murgescu rezuma, in lucrarea citata mai devreme, felul in care Nicolae si Elena Ceausescu, sprijiniti de oamenii fara valoare promovati de cei doi in structuri de conducere, au inceput demolarea sistemului de educatie: „Elementul cel mai important a fost revenirea in forta a activistilor de partid la carma sistemului de invatamant in contextul monopolizarii puterii in stat de catre Nicolae Ceausescu si a implicarii directe in controlul invatamantului a Elenei Ceausescu. Realizarile din anii ’60 fusesera in mare masura legate de activitatea unor ministri cu valente tehnocratice, care beneficiasera de protectia lui Ion Gheorghe Maurer si putusera realiza o sinteza intre unele elemente pozitive ale traditiei invatamantului precomunist, mijloacele superioare oferite de regimul comunist si inovatiile pedagogice din lumea occidentala. Pentru multi dintre activistii cu putine clase din jurul lui Nicolae si Elena Ceausescu, aceste evolutii erau elitiste si purtau samburele periculos al excluderii celor mai putin educati. De aceea, reactia lor a mers in directia repunerii in prim-plan a elementelor unde ei puteau puncta in competitia cu intelectualii tehnocrati: vigilenta ideologica (vestitele «teze din iulie» 1971) si legatura invatamantului cu viata practica si productia. Dealtfel, Programul PCR din 1974 statua fara echivoc: «In scolile de toate gradele, in cadrul procesului de invatamant se va organiza participarea efectiva a profesorilor si elevilor la activitatea productiva»”.
„Activitatea productiva” insemna, de exemplu, ca elevii si cadrele didactice din mediul rural si din localitatile mici erau scosi din scoala luni intregi si trimisi la prasit ori la cules fructe, legume ori porumb. In orasele mari, acestia erau trimisi in uzine, pentru „practica” – bineinteles, era o pierdere de vreme pentru elevi si o pacoste pentru lucratorii din fabrici, care nu-i puteau pune pe niste minori necalificati sa manevreze utilaje ori sa participe la productie.
30 decembrie 1977, poza traditionala cu cuplul Ceausescu si copii alesi pe spranceana sa-i colinde pe dictatori
Cruciada impotriva liceelor teoretice. Numarul acestora s-a redus de la 568 cu 390.455 de elevi in 1968/1969 la doar 95 cu 55.988 de elevi in 1988/1989
Lovitura de gratie a fost data in 1977, cand Ceausescu si cercul sau de apropiati au ajuns la concluzia ca trebuie terminat invatamantul teoretic.
Reteaua de licee a fost restructurata din temelii, au fost desfiintate liceele cu profil real si uman, iar in locul lor au aparut profiluri mai nisate, precum matematica-fizica, filologie-istorie, stiinte ale naturii etc. „Ofensiva impotriva pregatirii teoretice largi a fost insa mult mai ampla, cuprinzand si o dramatica redistribuire a locurilor in favoarea profilurilor industriale, precum si introducerea in planurile de invatamant a unor saptamani compacte de practica in productie”, scrie Bogdan Murgescu.
Aceasta este si perioada in care generatia de dascali formata in perioada interbelica, foarte bine pregatita profesional si mai independenta ideologic, incepe sa iasa la pensie. In loc apar politrucii formati in anii 1950, cand „originea sanatoasa” era decisiva, iar noii membri de partid, multi dintre ei fara stiinta de carte, facusera facultatea la fara frecventa sau la „doi ani intr-unul”.
Treptat, campania regimului Ceausescu impotriva pregatirii teoretice a tinerelor generatii se transforma intr-o adevarata cruciada.
Efectele sunt efectiv dramatice: „(…) Sensul antiteoretic al politicii de alocare a locurilor de studiu la liceu se vede limpede din scaderea severa a numarului brut de elevi din acest tip de licee. Astfel, 568 de licee real-umaniste aveau 390.455 de elevi in 1968/1969, in timp ce, in 1978/1979, mai erau doar 144 de licee de matematica-fizica, stiinte ale naturii si filologie-istorie, cu 180.259 de elevi, iar in 1988/1989 doar 95 de licee ale acestor trei profiluri, cu 55.988 de elevi” (Bogdan Murgescu, „Romania si Europa. Acumularea decalajelor”)
In conditiile in care numarul de elevi era crescator, unde se ducea toata lumea, daca liceele de profil real-uman erau efectiv eradicate? Raspunsul este ca se umflase monstruos proportia liceelor industriale, agricole si silvice. Regimul nu avea nevoie de filosofi, istorici, filologi, istorici, matematicieni, fizicieni etc, ci de strungari, prelucratori prin aschiere, sudori, tractoristi si silvicultori.
Schimbarea dramatica in structura invatamantului romanesc este foarte bine reflectata de cifre.
In anul scolar 1968/1969, liceele cu profil real-uman reprezentau 80,1% din totalul unitatilor de invatamant de acest fel, in timp ce liceele industriale si de agricultura/silvicultura aveau o pondere de 4,4 si, respectiv, 4,7%.
In anul scolar 1988/1989, numarul liceelor cu echivalentul profilului real-uman (mate-fizica, stiintele naturii, filologie-istorie) reprezentau impreuna 4,3%, cele industriale ajunsesera la 71,1%, iar cele de agricultura/silvicultura – la 19,1%.
O cadere majora s-a inregistrat, in aceasta perioada, si la alt sector vital pentru rezerva de cadre didactice bine pregatite: liceele pedagogice. In 1969/1969, acestea reprezentau 3,5% din totalul liceelor. In 1988/1989, ponderea coborase la doar 0,4%.
Minciuna celor 10 clase obligatorii
Profesorul Bogdan Murgescu consemneaza: „Se cuvine sa remarcam si faptul ca, intr-o perioada in care economiile dezvoltate paseau pe calea progresului cu precadere a serviciilor, iar regimul Ceausescu afirma declarativ insemnatatea dezvoltarii stiintei si cunoasterii pentru progresul economic al tarii, politica de alocare a locurilor pe tipuri de licee tindea sa reproduca o structura a fortei de munca orientata in mod zdrobitor spre nevoile industriei (si intr-o oarecare masura ale agriculturii). Evolutii similare, desi poate mai putin dramatice, se pot observa in ceea ce priveste invatamantul universitar”.
Pe acest fundal, al schimbarilor de structura in sistem si de scadere accelerata a calitatii profesorilor, cresterea numarului de ani ai invatamantului obligatoriu la 7, 8 si, in final, 10 clase nu a dus si la sporirea gradului de instruire a tinerilor. Marirea numarului de ani obligatorii de invatamant s-a facut prin decizii centralizate, profesorii fiind obligati sa promoveze pana in clasa a X-a pe toata lumea – inclusiv elevi lipsiti de orice cunostinte si care nu ar fi indeplinit, in mod normal, conditiile minime pentru a trece nici macar clasele primare. Ilustrarea acestei favorizari a cantitatii in defavoarea calitatii actului de invatamant este masura administrativa de a penaliza profesorii care aveau in clase corigenti ori repetenti.
Se raporta astfel, si in acest domeniu, o crestere a productiei „la hectar”, cand de fapt calitatea scadea tot mai mult.
Deformarea hidoasa a invatamantului superior. Distribuitia echilibrata a studentilor intre domeniile teoretic si tehnic din 1968 a fost inlocuita in 1988 cu o proportie coplesitoare a studentilor in industrii, constructii, arhitectura, agricultura si silvicultura. Studentii la arte plastice aproape ca au disparut, cei de la facultatile de drept – la fel
Acelasi dezastru a lovit in plin si sistemul universitar. In anul scolar 1968/1969, Romania avea o repartitie echilibrata a studentilor pe domenii, ceea ce asigura si o balanta corecta in structura societatii. Dintre studentii inscrisi, 36,3% erau in facultati tehnice (industriale, constructii/arhitectura, agricole/silvice), 6,5% – medico-farmaceutice, 4,2% – juridice, 39% – universitar-pedagogice, 2,3% – artistice.
In anul 1988/1989, aceasta balanta fusese deja pulverizata, tot in beneficiul laturii tehnic-ingineresti, in timp ce zonele umaniste fusesera devastate: 68,8% dintre studenti erau la facultati tehnice (industriale, constructii, arhitectura, agricole/silvice), 10,3% – medico-farmaceutice, doar 1,5% in studii juridice (aici erau inclusi si toti securistii), procentajul studentilor din zona universitar-pedagogica ajunsese la 9,5%, in timp ce studiile artistice aproape ca disparusera complet – 0,6% (erau considerate indeletnicire neproductiva si reactionara, pentru burghezi).
Cazul Romaniei devenise deja unic in lume, caz de studiu pentru specialisti. „Evolutia din anii ’80, cu depasirea considerabila a pragului de 50% de catre studentii inscrisi la invatamantul tehnic-ingineresc, plaseaza Romania intr-o situatie singulara la nivel mondial; potrivit afirmatiei lui Jan Sadlak, «nicio alta tara europeana nu a cunoscut o asemenea deplasare (a centrului de greutate al pregatirii universitare)»”, scrie profesorul Murgescu.
Un domeniu anume arata aberatia la care se ajunsese in invatamantul romanesc: cel al facultatilor de medicina si farmacie. Aparent, scaderea ponderii acestora fusese mica (de la 12,7% in 1968/1969 la 10,3% in 1988/1989). Dar cifrele sunt inselatoare daca nu stim ce se ascunde in spatele lor. In aceasta perioada a crescut enorm numarul studentilor din tari straine cu care Ceausescu intretinea relatii bune si care veneau sa studieze aici medicina. Multi dintre acesti studenti arabi ori greci au fost dealtfel recrutati de Securitate, devenind dupa Revolutie prosperi oameni de afaceri ca paravan pentru ofiterii fostei politii politice. Profesorul Murgescu explica: „(…) cresterea procentajului studiilor medico-farmaceutice in anii ’70 nu trebuie sa insele: ea nu corespundea unei insemnatati mai mari alocate de catre planificatorii oficiali acestui tip de studii, ci reflecta doar cresterea numarului studentilor straini in aceasta perioada, precum si faptul ca majoritatea acestor studenti doreau sa studieze medicina in Romania”.
31 iulie 1976: Ceausestii si un grup de copii atent selectionat in timpul vizitei la Iasi
1980: familia Ceausescu decide ca sunt prea multi studenti. In nici 10 ani, numarul facultatilor, al studentilor si profesorilor scade puternic . Tara e pusa pe contrasensul istoriei – in timp ce in restul tarilor europene nivelul de educatie creste, in Romania acesta scade
Regresul imprimat de familia Ceausescu si politrucii sai invatamantului romanesc se reflecta cat se poate de clar in scaderea numarului total de studenti. Acest lucru nu se intampla pentru ca tinerii romani n-ar fi vrut sa mai dea la facultate (dimpotriva, concurenta era mare), ci pentru ca, pur si simplu, s-a luat decizia de a se reduce locurile disponibile. Cresterii accelerate a numarului de studenti din anii 1960 i-a urmat, in primul deceniu sub Ceausescu, o crestere din ce in ce mai lenta (in anii 1970). Apoi, in anii 1980, trendul s-a inversat si numarul total a inceput sa scada rapid. Numarul maxim de studenti a fost atins de Romania in anul universitar 1980/1981 – 192.769. Apoi a inceput refluxul. Deja in anul 1987/1988 numarul studentilor se redusese la doar 157.041, o scadere de aproape 19%!
Tendinta era generala. Numarul de facultati s-a redus de la 195 in 1970/1971 la doar 101 dupa 1986/1987, iar cel al profesorilor din universitati – de la 14.592 in 1980/1981 la 11.696 in toamna lui 1989.
Concluzionand, toate evenimentele de mai sus au facut ca Romania sa se afle in 1989, ultimul an al regimului comunist, foarte-foarte departe de media europeana ca numar de tineri care faceau studii universitare.
Cifrele sunt extrem de dureroase si elocvente. Liderul Europei era la acel moment Finlanda, cu 43% dintre tineri inscrisi la facultate. Franta era pe locul 2, cu 37,2%. Lista continua cu toate tarile europene pana cand ajungem la Romania, aflata pe penultimul loc, cu doar 8,6%, la lupta cu Albania, ultima clasata – cu 8,5%.
Media europeana a tinerilor cu studii universitare era in 1989 de 26,4%. Romania se afla mult chiar si sub media mondiala la acest capitol, de 14%.
In acest caz nici macar nu se poate spune ca ar fi fost vorba neaparat de o problema a sistemului comunist, ci mai degraba de ostilitatea cu care regimul Ceausescu trata educatia – un domeniu pe care pare ca puterea il considera periculos.
Prin comparatie cu cei doar 8,6% dintre tinerii romani deveniti studenti, Bulgaria avea in acel moment 26,2%, URSS – 25,1%, Polonia – 20,3%, Iugoslavia – 19%, Cehoslovacia – 17,6%, Ungaria – 14,7%.
Coperta din revista „Cutezatorii”, care le era destinata elevilor
Cercetarea: incepand cu 1978 s-au taiat abonamentele la revistele stiintifice din strainatate, oamenii de stiinta romani n-au mai fost lasati sa participe la congrese peste granite. Numarul studentilor romani in strainatate: zero
Adevarul necosmetizat despre cum arata de fapt sistemul de educatie al Romaniei in 1989 este prezentat sec de profesorul Murgescu: „Romania nu numai concura puternic cu Albania pentru ocuparea ultimului loc in Europa la acest indicator, ci si mergea intr-o directie profund regresiva: procentul de 8,6% fusese atins dupa ce in 1978 Romania atinsese o rata de incadrare in invatamantul superior de 11%. In timp ce, in aproape toate tarile lumii, rata de incadrare in invatamantul superior a crescut, in Romania ea a scazut in anii ’80. Mai greu de surprins prin date statistice, dar nu mai putin grave au fost involutiile calitative ale invatamantului superior in anii ’80. In aceasta privinta au contribuit obligarea studentilor la practica in afara specialitatii (inclusiv practica agricola), cvasiblocarea sistemului de angajari si controlul acestuia de catre cabinetul 2 (Elena Ceausescu) si reducerea dramatica a fondurilor alocate pentru achizitiile de publicatii de specialitate”.
Silviu Brucan descria in februarie 1990 politica regimului Ceausescu fata de educatie si cercetare: „In contrast izbitor cu retorica oficiala, care preamarea virtutile revolutiei stiintifico-tehnice (chiar si un cincinal a fost botezat in felul acesta), toate cele trei canale prin care puteau patrunde in Romania informatiile despre aceasta revolutie au fost efectiv inchise:
a) S-a redus la minim importul de carti si reviste stiintifice si pentru cercetatori era o adevarata tragedie sa constate, la Biblioteca Academiei sau Biblioteca Centrala de Stat, ca colectiile acestor reviste se terminau in 1978 sau 1979.
b) Participarea oamenilor nostri de stiinta si tehnica la congrese si simpozioane internationale era aproape inexistenta.
c) Numarul studentilor romani la universitatile straine era 0”.
Un trend care continua si azi, la 34 de ani dupa Revolutie: „Invatamantul, care fusese in primele decenii postbelice un puternic factor de progres economico-social, a fost impins intr-o situatie de criza, iar criza sa a amplificat criza generala a sistemului din Romania”
Cine crede sau sustine ca statutul de cenusareasa al sistemului educational a inceput dupa 1990 se insala, iar cifrele arata asta. Primul an in care fondurile alocate invatamantului au scazut a fost 1981. Suma totala a scazut de la 17,7 miliarde lei in 1980 la 15,9 miliarde in 1988. „In aceste conditii, nu trebuie sa ne mire faptul ca la sfarsitul anilor ’80 Romania se situa pe unul dintre ultimele locuri din Europa in ceea ce priveste ponderea in PIB a cheltuielilor pentru invatamant”, scrie profesorul Murgescu. In 1989, statul mai acorda doar 2,2% din PIB pentru educatia tinerelor generatii de romani (la 34 de ani distanta, in 2023, Guvernul PSD-PNL aloca 3,2% pentru educatie, , pe hartie, procentul real fiind insa mai mic).
Concluzia analizei pe care tocmai ati citit-o i-o lasam tot profesorului Bogdan Murgescu, autorul studiului de caz din lucrarea „Romania si Europa. Acumularea decalajelor”: „Daca avem in vedere reducerea alocarii centralizate de mijloace, precum si distorsiunile introduse de politica regimului Ceausescu in ceea ce priveste structura, directiile de dezvoltare si mecanismele concrete de functionare a sistemului de invatamant, o concluzie se impune. Invatamantul, care fusese in primele decenii postbelice un puternic factor de progres economico-social, a fost impins de regim intr-o situatie de criza, iar criza sa a amplificat criza generala a sistemului socialist din Romania”.
Adevarata tragedie consta in faptul ca elitele politice emanate din comunism si care au preluat conducerea tarii dupa 1989 au perpetuat aceasta situatie in Romania. Subfinantand si politizand pana la extrem invatamantul, refuzand orice reforma, puterea politica a facut ca tara sa ramana tot mai in urma Europei, refuzand practic accesul la educatie pentru romani.
