Cultura bataii in armata romana: un subiect „nepatriotic” pe care istoriografia militara romana nu si-a facut curaj sa-l discute. „Daca asa ceva s-ar fi intamplat in Franta, ar fi fost sfasiati”

Dintre problemele pe care istoriografia militara romana evita sa le discute, traditia violentei si a abuzului in randurile armatei noastre este – alaturi de cea a coruptiei – printre cele mai inconfortabile.

Considerat „nepatriotic”, subiectul este escamotat in tratatele, analizele, studiile si toate celelalte lucrari pe care istoricii romani le consacra trecutului si traditiei militare romanesti. Aceasta abordare timorata a unui viciu sistemic nu face insa ca realitatea sa si dispara pur si simplu. Lipsa de dezbatere si tacerea cu care e inconjurata tema o lasa doar nerezolvata, pentru a dospi mai departe in catacombele morale ale unei institutii-cheie a statului. Vehementa in a gasi vinovati externi si circumstante atenuante pentru drama Romaniei in cele doua razboaie mondiale, istoriografia romaneasca isi pierde brusc apetitul cand ajunge la cauzele reale, care tin de problemele interne. Fara a fi discutate, sansele ca acestea sa fie inlaturate macar in viitor se reduc dramatic.

Plaga abuzului sistematic si a lipsei de respect endemice fata de propriii camarazi, comportamentul discretionar al celor ajunsi in functii de conducere reflecta, de fapt, societatea care produce materialul uman – Armata romana nu poate fi, din acest punct de vedere, decat o oglinda a Romaniei civile. Iar faptul ca, in ciuda eforturilor facute pentru a schimba situatia, sistemul s-a perpetuat in profunzimea sa decenii la rand este un argument ca radacinile sunt in primul rand sociale.

O descriere a armatei feudale prusace din 1800 potrivita armatei romane din 1916: „Soldatii erau tarani iobagi, pentru care locul vergilor mosierului il luasera teaca de sabie si cravasa ofiterului. Asupra lor se napustea ploaia de palme si loviturile de cizma pe care putea sa le administreze orice superior”

In preajma Primului Razboi Mondial, raporturile feudale dintre superiori si subordonati disparusera deja de un secol in majoritatea armatelor europene. Tonul il daduse Napoleon, la inceputul anilor 1800, cand interzisese cu desavarsire pedepsele corporale in armata franceza.

Acest lucru, impreuna cu promovarea ofiterilor pe baza competentei si nu a originii lor sociale, transformase radical intreaga ostire. Impactul s-a vazut imediat, a fost observat si de inamici, iar reforma a fost foarte repede preluata de alte tari.

In „Revolutia si Imperiul. Napoleon” (Vol. II), istoricul Louis Villa explica avantajele unor relatii ierarhice profesionale, comparativ cu vechiul sistem in care disciplina era mentinuta prin violenta, iar frica tinea loc de respect. Istoricul a scris randurile respective in 1936 si facea referire la cauzele infrangerii fulgeratoare a Prusiei de catre Franta in 1806, dar textul poate fi, foarte bine, aplicat la momentul din toamna lui 1916, cand s-au infruntat armata germana si cea romana:

„Se ciocneau aici doua conceptii social-economice, doua oranduiri statale, doua organizari militare si doua tactici militare conditionate de sisteme sociale diferite. O oranduire tipic iobagista, o oranduire feudalo-absolutista, inapoiata din punct de vedere industrial si avand o tehnica cu totul primitiva, infrunta un stat care trecuse printr-o adanca revolutie burgheza, distrusese inauntrul sau feudalismul si randuielile iobagiste.

(…) Armata prusaca reflecta ca o oglinda toata structura feudala a statului. Soldatii erau tarani iobagi, pentru care locul vergilor mosierului il luasera teaca de sabie si cravasa ofiterului. Asupra lor se napustea ploaia de palme si loviturile de cizma pe care putea sa le administreze orice superior, incepand cu feldwebelul (plutonierul – n. red.). Constransi la o supunere de robi, ei stiau bine ca soarta lor nu putea fi imbunatatita, oricat de bravi s-ar fi dovedit. Ofiterul nu era ofiter decat fiindca era nobil. Unii dintre acestia se laudau cu cruzimea tratamentului aplicat soldatilor, fiind convinsi ca in aceasta consta disciplina”.

E drept ca, teoretic, iobagia fusese abolita de multa vreme in tarile romane. Dar raporturile taranilor cu stapanirea se schimbasera, in fond, prea putin.

Armata romana: o lume a coruptiei, incompetentei si abuzului

Realitatea foarte greu acceptata in tara noastra, dupa un secol de propaganda care a tinut loc de istorie, este ca la momentul 1916 armata romana era o lume a coruptiei, incompetentei si abuzului.

Pana in preajma intrarii in razboi, comandantii folosisera concentrarea pentru instructie a trupelor ca sa-si umple buzunarele. In loc sa fie pregatiti pentru lupta, soldatii – in proportie coplesitoare tarani analfabeti – erau utilizati adesea ca mana de lucru ieftina pentru lucrari private, in timp ce ofiterii superiori incasau comisioane pentru acesti oameni livrati sa munceasca in folosul unor afaceristi.
Desigur ca soldatii concentrati cu scopul instructiei vedeau ce se intampla si, la randul lor, nu faceau altceva decat sa incerce sa se fofileze. Era un intens comert subteran cu permisii, scutiri si invoiri – totul contra unor spagi incasate de ofiteri, bineinteles.

Mancarea destinata trupelor si chiar nutretul pentru cai se furau, erau de calitate inferioara sau de-a dreptul stricate, semnatarii contractelor din partea armatei imbogatindu-se pe spinarea trupelor. Scandalurile erau musamalizate, anchetele – ingropate.

Violenta era, in aceasta cultura organizationala, la ea acasa. Ofiterii se simteau indreptatiti sa-si bata subordonatii si, foarte des, sa-i trateze ca pe niste bunuri fara niciun fel de drept, care le apartineau personal. Mai presus de orice, sefii stiau ca beneficiaza de impunitate. Bataia, neglijenta criminala, lipsa de onoare si respect aspru sanctionate in armatele occidentale scapau nepedepsite in ostirea romana, iar acest lucru il stiau atat ofiterii, cat si soldatii.

Februarie 1917. Colonelul roman care-si bate bucatarul are la pranz aspic de gasca, tocana cu mamaliga, friptura de porc cu cartofi, crema cu albusuri batute. Soldatii sai mananca „o supa cu 300 grame de oase cu cateva resturi de carne, putina fidea si ceapa. Si 500 grame de paine”

Socul intalnirii cu mentalitatile din armata romana este vizibil la capitanul francez Marcel Fontaine. Participant la batalia de la Verdun (in 1916) si venit in Moldova, la inceputul lui 1917, pentru a contribui la reformarea si instruirea trupelor, ofiterul relateaza in memoriile sale, cu indignare si scarba, comportamentul colonelului care conducea regimentul cazat la Franciugi (azi Frenciugi, judetul Iasi).

Inca din prima zi – 3 februarie 1917 –, capitanul Fontaine a inceput sa-si puna intrebari fata de gazda sa: „(…) In cinstea mea, colonelul da o masa foarte copioasa pentru Romania actuala: aspic de gasca (din pacate, cu usturoi!), mamaliga cu branza, pe urma si abia atunci ciorba cu varza acra (care mi se pare foarte apreciata aici) sau tocana cu mamaliga, la alegere. Dupa care friptura de porc cu cartofi, crema cu albusuri batute… Ce festin! Ma intreb, cam ingrijorat, ce mananca soldatii intre timp. Pe frontul francez, in orice unitate soseam, nu ezitam niciodata ca, inainte de prima masa, sa ma aplec peste oalele bucatarilor ca sa vad ce li se servea oamenilor. (…) Dar am impresia ca, daca in toiul mesei mi-as exprima o asemenea dorinta, acest lucru ar fi privit cu neplacere” (Jurnal de razboi. Misiune in Romania – Capitan Marcel Fontaine, membru al Misiunii Militare Franceze, Editura Humanitas).

La foarte scurt timp dupa acest festin oferit de colonel, capitanul Fontaine ramane stupefiat sa auda de bataia pe care comandantul regimentului i-a tras-o unuia dintre subordonatii responsabili cu masa festiva: „Am aflat dupa-amiaza ca a fost nemultumit de modul cum s-a servit pranzul si ca s-a dus la bucatarie unde a facut reprosuri violente personalului pentru ca am fost tratat prost. Se pare ca a si lovit pe unul dintre vinovati! (…) In sinea mea sunt foarte contrariat. Mai intai, nu admit ca un superior sa-si bata inferiorul. In plus, stiind ca din cauza mea s-a intamplat asta, ma simt intr-un fel complice la un act pe care il dezaprob. (…)”.

Mesele bogate ale colonelului, la care acesta si familia sa insistau neplacut ca francezul sa participe, s-au repetat sistematic, zi de zi, in ciuda faptului ca Fontaine le-a spus ca vrea sa manance cu restul ofiterilor, la popota.

Venit dintr-o alta lume, memorialistul percepe in mod acut, aproape ca pe o durere fizica personala, inechitatile strigatoare la cer din armata romana. La momentul cand Fontaine isi scrie impresiile, in Moldova e o foamete cumplita, soldatii romani si populatia sufera ingrozitor, iar carnea este ceva rarisim. Problemele nu ating insa in niciun fel elitele, inclusiv comandantii armatei, care sunt atat de rupti de oamenii lor incat nici macar nu percep la adevarata dimensiune drama poporului.

La cateva zile dupa ospatul pantagruelic dat de colonel, ofiterul francez are un alt soc, de data asta negativ, atunci cand viziteaza popota soldatilor: „Am inceput cu bucataria de campanie. Drept masa, oamenii primeau o supa continand putina carne de proasta calitate (in teorie, fiecare cate 300 de grame cu os, mai exact, 300 grame de oase cu cateva resturi de carne), putina fidea si ceapa. Si 500 grame de paine. Ratia de zahar e de 25 de grame pe zi… Ingrozitor de putin!”.

Treptat, capitanul Marcel Fontaine descopera ca felul de a se comporta al colonelului e, de fapt, unul larg raspandit in armata romana. Dar nu se descurajeaza si le inainteaza superiorilor rapoarte in care descrie situatia.

Generalul francez Henri Berthelot a cerut in 1917 ca pedepsele corporale sa fie interzise in armata romana si a incercat sa-i convinga pe ofiterii romani sa le ofere subordonatilor macar „un pic de afectiune”

Problema batailor pe care ofiterii romani obisnuiau sa le administreze soldatilor era atat de mare, incat generalul francez Henri Berthelot, adus de premierul Ionel Bratianu sa fie un sef de stat major din umbra al armatei romane, a intervenit personal. Berthelot le-a dat ordin ofiterilor francezi distribuiti la unitatile romanesti, ca adjuncti ai comandantilor, sa devina niste exemple personale pentru camarazii lor si sa nu accepte sub nicio forma practica bataii, indiferent de motiv si circumstanta.

Francezii au facut eforturi masive, pe tot parcursul sederii lor in Romania, sa schimbe mentalitatea ofiterimii din armata regala. Berthelot a obtinut, in iarna lui 1916-1917, schimbarea masiva a comandantilor de unitati. Au fost trasi pe linie moarta, pana la nivel de regiment, cea mai mare parte a generalilor si coloneilor cu care incepuse Romania razboiul. Incompetenta, indolenta si coruptia acestora devenisera de pomina.

Generalul francez a mers personal la scoala de ofiteri, unde le-a vorbit elevilor despre indatoririle lor fata de soldati: „Evidentiez valoarea, curajul, abnegatia soldatului roman, ca si faptul ca nevoile sale sunt foarte putine. El nu cere, pentru a savarsi fapte marete, decat un pic de afectiune din partea comandantilor sai. Ofiterul ii datoreaza aceasta afectiune: «Iubiti-va soldatii! Increderea pe care le-o aratati va va fi rasplatita»”.

Cuvintele lui Henri Berthelot au ramas, in mare parte, fara ecou in randurile ofiterimii romane.

„Cu varful de fier al bastonului, colonelul a inceput sa-i loveasca peste fata pe caporal si pe sergent, care stateau drepti, nemiscati, in fata lui. In Franta, victimele ar fi sarit la el. Auzeam lovitura bastonului pe dintii si maxilarele bietilor oameni”

Inapoi, in satul iesean Franciugi ingropat in nameti, capitanul francez Fontaine isi depana mai departe experientele cu comandantul: „(…) Toata aceasta familie de ofiteri pare mirata de comportamentul meu, nu inteleg de ce ma duc zilnic sa bat campul, si pe o asemenea vreme. Confruntati cu ceea ce eu consider drept indeplinirea fireasca a datoriei de zi cu zi, mi se par instrainati, dezorientati, deopotriva cam stanjeniti si admirativi. Cand ceea ce fac aici e atat de usor, in comparatie cu ce am indurat doi ani si jumatate! (…)

Colonelul si-a pus in cap sa ma faca sa mananc purcel de lapte la frigare – un regal, se pare –, asa ca a trimis astazi o ordonanta sa faca 20 de kilometri pe jos prin zapada ca sa gaseasca un purcel in alt sat. Nefericitul s-a intors cu coada-ntre picioare si s-a ales cu o mustruluiala severa. (…) O am oarecum pe constiinta pe ordonanta, istovita si mustrata. Spun oarecum, fiindca am vaga banuiala ca in toata povestea asta n-am fost decat un pretext si ca, in fond, mai ales din propria-i lacomie tinea atata comandantul regimentului sa aiba pe masa un purcel fript”.

Dupa nicio saptamana, capitanul francez avea sa asiste la un episod salbatic: colonelul isi bate cativa soldati peste gura cu varful de fier al bastonului. Scena e feroce si Fontaine relateaza socat brutalitatea ofiterului roman:

„13 februarie. (…) Ne-am inapoiat in sat impreuna, pe jos. Cum trebuia sa trecem prin zapada printr-un loc alunecos si cum ma tin mai sigur pe picioare decat el, i-am imprumutat bastonul meu, gest de curtoazie de care n-am intarziat apoi sa ma caiesc.

Pe drum l-am indemnat sa viziteze cu mine cateva case unde sunt cantonati soldati. Prima in care am intrat era postul de politie. A chemat afara garda si, dupa ce au fost aliniati toti in fata noastra, s-a infuriat dintr-o data. Din ce motiv? N-am inteles nimic, dar brusc, cu varful de fier al bastonului meu pe care se sprijinise pana atunci, a inceput sa-i loveasca peste fata pe caporal si pe sergent, care stateau drepti, nemiscati, in fata lui. In Franta, victimele ar fi sarit la el. Auzeam lovitura bastonului pe dintii si maxilarele bietilor oameni. Fierbeam in mine! Culmea era ca ii lovea cu un obiect care-mi apartinea, ma simteam responsabil pentru netrebniciile lui. Dar daca i-as fi smuls bastonul din mana, ar fi declansat un scandal teribil. M-am stapanit asadar si ne-am vazut de drum. Uitandu-ma in urma, i-am vazut pe cei doi nefericiti care isi scuipau sangele in zapada si se stergeau la gura cu mana, fara sa lase sa se intrevada nici cea mai mica indignare. Sper ca, in ciuda aparentelor de moment, treaba asta sa aiba urmari. Eu, cel putin, voi avea grija. (…)”.

 

„Cand nu erau multumiti, colonelul, comandantul si capitanul isi revarsau cu totii mania pe sergenti, caporali si soldati, lovindu-i in fata cu bastonul ori cu pumnul. Daca asa ceva s-ar fi intamplat in Franta, ar fi fost sfasiati”

Dar lucrurile erau mult mai greu de schimbat, pe masura ce capitanul Fontaine descoperea ca nu doar colonelul, ci si ceilalti ofiteri obisnuiesc sa-si bata subordonatii: „5 martie. Mi-am petrecut timpul, de la ora 8 pana la amiaza, escortandu-i pe colonel si comandantul sau aghiotant intr-o vizita la cantonamente. (…) Cand nu erau multumiti, colonelul, comandantul si capitanul isi revarsau cu totii mania pe sergenti, caporali si soldati, lovindu-i in fata cu bastonul ori cu pumnul. Daca asa ceva s-ar fi intamplat la noi (in Franta – n. red.), ar fi fost sfasiati. Ma indoiesc ca astfel ofiterii ar castiga cat de cat atasament de la trupe”.

Un episod efectiv traumatizant are loc pe 21 februarie, in plina epidemie de tifos si alte boli care decimeaza armata romana, dar si populatia civila. Capitanul Fontaine merge in inspectie la infirmeria regimentului si descopera o scena de nedescris: bolnavii, cu febra si tusind, sunt insirati pe targi afara. Este dupa-amiaza, iar bolnavii il asteapta inca de dimineata, sub ninsoare, pe doctorul roman care petrecuse toata noaptea cu doua femei si daduse ordin ordonantei sa nu fie deranjat.
Scena e cutremuratoare.

„Dupa-masa (…) inspectez infirmeriile din sat (…) impreuna cu farmacistul care (…) imi serveste de interpret. Patrund cu el in aerul puturos al incaperilor unde sunt ingramaditi pe paie nenorocitii cu fata supta si pamantie. Unii gem sau tusesc fara incetare.

Ma informez despre boala lor, despre modul cum sunt ingrijiti, de lipsuri. Incerc sa dau cateva sfaturi pentru imbunatatirea conditiilor lor materiale. Si par foarte surprinsi. Eu simt imediat ca, odata trecut primul moment de uimire, sunt privit cu mai multa simpatie. (…) Fapt e ca le aduc putina speranta ca se va schimba situatia regimentului si putina mila, ceea ce medicul lor nu le da niciodata. Pretutindeni murdarie, putoare, mizerie. (…)

Intr-o curte, gasesc intinsi afara, sub ninsoarea care cade usor, 80 de oameni. (…) Un infirmier imi spune ca sunt noii bolnavi ai zilei, care au venit pentru vizita:

– De cand sunt aici?
– De azi-dimineata, de la 9 (era deja dupa-amiaza cand avea loc aceasta discutie – n. red.).
– Ce s-a facut pentru ei?
– Nimic.
– De ce stau aici?
– Il asteapta pe medic.
– Cum? Medicul n-a venit inca?
– Nu.
– Si ii lasati aici asa, in ninsoare? Nu-i puneti macar la adapost?
– Unde? Nu mai avem loc nicaieri. Si vizita aici se face!
– De ce n-a venit inca medicul?

Infirmierul, cu un aer stanjenit, clatina din cap:
– Nu stiu.
– Unde e medicul?
– La el in camera.
– Unde-i camera lui?

Cu o miscare din barbie, infirmierul imi da un raspuns mai precis:
– Aici, vizavi.
– Cum? Vizavi? Si de azi-dimineata n-a iesit sa-si faca vizita? Si nu v-ati dus dupa el?
– A dat ordin sa nu fie deranjat.

Dintr-un salt, trec peste drum (…), dar in fata usii un soldat mi se asaza in cale. Il intreb pe farmacist:
– Cine-i omul asta?
– E ordonanta medicului.
– A, da? Ei bine, spune-i sa-l cheme pe patronul sau.

Un scurt dialog, cu voce coborata, intre farmacist si ordonanta. Astept nerabdator traducerea. Suna aproximativ asa: ordonanta refuza sa-l deranjeze pe medic. Acesta a fost ieri la Iasi. A revenit seara cu doua «dame». Au chefuit toata noaptea, iar ele inca mai sunt aici. S-a culcat abia in zori… a chemat tiganii sa-i cante. A interzis cu strictete sa fie trezit, indiferent de motiv.

Clocotesc de indignare. Ma gandesc o clipa sa incalc chiar consemnul si sa-l dau jos din pat pe acest om fara inima. Dar damele sunt inca acolo. (…) Singurul lucru practic de facut este ca bolnavii sa fie pusi la adapost, sub un acoperis, izolandu-i pe cei sanatosi ca sa fie feriti de contagiune. Pentru asta pot sa ma lipsesc de medic si sa fac totul bine sau chiar mai bine decat el, fiindca as pune mai mult suflet. (…)

In timp ce vorbesc, nefericitii aflati in zapada si tremurand de febra, desi nu-mi inteleg vorbele, banuiesc ca se refera la ei si intorc spre mine priviri care ma emotioneaza profund. Se uita la mine ca la un trimis al Providentei. Mi-e greu sa-mi stapanesc indignarea la gandul ca, daca n-as fi trecut pe acolo, acesti 80 de barbati si-ar fi petrecut poate noaptea afara, iar multi fara indoiala nu s-ar mai fi trezit.

(…) I-am povestit colonelului tot, fiindca trebuie sa-l pun totusi la curent cu ce se intampla in regimentul lui, daca se deranjeaza sa-si vare chiar el nasul acolo. Dar nu mi s-a parut foarte impresionat. (…) Am sa-i scriu medicului cateva randuri care sigur nu-i vor face placere. In plus, maine, un raport amanuntit va pleca la divizie”.

Fara a lungi povestea, e suficient sa mai relatam un singur episod cu privire la relatiile dintre ofiterimea romana si soldatii de rand la momentul 1917. Capitanul Fontaine descrie in mai multe randuri sindrofiile la care participa comandantii de divizii, de corpuri de armata si oaspetii de top de la Iasi. De fiecare data, soldatii asista la chiolhanuri aliniati, cu burtile ghioraind de foame.
Unul dintre aceste banchete are loc pe 4 iulie, dupa o inspectie, iar la el participa insusi printul Carol (viitorul rege Carol al II-lea). Descoperim si la varful puterii exact aceeasi atitudine ca si cea de la regiment: „La 7 pornesc din nou spre baracile regimentului meu, fiindca acolo ia cina printul asta-seara. Acelasi program ca de dimineata. Acelasi cadru impodobit cu flori, aceleasi toasturi urmate de aceleasi urale. Iar afara, la fiecare masa, «poporul», adica soldatii, este adunat cam cu vreo ora inainte de incheiere. Ei, care nu mananca decat fiertura de fasole, aud zarva de la chiolhanul sefilor, conversatiile infierbantate de vin (din care soldatii nu beau niciodata) si asteapta in ordine pana cand mesenii cu stomacul plin si picioarele amortite de atata stat la masa se hotarasc sa iasa (…)”.

Doua decenii mai tarziu, alt razboi mondial, aceeasi armata romana: coruptie generalizata, abuzuri scandaloase, ofiteri care-si bat crancen subordonatii si o tensiune intre comandanti si trupa care submineaza capacitatea de lupta

Doua decenii mai tarziu, la izbucnirea celui de-Al Doilea Razboi Mondial, intalnim o armata romana neschimbata. Marturiile epocii vorbesc despre bataile crancene pe care ofiterii le administreaza subordonatilor (uneori, chiar cu obiecte contondente precum cozi de lopeti), abuzuri scandaloase si o coruptie generalizata, literalmente sufocanta. In unele cazuri, ura soldatilor fata de superiorii lor e atat de mare, incat sunt gata sa-si impuste propriii ofiteri din spate in timpul luptelor.

Tensiunea dintre o buna parte a corpului ofiteresc roman si trupe este suficient de periculoasa incat serviciul de contrainformatii al armatei sa simta nevoia de a atrage atentia Marelui Stat Major ca s-a slabit capacitatea combativa a unitatilor care participa la luptele contra sovieticilor.

Unul dintre putinii specialisti care au indraznit sa rascoleasca aceste dedesubturi tulburi ale armatei romane in Al Doilea Razboi Mondial este istoricul basarabean Pavel Moraru, conferentiar universitar doctor la Universitatea Lucian Blaga din Sibiu. Marturiile din volumul „Armata lui Stalin vazuta de romani”, unde sunt grupate notele informative si rapoartele Centrului de Informatii H al Marelui Stat Major roman (care a insotit Armata a III-a pe Frontul de Est in intervalul 1941-1944) sunt tulburatoare.

Agentii imbracati in civil sau in uniforme de simpli soldati cutreierau spatele frontului si culegeau incognito informatii stand de vorba cu militarii romani in trenuri, gari, pe strazile oraselor, in carciumi sau in cazarmi.

Imaginea din arhive a trupelor nu este deloc una eroica. Oamenii erau satui de razboi, in multe cazuri isi urau comandantii si erau frustrati de nenumaratele nedreptati pe care le indurau de la acestia.

„De ce nu vine domnul locotenent sa lupte pe front, decat sa bata oameni nevinovati aici? Ei, multi ofiteri, care au fost obisnuiti sa bata, au fost impuscati pe front de soldatii lor proprii”

Intr-unul din rapoarte, datat 27 aprilie 1943, se mentioneaza: „In discutia cu un ostas din Regimentul 94 Infanterie, sergentul N. Irodiu a putut afla ca «domnul maior (comandantul companiei din care facea parte soldatul – n. a.) se poarta rau cu ostasii, aplicand mereu pedeapsa corporala pentru nimica. Se spune ca ostasii lupta mai mult de frica terorii ce li se face»”.

Cateva randuri mai jos, gasim o alta marturie culeasa de agentii incognito ai serviciului de informatii militare: „Fiind martori cum, la Centrul de indrumare nr. 286 din Kerci, un locotenent l-a palmuit pe un soldat (pentru motive necunoscute), mai multi ostasi vorbeau intre ei: «De ce nu vine domnul locotenent sa lupte pe front, decat sa bata oameni nevinovati aici? Ei, multi ofiteri, care au fost obisnuiti sa bata, au fost impuscati pe front de soldatii lor proprii»”.

Nu doar violenta superiorilor ierarhici le statea pe suflet soldatilor romani. In luna iunie 1943, Centrul H primeste raportul cercetarilor facute de agentii sai informatori in randurile soldatilor romani din centrele de indrumare si din trenurile care circulau pe caile ferate din peninsula Taman si sudul Crimeei:

„(…) Un sergent din Coloana a 19-a Transport se plangea cu manie in localul Crucii Rosii din Kerci ca «toti ofiterii si intreg personalul de la spitalele de campanie, centrele de indrumare si cantinele Crucii Rosii ar trebui sa fie impuscati, fiindca se tin numai de afaceri si de lucruri murdare pe spatele soldatilor si al ranitilor». Soldatii erau foarte nemultumiti ca erau nedreptatiti la primirea drepturilor de tigari, bomboane, ratii alimentare. Un ostas din Batalionul 10 Pionieri spunea ca «la ei in batalion se savarsesc mari nedreptati si nereguli cu hrana trupei, intrucat soldatilor li se da cel mult jumatate din ratia cuvenita, pe cand restul este furat de personalul administrativ al acestui batalion, in frunte cu un sublocotenent»”.

Soldatii sunt „foarte nemultumiti de felul cum se poarta cu ei domnul sublocotenent Constantinescu, comandantul plutonului, care tot timpul injura si bate, chiar la imbarcare a fost vazut de noi cum ii batea pe ostasi in fata ofiterilor si trupei germane din port”

Alta unitate, aceeasi situatie. Soldatii relateaza ca sunt dificultati cu privire la dreptul de hrana: ofiterii le fura din ratie tigari, ciocolata, iar acum, pentru deplasare, li s-a dat numai paine si nimic altceva de mancare: „Au povestit despre unele nedreptati facute de ofiterii lor: locotenentul Zamfirescu, comandantul acestei companii de politie (nr. 37) si subofiterul Vrajitoru, din subordinea lui, «fac afaceri murdare cu drepturile de hrana si subzistentele ostasilor», de asemenea, «sunt ostasi care n-au fost acasa de la inceputul razboiului, pe cat timp ordonanta domnului locotenent Zamfirescu, comandantul companiei, si croitorul si cizmarul, merg mereu prin tara, fiindca ordonanta transporta diferite afaceri ale domnului locotenent, iar croitorul si cizmarul merg mereu in tara, fiindca au lucrat toata iarna cizme si incaltaminte particulara pentru ofiteri, iar ei (ofiterii) au reparat bocanci la civili rusi»”.

La 20 iunie 1943, fiind pe bac, in drum spre Taman (localitate din sudul Rusiei, districtul Krasnodar), agentul N. Irodiu sta de vorba cu soldati din Divizia 1 Vanatori de Munte, Compania Cercetari, Plutonul 2, care sunt „foarte nemultumiti de felul cum se poarta cu ei domnul sublocotenent Constantinescu, comandantul plutonului, care tot timpul injura si bate, chiar la imbarcare a fost vazut de noi (agentii Centrului H – n. red.) cum ii batea pe ostasi in fata ofiterilor si trupei germane din port”.

Sunt relatate discutiile intre militarii romani, la vederea acestor scene: „Soldatii din acest pluton vorbeau intre ei astfel: «Pe noi ne bate, dar ei s-au imbogatit din afacerile cu capturile din Crimeea». Spuneau ca sublocotenentul comandant, tot timpul cat s-a aflat pe frontul Sevastopolului si in Crimeea, «se tinea numai de afaceri din capturile luate in timpul atacurilor»”.

„Generalii germani impartaseau parerea feldmaresalului Von Rundstedt cu privire la aceasta «armata a Societatii Natiunilor» care cuprindea romani ai caror ofiteri si subofiteri erau «dincolo de orice descriere»”

Aceasta priveliste a armatei romane nu putea sa le scape aliatilor germani, dar nici inamicilor sovietici. In timp ce germanii erau dezgustati de comportamentul ofiterilor romani si ingrijorati cu privire la ce randament puteau da niste soldati tinuti in teroare, sovieticii identificau oportunitati.

In volumul „Stalingrad”, istoricul britanic Antony Beevor noteaza: „Generalii germani impartaseau parerea feldmaresalului Von Rundstedt cu privire la aceasta «armata a Societatii Natiunilor» care cuprindea romani ai caror ofiteri si subofiteri erau, dupa parerea lui, «dincolo de orice descriere»”.

De cealalta parte, sovieticii considerau ca pot specula in propriul folos starea de lucruri din tabara romana. Locotenentul Lepinskaia trimitea de urgenta la Moscova, in toamna lui 1942, un raport in care se propunea intensificarea propagandei si a diversiunii in randurile militarilor romani. In raport se mentiona, ca explicatie pentru predispozitia acestora de a se preda sau de a abandona pozitiile: „Ofiterii romanilor erau «foarte grosolani» cu ei si ii loveau frecvent. Fusesera numeroase cazuri de automutilari, in ciuda predicilor ofiterilor care le spuneau ca acestea erau «un pacat impotriva patriei si a lui Dumnezeu»”.

Antony Beevor observa: „Solda zilnica, dupa cum a recunoscut un locotenent de cavalerie roman, atunci cand a fost capturat, «ajungea sa cumperi un litru de lapte». Serviciile medicale pareau sa se fi schimbat foarte putin din secolul al XIX-lea. (…) Soldatii romani mai puteau primi de la ofiterii lor pedepse corporale (…)”.

„Intrucat au iesit la raport, reclamandu-si drepturile la hrana si subzistente, pe care le primesc numai in parte sau deloc», soldatii au primit ca pedeapsa cate 25 de lovituri la spate. Unii au adresat si reclamatii anonime comandamentului diviziei, insa nu au fost luate in seama”

Pe 6 iulie 1943, Centrul H inainta nota informativa nr. 67 cu date culese de agentii sai trimisi „pentru supravegherea discreta a discutiunilor dintre diversi ostasi pe caile ferate, centrele de indrumare si cantinele Crucii Rosii”. Raportul este descurajator: „(…) Nemultumiri privind incalcarea modului in care se acordau drepturile de hrana si-au exprimat si ostasii Batalionului 10 Pionieri (Divizia 10 Infanterie romana). Acestia sustineau ca «intrucat au iesit la raport, reclamandu-si drepturile lor la hrana si subzistente, pe care le primesc numai in parte sau deloc», au primit ca pedeapsa cate 25 de lovituri la spate. Unii dintre ei au adresat si reclamatii anonime comandamentului diviziei, insa nu au fost luate in seama.

In aceeasi zi, agentul informator i-a auzit discutand pe soldatii Detasamentului de legatura si indrumare «Taman», care se plangeau ca «de 6 luni nu au primit drepturi de sapun alocat si zahar, care sunt subtilizate de sublocotenentul comandant»”.

Toate aceste lucruri se petreceau sub ochii localnicilor din Uniunea Sovietica si ai camarazilor de arme germani. Antony Beevor scrie ca „un caporal de geniu din Divizia 305 infanterie (germana – n. red.) a observat ca bucatariile de campanie romanesti pregateau trei meniuri – «unul pentru ofiteri, altul pentru subofiteri si un al treilea pentru soldati, ale caror ratii erau foarte mici»”.

Din acest motiv, soldatii romani erau nevoiti sa fure din gospodariile bastinasilor, ceea ce atragea antipatia si dispretul acestora.

„Cu bataia nu stiu ce sa mai faca, ii distrug de tot comandantii. Ofiterul a batut un ostas cu lopata «pana cand a ramas in nesimtire». Soldatii spun ca cum vor fi bagati in pozitie, primul cartus il vor trage in el”

In unele cazuri, soldatii erau atat de exasperati de comportamentul scelerat al ofiterilor incat marturiseau deschis ca au de gand sa-i impuste in transee la prima lupta: „In satul Dumitrovka, agentul Bordeianu (de la Centrul H – n. red.) a discutat cu un soldat din Regimentul 12 Infanterie, Compania a 12-a, care i-a spus: «Foarte prost sunt intretinuti cu hrana si nu li se da concediu, apoi cu bataia nu stiu ce sa mai faca, ii distrug de tot» comandantii. Acest soldat a vorbit cu un camarad de arme din Compania de Pionieri, care i-a spus ca la comanda unitatii sale se afla locotenentul Dinu, «care la fel bate soldatii tare si soldatii spun ca cum vor fi bagati in pozitie, primul cartus il vor trage in el, in caz ca daca vor da rusii vreun atac, vor trece toti de partea rusilor». Chiar si agentul Bordeianu marturisea ca a fost martor, cand compania locotenentului Dinu a mers la trageri, cum comandantul a batut un ostas cu lopata «pana cand a ramas in nesimtire», probabil pentru motivul ca nu a putut ochi tinta”.

Desi membri ai aceleiasi armate, ofiterii si soldatii unitatii romane se impartisera in doua tabere care se urau de moarte, ceea ce redusese la zero capacitatea de lupta. Furati, umiliti si batuti, militarii romani ajunsesera sa-si paraseasca superiorii pe campul de lupta: „Bordeianu incerca sa explice ca «aceasta mizerie o au ostasii de cand s-a cedat Kimburgul, pe cand se dadeau luptele, multi ostasi s-au retras, lasand ofiterii lor, care au cazut prizonieri». Un alt soldat din Regimentul 12 Infanterie, Batalionul 2, de asemenea, a declarat ca «nu mai stiu ostasii ce sa mai faca din cauza bataii pe care o capata de la domnul capitan Malcic, Comandantul Batalionului 2, care este venit de la Garda regala».

I-a marturisit agentului Centrului H ca «un asa fel de om este bun de impuscat si ca asta il asteapta in caz cand vor fi trimisi pe pozitie»”.

Fenomenul batailor date de ofiterii romani soldatilor era atat de extins, incat chiar seful Marelui Stat Major a intervenit, cerand sa se interzica aceasta practica. Efectul a fost nul

Problema era atat de grava incat a ajuns pe masa comandantului armatei romane. Istoricul Pavel Moraru noteaza: „Referitor la agresarea fizica a soldatilor de catre superiori, inca la 20 iunie 1942, generalul Ilie Steflea, seful Marelui Stat Major, aducea la cunostinta Armatei a III-a romane ca este instiintat «ca in unele unitati gradatii au intrebuintat bataia ca mijloc de pedepsire a ostasilor recruti».

Cu aceasta ocazie, ruga Comandamentul Armatei a III-a sa dea «dispozitiuni pentru a se interzice cu toata asprimea aceste abuzuri – acolo unde se mai practica –, cunoscandu-se ca pedeapsa corporala se aplica numai in conditiunile strict stabilite de lege. Orice abatere, din partea oricui, trebuie reprimata cu toata severitatea»”.

Efectul acestei directive date de generalul Steflea in iunie 1942 a fost nul. Un an si ceva mai tarziu, la sfarsitul lunii octombrie 1943, Centrul H informa Marele Stat Major despre starea de spirit a unitatilor romane evacuate de la capul de pod Kuban in Crimeea: „(…) Era remarcata si atitudinea lipsita de respect a efectivului de trupa fata de ofiteri, situatie creata din cauza comportamentului nedemn al unora dintre ofiteri fata de soldati, in cursul luptelor si nu numai.

Din punct de vedere fizic si material, trupa combatanta era «intr-o stare de plans»: slabiti, plini de paraziti, cu echipamentul rupt, foarte multi cu picioarele goale; armamentul individual era neingrijit si plin de noroi, carutele stricate, caii mici si slabi, iar harnasamentul legat cu sarma si sfoara. Coloanele romanesti faceau o impresie detestabila”.

O alta nota informativa semnala ca „la 15 decembrie 1943 (…), in satul Kazurub, agentul M. Bordeianu a discutat cu un fruntas din Regimentul 12 Infanterie, Compania 120, care a spus ca a luat parte la luptele din Peninsula Kimburg, mentionand ca «ostasii au fost o parte care nu prea au avut curaj sa lupte din cauza mizeriei pe care o au din partea superiorilor, in special bataia care exista zilnic»”.

„Militarii germani erau adesea inspaimantati de comportamentul ofiterilor romani fata de subordonatii lor. Aveau o atitudine de «stapan fata de vasal». «Inainte de toate, ofiterii romani nu erau buni de nimic. Nu-i interesau oamenii lor»”

Imaginea de ansamblu a armatei romane in Al Doilea Razboi Mondial poate fi inghesuita in cateva randuri scrise de acelasi istoric britanic Antony Beevor, in lucrarea „Stalingrad”: „Militarii germani de toate gradele care veneau in contact cu aliatii lor erau adesea inspaimantati de comportamentul ofiterilor romani fata de subordonatii lor. Aveau o atitudine de «stapan fata de vasal». Un conte austriac, locotenentul Stolberg, raporta: «Inainte de toate, ofiterii nu erau buni de nimic (…), nu-i interesau oamenii lor»“.

Azi, privind de la distanta a aproape 100 de ani si dupa o lunga perioada de pace, intr-un moment cand serviciul militar nu mai este obligatoriu, chestiunea poate parea fara importanta. Dar aceasta a fost realitatea in care au trait si cu care s-au confruntat bunicii si strabunicii nostri, iar urmele ramase in mentalul colectiv al poporului roman se simt si in prezent chiar daca uneori nu constientizam asta.

In plus, asa cum arata conjunctura politica si militara internationala, nu putem exclude ca, la un moment dat, armata obligatorie sa fie reintrodusa pentru tinerii care termina scoala – asa cum se intampla deja in unele tari din estul Europei. Atunci va fi important ca mediul institutional din armata romana sa arate ca unul de Secol XXI, si nu ca-n Secolul al XIX-lea.