Cand am devenit atat de cinici si lipsiti de umanitate? Oare numarul conteaza?

opinii

Aud tot mai des prin jur facandu-se referire la statistici care ne spun ca in aceeasi perioada a anului trecut au murit mai multi oameni decat de la inceputul anului acestuia. Argumentul este folosit in moduri diferite, ori ca sa minimalizeze gravitatea situatiei de fata, ori ca sa “arunce o raza de speranta” cum ca poate nu va fi asa de grav.

Nici nu ma obosesc sa caut statisticile respective pentru a verifica ce spun de fapt si de catre cine au fost efectuate. Nu pot, nu vad rostul acestui demers atata vreme cat ma chinuie intrebarea: cand am devenit atat de cinici si lipsiti de umanitate?

Numaram mortii ca pe betisoarele de Marocco si vorbim de sute de morti dimineata la cafea. “Cati au mai murit azi?”. “Vreo 837 in Italia. Duci si tu gunoiul?”.

Cand a devenit moartea atat de desueta pentru noi, de cand suntem atat de nepasatori fata de suferinta umana? Ne complacem in ideea ca daca se intampla departe de noi si nu ne atinge direct, ne vom vedea mai departe de ale noastre. Si cu cat cercul se strange si apar decese tot mai multe si la noi, ne restrangem si noi cercul: nu ne mai pasa decat de noi si de cei foarte apropiati noua. In rest, it’s not my business.

Oare numarul conteaza? Cum putem scapa din vedere contextul in care se intampla aceste morti? Oamenii se sting pe paturi de spitale, in singuratate, fara niciun apropiat alaturi, isi petrec ultimele ore de pe lumea asta singuri si in suferinta. Au parte de inmormantari rapide, pe banda rulanta, ca la abator, iar pe ultimul drum abia daca au voie sa ii insoteasca doi apropiati costumati de parca s-ar afla in fata unui extraterestru periculos.

Acesti oameni dispar rapid de pe lumea asta, in anonimat, de parca nici n-ar fi fost.

Omenirea isi cinsteste mortii de cand se stie, le construim monumente funerare, avem perioade de doliu in care ne despartim incet si dureros de ei, le facem pomeni pentru a le rememora existenta si ramanem sa traim cu semnele trecerii lor pe pamant.

Mortii pandemiei sunt anulati rapid, nu avem timp sa ii plangem, ajung sa fie numere intr-o statistica pe care o citim pe telefon dimineata.

Oare cati dintre noi ne simtim confortabil cu ideea de a avea o astfel de moarte? Cati dintre noi suntem dispusi sa devenim un numar, anulati de propria individualitate, stersi din caietul de fapte bune al Universului? Fiecare individ isi cauta un sens al vietii pe care tinde sa si-l implineasca, vrem sa insemnam ceva, sa fim cineva, sa contam, sa fim iubiti si apreciati. Iar angoasa mortii ne bantuie pe toti in mod subtil pe tot parcursul vietii. Ne e greu, al naibii de greu sa putem accepta ca intr-o buna zi nu va mai ramane nimic din noi, decat un cavou rece si un sac de oase. De asta ne indreptam cu speranta ochii spre religie, ca sa putem accepta iminenta mortii si sa putem crede ca vom continua sa existam.

Si atunci de ce a devenit moartea un numar pe ecranul nepasator al telefonului nostru?

Poate dintr-o nevoie de autoaparare, de a ne plasa cat mai departe de propria noastra frica de moarte. Intr-un fel, asta facem cu totii, ne aparam cum putem, iar asta tine de instinctul nostru de supravietuire. Cam tot asa cum luam repede mana de pe o plita incinsa cand ne doare. Dar oare nu am ajuns sa ne aparam individual prea mult, in detrimentrul umanitatii?

Cartile de dezvoltare personala pe care le-am hapait in ultimii anii prin metrou ne spun ca fiecare este cea mai importanta fiinta pentru sine. Si am tot lucrat la proiectul vietii personale pana cand am ajuns ca tot cartierul Drumul Taberei sa fie plin de proiecte mici, dar bune, al naibii de bune. Asta in timp ce strazile au ramas pline de gunoaie, cu ciorne mototolite ale proiectelor de viata, pe care sa le stranga altcineva in urma noastra. De ce?

Pentru ca exista o distinctie foarte clara intre noi si ei, ceilalti. Si au ajuns sa existe tot atatea multimi disjuncte de noi si ei, cam cate proiectele de viata avem.

Ne-am pierdut umanitatea pe scara blocului, de cand nu ne mai cunoastem vecinii, de cand ii salutam glacial la lift si le masuram statutul dupa pantofi. Ne-am pierdut umanitatea in metrou, in momentul in care nu am mai scos ochii din telefoane si nu am mai vazut nimic in jur. Ne-o pierdem in trafic, cand aparati de invelisul scump al propriei masini, ii denigram pe toti din jur. Ne-am insingurat in multimea orasului si ne-am echipat cu ochelari de cal, ca sa nu mai privim decat catre viitorul pe care ni l-am pregatit. Ne-am descurcat cum am putut… Pana la urma si noi suntem niste numere vii si miscatoare in musuroiul marelui oras.

De ce ne-ar mai pasa?

Mai mult despre:


Comentarii: