Arafat, se aude? „Nu mai suport gandul ca sunt la mana unor monstri. Nu mai vreau sa fiu umilita, batjocorita” – Supravietuitoare Colectiv

news

Corina Gabriela Ionita, o tanara care a fost grav ranita in incediul de la Colectiv si a reusit sa supravietuiasca, publica un mesaj de profunda revolta fata de modul in care institutiile statului roman continua sa se comporte in cazul Colectiv.

„Chiar am obosit, sunt un om bolnav intr-o tara bolnava. Si daca eu mai am o sansa, tara asta NU. E o biata papusa din carpe manuita de un papusar si mai bolnav. E cumplit sa fii victima in tara lui ‘Avem de toate, nu ne trebuie nimic. Avem conditii de Germania’, in tara lui ‘S-a gresit, care-i problema?’, a lui ‘Traiesti, ce mai vrei?’, a lui Hexi, nici nu mai stiu…sunt atat de multe Romanii paralele cu etica, deontologia, organizarea, integritatea, competenta, ca le-am pierdut sirul”, spune tanara dupa ce a vazut modul in care a intervenit IGSU la Colectiv.

„Ma trezesc in zbarnait de telefon. Ziaristi, televiziuni in goana dupa rating, vor o parere a mea, in legatura cu publicarea unui nou „clip” din seria Colectiv. „Nu stiu despre ce este vorba si ma grabesc sa ajung la tribunal, azi am audiere in dosarul Colectiv. Va cer scuze!”

Am vorbit in cei 4 ani post-Colectiv, de am obosit. Am repetat obsesiv lucruri, in speranta unei schimbari. Am rostit adevaruri tulburatoare, situatii traite de mine in acea perioada de cosmar. Am vorbit despre orgolii si ambitii politice, despre malpraxis, infectii, spaga si complicitate criminala. Am vorbit despre lacunele si erorile din sistem, despre lipsa protocoalelor si a planurilor in situatii de urgenta. Am vorbit despre toate acestea, nu puteti spune ca nu.

Imaginile din infern si strigatele de ajutor ma urmaresc inca. Ma vor urmari probabil, toata viata. Nu suport sa vad foc, nu suport mirosul de fum sau diluant, nu suport aglomeratia si mai presus de toate, nu-mi mai suport durerea. Am atacuri de panica din ce in ce mai dese, am temeri de tot felul, am cosmaruri. Ma sedez, sa uit. Nu mai suport gandul ca sunt la mana unor monstri. Nu mai vreau sa am de-a face cu sistemul medical romanesc, nu mai vreau sa fiu umilita, batjocorita. Nu mai vreau sa fiu folosita, nu mai vreau sa dau declaratii in presa, m-am salbaticit. Chiar am obosit, sunt un om bolnav intr-o tara bolnava. Si daca eu mai am o sansa, tara asta NU. E o biata papusa din carpe manuita de un papusar si mai bolnav. E cumplit sa fii victima in tara lui „Avem de toate, nu ne trebuie nimic. Avem conditii de Germania”, in tara lui „S-a gresit, care-i problema?”, a lui „Traiesti, ce mai vrei?”, a lui Hexi, nici nu mai stiu…sunt atat de multe Romanii paralele cu etica, deontologia, organizarea, integritatea, competenta, ca le-am pierdut sirul.

In drum spre Tribunal am avut imprudenta de a accesa filmarea. Desi aceasta filmare nu face altceva decat sa ne confirme tuturor banuielile, tot socheaza. Socheaza prin violenta limbajului celor sositi acolo sa ne salveze. „Lasa-i in plm (de morti)!”, asta imi rasuna incontinuu in minte, de cand m-am uitat. Socheaza prin detasarea cu care majoritatea celor de acolo priveau spectacolul groazei. Socheaza prin lipsa de organizare, prin interventia haotica si tardiva, socheaza prin prezenta acolo a celor responsabili, ca salvatori, nu ca ceea ce sunt de fapt, criminali. Nu e un montaj prost de film horror, e ceea ce am trait noi in seara de 30.10.2015. Corpuri inerte carate pe paleti din lemn si aruncate intr-un colt, civili care par mult mai dispusi sa ofere ajutor decat salvatorii in uniforme, primari, ministri care isi fac poze. Asta a fost seara in care Romania a murit si nici macar nu i s-a incercat resuscitarea. Simt ca ma sufoc. Gheara din piept, nodul din gat, tiuitul din urechi si senzatia de greata nu intarzie sa apara. Ochii mi se impaienjenesc si simt ca o sa pic. Ajung la tribunal si merg teleghidata pe holuri in cautarea unui lift. Scarile rulante sunt in revizie. Noi toti suntem in revizie pe perioada nedeterminata. Ajung in sala, imi reperez avocata si izbucnesc in plans. Am fost tare, NU MAI SUNT.

Eu am fost scoasa din club dupa aproximativ 40 de minute de la declansarea incendiului, adica in momentul in care au venit pompierii cu masti si tuburi de oxigen. Dupa cum stie toata lumea, incendiul s-a stins de la sine in foarte scurt timp de la izbucnire. Filmarea asta incepe pe undeva pe la minutul 15, cred. Oare cate persoane din cele 27 ar fi raspuns manevrelor de resuscitare, daca acestea ar fi fost efectuate la timp? Oare cate persoane din celelalte 38 ar fi supravietuit daca s-ar fi cerut ajutor extern pe loc? Oare cate mame si-ar mai fi putut privi in ochi copiii, inca? Nu am raspuns la aceste intrebari.

In tara lui „Avem de toate” nu ai voie sa pui astfel de intrebari. In tara lui „Avem de toate” nu ai voie sa simti. In tara lui „Avem de toate” esti persecutat, batjocorit, nimicit daca indraznesti sa spui adevarul. Si aveti astfel si raspunsul la intrebarea „De ce a fost facut public abia dupa 4 ani, acest film?”. Desigur, exista si un interes, vom afla in timp, al cui.

Noapte buna, Romania! O sa mai cred in tine doar in clipa in care ii voi vedea in boxa acuzatilor, pe langa Piedone si cei 3 de la ISU, pe toti cei care apar pe aceasta filmare, plus Banicioiu, managerii de spitale, sefii de sectii. Pa!”, a relatat Corina Gabriela Ionita pe Facebook.

Angajati ai Inspectoratului General pentru Situatii de Urgenta au fost supusi in ultima perioada „unei presiuni publice uriase”, in contextul in care este contestat modul in care au intervenit la incendiul de la Club Colectiv din urma cu patru ani, se arata intr-o postare de pe pagina de Facebook a IGSU.

„Istoria se repeta in fiecare an! In ultimele zile, salvatorii au fost supusi unei presiuni publice uriase! De ce? Pentru ca se contesta public modul lor de interventie la incendiul din 30 octombrie 2015 si sunt acuzati pe nedrept de ascunderea unor probe. Sa nu uitam eforturile pe care le-au depus si le depun zilnic pompierii, precum si miile de vieti salvate in fiecare an. Si ei sunt oameni! Ii vedeti la incendii, inundatii, cazuri de prim ajutor, accidente, absolut in toate situatiile in care sunt solicitati. Credeti ca ei merita asta?”, se arata in mesajul publicat sambata pe platforma de socializare.

Totodata IGSU le transmite un indemn pompierilor. „Sa va purtati cu demnitate haina militara, sa plecati in misiuni cu acelasi curaj si determinare ca si pana acum, sa ramaneti o familie si sa va respectati nobilul scop in salvarea de vieti! Ramaneti fideli crezului vostru si fiti aproape de oamenii care au nevoie de voi!”, puncteaza IGSU.

Publicatia „Libertatea” a prezentat, joi, o inregistrare video cu primul echipaj ISU care a ajuns la locul tragediei de la Clubul Colectiv, filmarea avand aproape 21 de minute. Jurnalistii sustin ca aceasta inregistrare nu a fost facuta publica niciodata, fiind tinuta „ascunsa” de catre conducerea IGSU.

Iata prin ce a trecut Corina Gabriela Ionita dupa ce a fost scoasa din infernul de la Colectiv

Multumesc statului roman, sistemului medical romanesc, care in urma cu 4 ani aproape ca m-au omorat. M-am aflat printre „norocosii” care au ars si au inhalat fum in doze”ideale” si am mai avut si o piele tot „ideala”(dupa cum mi-au spus medicii englezi), care s-a incapatanat sa se refaca in timp record si care nu a format cheloizi. Multumesc ISU, pentru ca a decis ca eu sa merg la Coltea, cu arsuri pe 40 % din suprafata corpului.

Multumesc medicilor din Elias, care m-au lasat pe acel pat ruginit, cu acel tifon pus la misto de cei din Coltea si cu acea patura scortoasa pe carnea mea vie, aproape 24 de ore, pana am inceput sa scuip cauciuc si si-au dat seama ca e nevoie sa mi se induca o coma. Multumesc sefei Sectiei de Chirurgie Plastica, pentru ca pe data de 8 noiembrie la pranz, in ziua transferului, urla in A.T.I cat o tinea gura, ca „nu vede nici un motiv pentru care sa plece Ionita”. Un profesionist desavarsit, ce mi-a reconstruit perfect mana stanga, intrat in panica la gandul plecarii mele si a asumarii meritelor ei de catre un medic strain. Orgoliu scapat de sub control, responsabilitate zero si omnipotenta criminala. Aceasta faza in mod special, s-a repetat in multe spitale bucurestene in acele zile si 65 de nume pe un monument funerar stau marturie. Am avut sansa. Multi s-au bucurat sincer pentru mine, multi au fost de parere ca nu ma aflu printre cei ce „meritau” sa scape cu viata din acesta tragedie. Le multumesc, in orice caz. Sunt experiente ce m-au modelat atunci si continua sa o faca. Ii multumesc angajatorului meu de la acel moment, care a ramas perplex cand i-am spus ca trebuie sa imi plateasca toate cele 5 luni de concediu medical si care la o luna de la intoarcerea la munca, m-a dat afara.

Nu, pe bune acum:

Un numar incredibil de oameni ne-au ajutat atunci, moral, material, profesional, in absolut toate modurile posibile.
In ordine aleatorie:

Multumesc ingerului meu pazitor, a carui prezenta am simtit-o secunda de secunda, in toate cele 9 zile de cosmar petrecute in Romania. Ii multumesc lui Gigi, care a nu s-a dezlipit de patul meu, pe toata perioada spitalizarii in UK, tamponandu-mi cu delicatete fruntea, repetandu-mi ori de cate ori a fost nevoie, cat de puternica sunt, cat de bine ma descurc, cat de mandru e de mine si alimentandu-ma la propriu cu energie cand simteam ca nu mai pot si voiam doar sa se termine totul. A aplicat tot ce a invatat in ring, in cei 25 de ani de sport de performanta si a functionat. You can do it ala spus de omul potrivit la momentul potrivit, a cantarit mai mult decat toate terapiile din lume. Dincolo de asta, si el a fost o victima a acestei tragedii. Plangea mult cand se retragea in rezerva lui si chiar si azi cand ne intalnim si ne aducem aminte de acea perioada, se intristeaza brusc si ochii i se umplu de lacrimi, pentru ca el a vazut lucruri de care eu nu eram constienta atunci, iar asta l-a marcat. Are ca si mine probleme cu somnul si flash-uri, chiar si acum. Multumesc asistentilor medicali A.T.I. Elias pentru modul in care si-au facut treaba in acele zile, desi s-au confruntat cu asa ceva pentru prima data in cariera lor. Au improvizat mult si nu e vina lor, e vina celor ce i-au obligat sa lucreze in acele conditii, desi s-ar fi putut si altfel. Desigur, au fost si scapari criminale, la care am datoria sa revin. Timp de 8 zile, nimeni nu si-a pus problema igienei mele corporale. Parul ars, innegrit de fum, a stat asa, nespalat pana in ziua transferului, cand doua asistente minunate au hotarat sa faca ele asta, acolo in Terapie intensiva, intr-un mic lighean din plastic, desi asta ar fi trebuit sa se intample cand mi se schimbau bandajele, in stare de sedare, asa cum s-a intamplat oe toata perioada spitalizarii in UK. Intr-una din zilele acelei saptamani mi-a venit menstruatia si nimeni nu a fost curios sa arunce un ochi sub cearceaful ce ma acoperea, timp de cel putin doua zile. Intamplarea a facut ca sonda mea urinara sa iasa si astfel au descoperit grozavia. Infirmiera aceea s-a oripilat si a chemat un coleg sa imi fixeze sonda, asa cum eram, fara sa se deranjeze sa imi faca toaleta. Acel coleg infirmier, cand a vazut, si-a tras mucii si a dat o flegma chiar acolo, in A.T.I. A fost cel mai umilitor moment pe care l-am trait. Pare ireal, nu? Ei bine, s-a intamplat! Are rost sa ne mai intrebam de unde atatea bacterii multirezistente?

In orice caz, multumesc managerei spitalului, care a aprobat transferul meu in ultimul moment. Am fost ultimul om tranferabil, din acel „lot”. Odata ajunsa acolo, stiti: carantina, hranit prin tub, operatii, o groaza de ups and downs, profesionisti al caror singur rol a fost sa se asigure ca parasesc acel spital in viata. Desigur, si acolo am intalnit neprofesionisti, dar nu prea a contat, pentru ca acolo au ceva ce poarta numele de protocoale. Pentru asta ne-am expus povestile, pentru asta am luptat in toti acesti ani. Inca nu le avem. Inca nu avem o Unitate de arsi de nivel european. In tara lui „Avem de toate”, inca nu avem nimic. Anul acesta am avut parte de doua proiecte de lege care prevad noi reglementari cu privire la ingrijirile medicale necesare pacientilor cu arsuri grave. Astfel, prin primul proiect este inlesnit transferul acestor pacienti in unitati specializate din afara tarii . Cel de-al doilea proiect de Ordin propune ca recuperarea medicala pentru pacientul cu arsuri sa se desfasoare in sectia de Medicina Fizica si de Recuperare a spitalului in care acesta a fost tratat sau, daca starea pacientului o permite, in alte sectii de Medicina Fizica si de Recuperare, in ambele situatii asigurandu-se personalul necesar pentru reabilitarea medicala a pacientilor cu arsuri grave. De asemenea, proiectul mai prevede ca centrul pentru arsi care asigura ingrijiri pentru copii, sa fie inclusa in schema de personal si medici in specialitatea pediatrie si chirurgie Pediatrica. E un pas urias.

Si astfel, ajungem iar la momentul 2015. Am revenit in tara la sfarsitul lui decembrie, cu o scrisoare medicala in mana si multe sperante. Rand pe rand mi-au fost spulberate. La acel moment nu exista un plan, medicii se relaxasera si cel putin in cazul meu, nu au mai dorit sa aiba de-a face cu mine. Am fost tratata cu indiferenta, dupa care mi s-a urat succes in tot ce aveam de facut pe mai departe, recuperare, operatii estetice si de corectie, etc. Am facut totul public si ulterior am fost chemata inapoi la Elias, dar mi s-au cerut bani pentru recuperare. Am refuzat. Ma simteam umilita, batjocorita inca o data. Mi-am strigat neputinta aici. Am primit ajutor de unde nu ma asteptam si am inceput recuperarea pe loc, intr-o clinica privata din Bucuresti. Eram ingrozita la gandul ca as putea ramane cu mobilitatea pierduta daca nu imi incep recuperarea la timp. Au urmat cateva luni de munca intensa, cu dureri atroce si psihicul la pamant. Am insistat totusi, sa fiu tinuta sub observatie de catre cei din Elias, asa cum mi se recomandase la externare, deoarece aveam o multime de rani inca deschise. La scurt timp dupa aceste vizite, m-am umplut de eruptii si mi s-a spus senin ca pare a fi un Stafilococ auriu, dar nu mi s-au facut analize si nu mi s-a prescris tratament. A urmat apoi reintegrarea, care a venit cu deceptii, abuzuri, suturi in fund, indiscretii de tot felul si un somn din ce in ce mai prost. Am trecut prin toate cum am stiut mai bine. Am inceput sa am mari probleme cu anxietatea, atacurile de panica si tot ce tine de acest spectru. Am cerut ajutor si odata rezolvata problema somnului, lucrurile au inceput sa se aseze, credeam. In realitate, medicamentele mi-au tratat efectele, nu si cauza. Dar am continuat sa ma sedez, ignorand reactiile adverse, pana in zilele noastre. In urma cu cateva luni am aflat ca aceste cantitati uriase de medicamente si-au pus amprenta asupra sanatatii mele. Ficat gras, crestere in greutate, tiroida complet data peste cap si bonus, pierderi de memorie, afectarea capacitatii de concentrare, oboseala cronica, somatizari de tot felul si o reactivare a minunatului stafilococ auriu, multirezistent, sub forma unei boli inflamatorii absolut oribile, numita hidrosadenita. Inflamatii, dureri ingrozitoare, disconfort fizic si psihic, cosmaruri ingrozitoare, la fel ca in prima zi. Problemele cu care ma confrunt nu ma lasa sa uit.

In urma cu vreo doua luni, am decis sa imi injumatatesc dozele de benzodiazepine. Saptamana trecuta, am fost sunata de avocat si informata in legatura cu faptul ca joi, 24.10.2019 voi fi audiata in cazul Colectiv, prilej cu care am facut o trecere in revista a actelor medicale adunate in toti acesti ani. Am decis sa tai de tot doua medicamente si anume Quetiapina si Gerodormul. Reactiile adverse m-au ingrozit.

Si asta nu e nici 10% din tot ce am trait si poate nici pe aproape din ceea ce au trait alti supravietuitori, mai putin norocosi.
Hmm, audiere dupa 4 ani…sperati ca poate am uitat, teapa! Totul imi este tiparit pe veci in creier si in suflet. Si inca am resurse, inca lupt cu succes cu ceea ce mi-ati facut. Azi am citit ca Arafat e audiat si el. Hai, ca poate ne revenim.

#NeverForget

Mai mult despre:


Comentarii: