Cum s-a pierdut Basarabia in 1812. Incredibilul noroc prin care Principatele Romane n-au fost anexate cu totul de Rusia: tarul a vrut granita pe Dunare, apoi – pe Milcov si, ulterior, pe Siret. Cum s-a ajuns cu frontiera pe Prut. De ce considera Titulescu nul tratatul ruso-turc

Matei Udrea | 23 ianuarie 2024

Pierderea Basarabiei anexata de rusi in 1812 ramane pana azi motivul pentru care „romanii privesc cu interes, dar si cu regret spre teritoriul dintre Prut si Nistru, perpetuandu-se astfel si componenta antiruseasca in psihologia maselor“, dupa cum scrie istoricul Armand Gosu. Cu toate acestea, romanii nu stiu azi aproape nimic despre conjunctura in care s-a ajuns la pierderea jumatatii estice a Moldovei.

Teritoriu a fost desprins din principatul moldovean prin acordul care a incheiat razboiul ruso-turc din 1806-1812, dar negocierile dintre cele doua tabere au fost foarte dure si doar circumstantele internationale exceptionale au salvat tarile romane de a impartasi cu totul soarta Basarabiei. De fapt, numai razboiul franco-rus si invazia lui Napoleon din vara lui 1812 au permis ca Moldova si Tara Romaneasca sa scape de cotropirea si rusificarea totala. Azi, intelegem acest lucru datorita muncii de cercetare pe care a facut-o istoricul Armand Gosu chiar in arhivele de la Moscova si de la Istanbul, efortul concretizandu-se intr-o carte esentiala pentru intelegerea originii problemei basarabene: „Intre Napoleon si Alexandru I”.

Intalnirea de la Tilsit din 7-9 iulie 1807, dintre Napoleon (dreapta) si Alexandru I (stanga), in care francezul i-a oferit rusului Principatele Romane.

Povestea celor 6 luni care au dus la nasterea „problemei basarabene“ si au marcat decisiv istoria Romaniei, in cele ce urmeaza.

La inceputul Secolului al XIX-lea, situatia Tarii Romanesti si a Moldovei, principate vasale ale Imperiului Otoman si conduse de domnitori fanarioti, este pur si simplu disperata. Turcii sunt prabusiti, doar umbra a marii puteri de odinioara, si nu-si mai pot apara frontierele de Rusia aflata in plina expansiune. In Europa, o superputere s-a nascut: Imperiul Francez condus de genialul general Napoleon Bonaparte, ale carui armate zdrobesc pe rand ori la un loc toate celelalte imperii.

Teritorii de compensatie pentru marile puteri. In 1807, situatia e disperata: Napoleon ii promite tarului Alexandru I ca Rusia va anexa Finlanda, Moldova si Tara Romaneasca. Soarta principatelor pare pecetluita

Dupa 1805, odata cu anexarea Venetiei la regatul italian pe care l-a fabricat Napoleon, imparatul francez devine tot mai interesat de Peninsula Balcanica. Este ocupata si cea mai veche republica a Europei, Ragusa (actualul Dubrovnik, de pe coasta dalmata a Croatiei), iar capitalele marilor puteri europene incep sa se uite mai cu atentie pe harta catre principatele dunarene – doua state esuate, semiprovincii ale Imperiului Otoman si printre cele mai inapoiate regiuni de pe continent.

Dar aici incep sa se faca socotelile. Imperiul Austriac, Imperiul Rus si Imperiul Otoman isi fac calcule, iar Franta si Marea Britanie joaca la mai multe capete, conform propriilor interese. „Pentru principalele cancelarii ale Europei, Moldova si Tara Romaneasca devin teritorii de compensatie“, scrie Armand Gosu in lucrarea sus-amintita. Nimic neobisnuit, asa arata diplomatia epocii, principatele aveau aceeasi soarta ca Silezia si Finlanda.

Prima oara cand glontul trece pe la urechea moldovenilor si muntenilor este in 1807. In celebra intalnire de la Tilsit dintre Napoleon si tarul Alexandru I, primul ii promite celui de-al doilea, in contul aliantei contra Marii Britanii, anexarea de teritorii in Scandinavia si Balcani. E vorba de Finlanda si tarile romane. Finlandezii vor deveni ducat autonom in cadrul Imperiului Rus in 1809. In schimb, romanii vor scapa, pana la urma, cu pretul pierderii jumatatii estice a Moldovei (denumita ulterior Basarabia), asa cum se va vedea in continuare.

Cativa ani mai tarziu dupa intalnirea dintre Napoleon si Alexandru I, primavara lui 1812 gaseste principatele romane sub ocupatie ruseasca. Razboiul din 1806-1812 dintre Imperiul Tarist si Imperiul Otoman este castigat clar de primul. Rusii inainteaza in Europa pana la Dunare si in Caucaz pana la actuala granita a Turciei, ocupand jumatatea vestica a Georgiei si hanatele vasale Persiei care alcatuiesc azi Azerbaidjanul.

Dar, desi armata turca este infranta, contextul international devine foarte ingrijorator pentru rusi. Prietenia dintre imparatul francez Napoleon Bonaparte, stapanul Europei continentale, si tarul rus Alexandu I este incheiata. Toata lumea stie ca urmeaza razboiul. Franta se pregateste intens de invadarea Rusiei. Asa ca succesul repurtat de trupele tariste contra Imperiului Otoman si a Persiei se intrevede a nu fi speculat asa cum se cuvine, mai ales ca Imperiul Britanic, esential in lupta contra lui Napoleon, ii protejeaza pe turci si doreste o intelegere cat mai rapida si mai rezonabila.

Napoleon, cel care le promisese rusilor granita pe Dunare cu turcii, acum a schimbat discursul si emisarii trimisi de el la Constantinopole incearca sa convinga Imperiul Otoman sa nu incheie pace. El are nevoie de turci in razboi, pentru a bloca in Caucaz si Balcani cat mai multe trupe rusesti, in timp ce el invadeaza Rusia cu Marea Armata pe care o concentreaza spre rasaritul Europei.

Incepe astfel un joc extrem de periculos, in care soarta Moldovei si a Tarii Romanesti depinde, literalmente, de un fir de par.

1812: rusii cer anexarea totala a principatelor si granita pe Dunare. Otomanii invinsi refuza orice concesie teritoriala in Caucaz, dar se arata dispusi la negocieri in privinta principatelor romane

Silita de infrangerile militare decisive suferite pe frontul dunarean in toamna lui 1811, Inalta Poarta angajeaza tratative oficiale cu rusii. La randul lor, acestia sunt interesati sa puna punct razboiului pentru a se concentra pe pericolul crescand al Imperiului Francez. Negocierile se poarta la Giurgiu, apoi in Bucurestiul ocupat de rusi, care au la Constantinopole spioni si inalti dregatori pana in preajma sultanului.

De la bun inceput, discutiile se blocheaza. Rusii au cerinte maximale. Vor ca otomanii sa accepte pentru crestinii din imperiul lor drepturi egale cu ale musulmanilor, autonomie pentru sarbii care in 1804 incepusera o revolutie, dar cer si sa pastreze teritoriile ocupate in Caucaz, precum si anexarea principatelor romane si stabilirea frontierei pe Dunare. Turcii nici nu vor sa auda de asa ceva.

Descoperim ca Inalta Poarta este ferma pe pozitii in problema Caucazului, dar e dispusa sa negocieze cedari teritoriale pe spinarea principatelor romane – care, din punct de vedere juridic, nu le apartin.

Dimitrie Moruzi, membru al delegatiei otomane care negociaza la Bucuresti, le spune fara echivoc emisarilor rusi Andrei Italinski si Iosif Fonton ca, din motive nationale, religioase si politice, refuza chiar si ideea ca ar putea ceda vreo palma de teritoriu. Otomanii cer pastrarea situatiei de dinaintea razboiului, ceea ce, desigur, tarul si trimisii sai considera la randu-le inacceptabil.

Divergentele sunt asa de mari incat sefii celor doua delegatii, Marele vizir Laz Aziz Ahmed Pasa si generalul Kutuzov, isi anuleaza inalnirea.

Discutiile se blocheaza total pana in a doua jumatate a lunii aprilie 1806, cand are loc o discutie neoficiala intre rusul Anton Fonton (fratele lui Iosif) si turcul Galib efendi. Cel din urma spune ca „daca Rusia vrea sa renunte la hotarul din Asia, ne-am putea lamuri si intelege asupra celui din Europa“.

Doua seturi de instructiuni de la Sankt Petersburg pentru generalul negociator Kutuzov: in cele oficiale se accepta granita pe Siret, in cele secrete ar fi buna si cea pe Prut

Intre timp, presiunea creste la Sankt Petersburg. Marea Armata a lui Napoleon continua sa creasca, din toate partile Europei continentale curg contingentele catre granita de vest a Rusiei. Asa ca, pe 3 aprilie 1812, guvernul tarului Alexandru I trimite catre generalul Mihail Kutuzov, aflat in fruntea armatelor rusesti din principatele romane, doua seturi de instructiuni contradictorii. Ministrul de Externe al Rusiei, contele Rumiantev, scrie ca ultimele conditii de pace acceptabile pentru tar prevad granita pe Siret – asadar, se renunta la Tara Romaneasca si granita pe Dunare, dar Moldova urma sa fie anexata in proportie de 80% de Rusia si transformata in guvernie. Din principat ar urma sa mai ramana doar o fasie ingusta de teritoriu, intre raul Siret si granita de pe Carpati cu Austria.

Mai exista insa o alta scrisoare, de data aceasta secreta, trimisa lui Kutuzov chiar de catre tarul Alexandru I. Instructiunile acestuia sunt cu totul altele. El ii cere generalului sa incheie cat mai rapid pacea, iar in caz extrem se accepta chiar granita pe Prut, Dunare si bratul Chilia, dar numai daca Imperiul Otoman semneaza un tratat de alianta cu Rusia. Sugestia pentru acest compromis venise de la printul regent al Suediei, Bernadotte, fostul maresal al lui Napoleon care schimbase taberele dupa ce fusese numit pe tronul regatului scandinav.

Iata, asadar, ce discutii au loc la cel mai inalt nivel european despre situatia principatelor romane. Practic, absolut nimeni nu ia in considerare faptul ca acestea au un statut juridic si ca nu sunt posesiuni otomane ori rusesti.

In spatele concesiilor facute de acesta se ascunde un alt plan. El este entuziasmat de ideea unui front anti-francez si anti-austriac in Balcani, o mare rascoala care sa ridice la lupta popoarele slavilor de sud (viitoarea Iugoslavie), la care sa se alature moldovenii, muntenii si otomanii.

Doar ca problemele turcilor sunt mult prea mari ca sa poata intra intr-o mare diversiune antinapoleoniana, asa cum isi imagina tarul Alexandru I. Starea armatei e mizerabila, moralul tuturor e la pamant, iar Imperiul Britanic, protectorul otomanilor, se opune unei noi aventuri militare care le-ar putea fi fatala.

O ecuatie complicata: apar francezii, care le cer turcilor sa-i atace pe rusi. In schimb, li se promite restituirea integrala a principatelor romane

Jocul de sah din regiune se complica si mai tare cand la Constantinopole soseste noua propunere din partea lui Napoleon. Acesta vrea sa semneze cu turcii o conventie militara si-i transmite sultanului Mahmud al II-lea ca Franta garanteaza restituirea Principatelor Romane. In documentul francezului scrie ca Napoleon „n-a incetat sa le considere ca facand parte dintre posesiunile otomane“. E o minciuna, bineinteles, pentru ca in 1807 Napoleon promisese principatele lui Alexandru I, iar in aprilie generalul Kutuzov are grija ca harta cu impartirea Imperiului Otoman pe care i-o propusese Napoleon tarului sa ajunga in posesia primului plenipotentiar turc, Mehmed Said Galib efendi. Faptul ca emisarul lui Napoleon ajunge prea tarziu la Inalta Poarta si dezvaluirea intelegerilor secrete din trecut intre francezi si rusi naruieste sansele imparatului de a atrage Imperiul Otoman de partea sa. Galib efendi ii trimite sultanului Mahmud al II-lea o scrisoare in care ii scrie despre propunerile franceze ca „tinand seama de cele intamplate in trecut, putem oare sa nu le consideram niste promisiuni inselatoare?“.

Negocierile ruso-turce continua la Bucuresti chiar si cand armistitiul este suspendat, iar ostilitatile militare se reiau pe Dunare. Emisarii se intalnesc in secret. Pe 12 aprilie, la o intrevedere intre turcul Galib efendi si rusii Andrei Italinski si Piotr Fonton, emisarul sultanului cere status quo ante bellum (pastrarea granitelor de dinaintea razboiului) in Caucaz si granita pe Prut, exceptand raialele Ismail si Chilia. Asadar, le ofera rusilor jumatatea rasariteana a Principatului Moldovei. Otomanii mai ofera si amnistie pentru revolutionarii sarbi care din 1804 lupta cu arma in mana pentru independenta. Cer la schimb ca Rusia sa faca pace si cu Persia (actualul Iran).

Rusii mimeaza surprinderea si raspund ca ei credeau ca s-au inteles deja cu turcii privind Siretul „ca fiind hotarul consimtit si convenit“. Asadar, cer aproape toata Moldova.

Portret al sultanului otoman Mahmud al II-lea, la putere cand s-a cedat jumatatea estica a Moldovei.

Discutiile se blocheaza in aprilie. Rusii vor granita pe Siret, otomanii refuza. Toata lumea stie ca invazia lui Napoleon in Rusia este iminenta

Nu se ajunge la nicio concluzie si discutiile se reiau trei zile mai tarziu, pe 15 aprilie, cand generalul Kutuzov incearca o cacealma. El ii prezinta negociatorului otoman Galib efendi varianta de pace a lui Rumiantev si pretinde ca ar fi conditiile cerute ultimativ de tar. Asa cum am scris mai sus, diferenta intre variantele lui Rumiantev (oficiala) si cea a tarului (secreta) este destul de mare, Rumiantev vrea granita pe Siret, pe cand tarul accepta si granita pe Prut, daca otomanii trec de partea Rusiei. In ce priveste frontiera din Caucaz, si aici Kutuzov incearca o smecherie. El propune numirea unei comisii mixte care sa definitiveze frontiera, in tratatul de pace sa nu se pomeneasca nimic despre acest lucru, „iar lucrurile sa ramana, desigur, in statu quo“ – adica rusii sa ramana in control asupra teritoriilor cucerite.
Galib efendi, seful delegatiei otomane, respinge categoric acest asa-zis „ultimatum“ si revine cu propria varianta – granita pe Prut in Europa si revenirea la vechea frontiera in Caucaz.

Reluarea negocierilor oficiale, dupa aceasta intrevedere, arata ca, de fapt, generalul rus Kutuzov facuse cerinte maximale pentru ca apoi sa poata „lasa de la el“.

Aceste negocieri decisive pleaca de la o pozitie foarte proasta pentru Moldova. Kutuzov vrea:

– autonomie pentru sarbi,
– garantarea privilegiilor pentru Principatele Romane,
– anexarea teritoriilor ocupate in Caucaz ori mentinerea situatiei actuale timp de 5 ani, pana cand o comisie ar urma sa fixeze frontiera,
– granita pe Siret si Dunare in Europa.

Aceste propuneri, prezentate din nou otomanilor drept conditiile obligatorii din partea tarului Alexandru I, vin pe 1 mai 1812, cu mai putin de doua luni inainte de declansarea invaziei lui Napoleon in Rusia (24 iunie 1812). Desigur ca partile nu stiu, la aceasta ora, ziua exacta cand francezii vor intra in Rusia, dar sunt constiente ca e o chestiune de saptamani pana cand se va intampla.

Acesta este elementul-cheie in povestea tratatului ruso-otoman care va influenta decisiv soarta romanilor, pana in zilele noastre. Turcii stiu si ei, la fel de bine ca rusii, ca urmeaza atacul francez si ca emisarii tarului, desi sunt intr-o situatie militara favorabila pe Dunare, sunt disperati sa incheie cat mai repede pacea aici, ca sa poata redirectiona toate trupele disponibile catre principalul pericol – asteptata invazie a lui Napoleon.

Invazia lui Napoleon in Rusia, inceputa la 24 iunie 1812, a salvat tarile romane. Fara atacul francezilor, rusii ar fi anexat complet cele doua principate, transformandu-le in gubernii, exact cum au facut cu Basarabia.

Generalul Kutuzov incalca directivele tarului si accepta granita pe Prut fara alte conditii, dupa ce turcii fac aluzie la „situatia internationala“, adica la apropiatul atac al francezilor

Asadar, pe 1 mai 1812, rusii dau un ultimatum otomanilor, cerand din nou granita pe Siret si pastrarea cuceririlor din Caucaz. Mehmed Saib Galib efendi refuza categoric si tine sa precizeze ca pretentiile teritoriale reprezinta marele obstacol in calea pacii, iar insistenta Rusiei de a cere anexari in Caucaz va impiedica orice progres.

A doua zi, pe 2 mai 1812, echipele de negociatori se intalnesc iar la Bucuresti. Este a 16-a runda de discutii! Parem in „Ziua Cartitei“, rusii reiau oferta din ajun, turcii resping ferm orice discutie. In privinta situatiei din Europa, acestia din urma vin cu doua contrapropuneri:

a) „restabilirea vechiului hotar in Europa si plata unei sume in bani drept despagubiri de razboi“,
b) „stabilirea hotarului pe drumul lui Hadrian, propunere importanta, ce constituie o cesiune considerabila de teritoriu si ofera Rusiei stapanirea mai multor cetati de interes major“.

Rusii, iritati, raspund ca n-au otomanii atatia bani incat sa poata despagubi Rusia dupa 5 ani de razboi. Se refuza si cea de-a doua propunere, pe motiv ca Rusia nu vrea ca Imperiul Otoman sa pastreze cetatile strategice Ismail si Chilia.

Discutia degenereaza in remarci ironice, Galib efendi le spune preopinentilor ca Rusia detine deja „un teritoriu imens“, sugerand ca nu mai conteaza inca vreo cateva mii de kilometri patrati. In replica, negociatorii rusi se enerveaza si le cer otomanilor sa spuna raspicat daca accepta ori nu ultimatumul.

Pare ca s-a intrat intr-o fundatura, numai ca, in procesul verbal de incheiere a sedintei, otomanii tin sa se mentioneaze „ca situatia din Europa ii creeaza chiar o obligatie particulara (Inaltei Porti – n. red.), pentru ca el crede, de asemenea, ca acelasi lucru trebuie sa determine Curtea Imperiala (rusa – n. red.) sa consimta la conditii echitabile, admisibile“.

Aceasta aluzie la situatia internationala, adica la pericolul iminent al invaziei franceze in Rusia, are un impact major asupra negociatorilor tarului. Generalul Mihail Kutuzov decide, in sfarsit, sa scoata din maneca ultima carte si sa recurga la concesiile extreme pe care i le permite tarul. Scopul este finalizarea cat mai urgenta a tratativelor.

Brusc, intr-o runda de convorbiri neoficiale, Kutuzov ii propune lui Galib efendi granita pe Prut si Dunare, renuntand la hotarul de pe Siret.

Nici aceasta propunere nu le convine otomanilor, care insista sa ramana cu cetatile Ismail si Chilia. Tratativele se blocheaza iar, si Kutuzov ii spune taberei adverse ca, in acest caz, pica total propunerea de mai devreme – deci, Rusia cere iar granita pe Siret!

Marele vizir Ahmed Pasa isi sustine negociatorii. Combinatia la care se gandeste el este ca, in schimbul unor mici cedari teritoriale in Caucaz, Imperiul Otoman sa pastreze controlul asupra cetatilor vitale Ismail si Chilia.

Pana la urma, presat de timp, Kutuzov vine cu o alta oferta: cele doua cetati sa nu mai apartina nimanui si sa fie demolate.

Finalizarea tratativelor. Tarul Alexandru I e nemultumit cu ce a obtinut, dar timpul preseaza si n-are timp de o renegociere

Pe 8 mai 1812, Galib efendi ii trimite Marelui vizir Ahmed Pasa (echivalentul premierului in Imperiul Otoman) o scrisoare cu noua varianta de compromis a lui Kutuzov si cerinta de a-i permite sa accepte aceasta solutie. In aceasta ultima forma, granita dintre Moldova si Imperiul Rus ar fi pe Prut, Dunare si bratul Chilia, pana la varsarea in Marea Neagra. Conditia e ca rusii sa darame cetatile Ismail si Chilia si sa nu mai ridice alte fortificatii acolo.

Dupa cum scrie Armand Gosu in „Intre Napoleon si Alexandru I“, se ajunge la urmatorul compromis in patru puncte:

1. unele mici castiguri teritoriale pentru Rusia in Caucaz,
2. hotar pe Prut, Dunare si bratul Chilia,
3. reconfirmarea privilegiilor pe care le au Principatele Romane ca vasale ale Imperiului Otoman,
4. autonomie administrativa pentru Serbia.

In timp ce negociatorii rusi si otomani asteapta la Bucuresti raspunsul Marelui vizir Ahmed Pasa, la peste 1.700 de kilometri departare, in Sankt Petersburg, tarul si suita sa incep sa intre in panica. Vestile venite de la Dunare sunt aceleasi – finalizarea negocierilor intarzie. Asa ca Alexandru I il trimite in graba pe amiralul Pavel Vasilievici Ciciagov, numit noul comandant al armatei, amiral al flotei Marii Negre si guvernator al Principatelor romane aflate sub ocupatie.

Acesta are pe agenda incheierea urgenta a pacii cu turcii, atragerea acestora intr-o alianta si iscarea unei rascoale masive in sudul continentului, care sa-i vizeze pe francezi si austrieci.

Se pare, totusi, ca tarul este nemultumit pentru ca generalul Kutuzov – care, desi este cel mai bun comandant al sau, nu e privit cu ochi buni la curte – i-a incalcat partial directivele. Intr-o scrisoare trimisa pe 14 mai lui Ciciagov, Alexandru I scrie: „Nu trebuie sa ascundem insa ca aceasta pace prezinta si inconveniente. Generalul Kutuzov a neglijat un lucru foarte important, acela de a nu oferi concesiile pe care le-am formulat in pretentiile noastre decat cu conditia incheierii unei aliante defensive si ofensive”.

Una peste alta, insa, deciziile lui Kutuzov sunt corecte si Alexandru I intelege asta, pentru ca altfel nu s-ar mai semna nicio pace cu turcii. Generalul chiar ii scrie acest lucru tarului.

Amiralul Pavel Ciciagov, ultimul guvernator al tarilor romane ocupate de rusi in 1812, inainte ca acestia sa se retraga total in iulie acelasi an.

Tratatul din 28 mai 1812. Rusia primeste jumatatea estica a Moldovei, dar rateaza obiectivul initial, al unei expansiuni masive in Balcani. Prutul va ramane limita maxima a extinderii Imperiului Rus in Europa de Sud-Est

Pe 15 mai vine raspunsul de la Marele vizir Ahmed Pasa, care isi da acordul. Imediat, Kutuzov si Galib efendi trec la redactarea tratatului de pace.

Primul punct – cel care ii intereseaza pe romani in cel mai inalt grad – prevede stabilirea noii frontiere pe Prut. Jumatatea estica a Principatului Moldovei devine provincie ruseasca. Urmatoarele trei puncte privesc frontiera din Caucaz, situatia sarbilor si, in sfarsit, reconfirmarea de catre otomani a privilegiilor pe care le au Principatele Moldovei si Tarii Romanesti.

Doua zile mai tarziu, pe 17 mai 1812, se semneaza tratatul preliminar de pace de la Bucuresti.
Pe 28 mai, adica 11 zile mai tarziu, reprezentantii Imperiului Otoman si Imperiului Rus semneaza oficial documentul.

Armand Gosu explica implicatiile acestui act si arata ca niciuna din tabere nu are de ce sa fie multumita: „Atingerea liniei fluviului (Dunarea – n. red.), chiar si pe o portiune mica, a reprezentat indiscutabil un succes al politicii de expansiune a Rusiei in directia Istanbulului (Constantinopole – n. red.). Anexarea teritoriului dintre Prut si Nistru oferea imperiului pravoslavnic un culoar strategic, de unde se putea patrunde usor spre inima Peninsulei Balcanice. In acelasi timp, Rusia cuprindea intre granitele sale prima si singura populatie de origine latina si limba romanica din regiune. In acelasi timp insa, din vastul plan de expansiune in zona sud-estului Europei faurit de cabinetul tarist in conditiile vitrege ale anului 1812, Alexandru I a realizat foarte putin. In locul Principatelor Romane, a caror anexare ar fi asigurat controlul Rusiei asupra Dunarii din apropierea Orsovei si pana la varsarea in mare, Petersburgul a fost obligat sa se multumeasca cu un tarm de cateva zeci de kilometri si cu un brat mai putin important (al Dunarii – n. red.). Raul Prut va reprezenta linia maxima a expansiunii rusesti in aceasta directie. Cu Alexandru I se incheie practic epoca marilor anexiuni teritoriale, epoca lui Petru I si a Ecaterinei a II-a. Fratele lui Alexandru, care s-a urcat pe tron sub numele de Nicolae I, in urma unei stralucite campanii militare, a obtinut in Europa, prin pacea de la Adrianopol (1829), dar Delta Dunarii, iar in momentul in care, in 1853, a incercat sa reia ofensiva in directia stramtorilor, o mare coalitie europeana s-a opus Rusiei si a infrant-o. Nicolae I se nascuse prea tarziu pentru cruciada pe care visa sa o conduca impotriva Semilunii”.

Generalul rus Mihail Kutuzov, negociatorul rus care a incheiat pacea cu otomanii pe 28 mai 1812.

Nici otomanii nu sunt multumiti. Scosi tapi ispasitori, Moruzestii sunt executati la Constantinopole

Si Imperiul Otoman este nemultumit. S-a pierdut foarte importanta linie defensiva a Nistrului, unde turcii construisera fortificatii. De asemenea, s-a pierdut Bugeacul, laolalta cu punctele strategice Ismail si Chilia. Intreaga structura de aparare a Rumeliei (partea europeana a imperiului) este slabita. Implicit, si Constantinopole a devenit mai vulnerabil la un viitor nou atac rusesc.

Un alt aspect foarte important este ca, pierzand jumatatea estica a Moldovei, otomanii raman fara importante resurse alimentare. Timp de peste un secol, turcii jumulisera temeinic tarile romane, transformandu-le intr-o sursa majora de grane si animale, pe care le luau la pret preferential. Pierderea unei parti din Moldova reduce aceasta sursa.

Ulterior, la Inalta Poarta se vor cauta tapi ispasitori pentru aceasta pace considerata dezavantajoasa. Marele Dragoman (echivalentul ministrului de Externe) Dimitrie Moruzi si fratele sau, Panayotis Moruzi, vor fi judecati si decapitati sub acuzatia de tradare. Sursele nu sunt unanime in a considera ca Moruzestii au tradat cu adevarat. Se pare insa ca, intr-adevar, Dimitrie Moruzi, sperand sa ajunga domnitor in Tara Romaneasca, le-a furnizat rusilor informatii despre planurile turcilor. Faptul ca ambasadorul rus Italinski spunea ca „imi iau libertatea sa prezint interesul si chiar necesitatea de a o ajuta pe vaduva principelui (Dimitrie Moruzi – n. red.) cu o suma de 1.000 de piastri care sa-i fie inmanata in secret luna de luna“ arata ca, intr-adevar, rusii au avut spioni sus-pusi in tabara otomana.

Nasterea „chestiunii basarabene“. Romanii au scapat miraculos de anexare si transformarea in gubernie ruseasca, dar au pierdut jumatatea estica a Moldovei

In ceea ce priveste romanii, ei se pot declara simultan multumiti si nemultumiti cu tratatul de pace ruso-turc din 28 mai 1812, care a consfintit pierderea jumatatii de est a Moldovei.

Pe de o parte, avand in vedere conjunctura din acel moment, tarile romane au scapat milimetric de o catastrofa ireversibila. Daca intamplarea n-ar fi facut ca, exact in acel moment, Napoleon sa porneasca invadarea Imperiului Tarist, rusii ar fi ocupat si anexat in intregime principatele dunarene. N-ar mai fi existat, implicit, nimic din ceea ce stim azi ca s-a intamplat ulterior. Nici revolutiile de la 1821 si 1848, nici unirea din 1859, nici independenta cucerita in 1878, nici marea unire de la 1918. Romania de azi ar fi impartasit destinul crunt al Basarabiei. Cel mai probabil, populatia ar fi fost rusificata masiv. E suficient sa vedem azi cum arata Republica Moldova, Ucraina si alte foste posesiuni tariste si ex-sovietice, pentru a vedea ce i-ar fi asteptat si pe romani.

Pe de alta parte, tratatul de la 1812 a dat nastere „chestiunii basarabene“. Pana azi, consecintele acestui act au influentat masiv relatiile romano-ruse si raman inca o rana foarte adanca in constiinta colectiva a poporului roman.

Efectele acestui act s-au simtit imediat. Unii boieri moldoveni – dupa cum scrie Armand Gosu – din zona trecuta la rusi au fugit in dreapta Prutului, abandonandu-si dincolo totul – proprietati, avere, mormintele stramosilor. La fel s-a intamplat si cu multi tarani. Alti moldoveni au crezut in ce li se promitea de catre rusi si au ramas pe loc.

Regimul tarist a inceput imediat o politica de rusificare. Jafurile, ocupatia militara, abuzurile, rechizitiile au intarit un puternic sentiment antirusesc in randurile bastinasilor.

„In procesul formarii ideologiei nationale si al constituirii statului national roman, antitarismul (care mergea pana la rusofobie) va cunoaste nu atat o teoretizare (desi exista anumiti germeni), cat mai ales o raspandire in masa, pe fondul formularii temelor poporului parasit de «mama Roma» intr-o «mare slava» si a «neamului asediat». De mai bine de 170 de ani – mai putin in perioada dintre 1918 si 1940 –, romanii privesc cu interes, dar si cu regret spre teritoriul dintre Prut si Nistru, cunoscut indeobste sub numele de Basarabia, perpetuandu-se astfel si componenta antiruseasca in psihologia maselor“, incheie Armand Gosu capitolul rezervat tratatului ruso-turc din 28 mai 1812.

Problema Basarabiei a influentat decisiv politica externa a Romaniei si mentalul colectiv al romanilor pana in ziua de azi. Pentru recuperarea teritoriului pierdut, Romania a acceptat cadoul otravit al Germaniei in 1918, ignorand sfaturile generalului francez Berthelot

Dincolo de aceste observatii judicioase, merita spus ca toata politica romanilor, din acel moment si pana azi, a fost influentata de chestiunea Basarabiei. A fost un permanent conflict cu rusii pe aceasta tema.
In 1856 s-a recuperat Bugeacul, dupa infrangerea Rusiei in razboiul Crimeei. In 1878, dupa victoria din razboiul ruso-romano-turc, Imperiul Tarist si-a tradat aliatii romani si le-a luat inapoi, cu forta sudul Basarabiei (Bugeacul). Pus in fata unei situatii fara iesire, principele Carol I al Romaniei a fost silit sa accepte un schimb teritorial, primind drept compensatie Dobrogea de la turci.

In 1914-1916, opinia publica din Romania a fost radical impartita in doua tabere, una pro-Antanta, alta pro-Puterile Centrale. De fapt, toata lumea se temea de rusi, iar filo-germanii isi bazau argumentele pe faptul ca nu ne putem alia cu Imperiul Tarist pentru ca ne-a mai tradat si altadata (argument ce avea sa se dovedeasca justificat, de altfel).

In acea perioada de dinaintea intrarii in Primul Razboi Mondial, Romania a avut de ales intre Transilvania si Basarabia. Daca intra in razboi de partea germanilor, i se promitea recuperarea jumatatii estice a Moldovei. Daca intra de partea anglo-francezilor, i se promiteau Transilvania si Banatul. A ales a doua varianta, dupa cum bine se stie.

In 1918, cand a fost silita sa semneze Pacea de la Bucuresti cu Puterile Centrale, in care pierdea toata Dobrogea in favoarea Bulgariei si numeroase tinuturi din Carpati in favoarea Austro-Ungariei, Romaniei i s-a propus, de catre Germania, sa ia ca despagubire Basarabia.

La momentul respectiv, generalul francez Berthelot i-a sfatuit pe Bratianu si regele Ferdinand sa nu faca asta, deoarece rusii urmau sa-si revina la un moment dat, iar alipirea Basarabiei ar fi devenit un casus belli (motiv de razboi). Romanii au facut insa acest pas, pentru ca visul reintregirii tarii nu putea fi atins altfel. Dar si francezul a avut dreptate, iar dupa formarea Uniunii Sovietice, Moscova nu a recunoscut niciodata unirea Romaniei cu Basarabia.

Basarabia, marul discordiei cu gigantica Uniune Sovietica. Pentru a-si recupera provincia, Romania a intrat in Al Doilea Razboi Mondial, cu consecintele stiute pana azi

Aceasta problema ramasa deschisa a dus, in cele din urma, la implicarea Romaniei in Al Doilea Razboi Mondial. Rusii au dat ultimatum Bucurestiului in iunie 1940, obligand Romania sa evacueze Basarabia in 3 zile. Aceasta agresiune a generat inevitabil balansarea romanilor in tabara Germaniei naziste, singura care putea la acel moment sa li se opuna rusilor.

Pe 22 iunie 1941, Romania s-a alaturat Germaniei si a atacat URSS, obiectivul fiind recuperarea Basarabiei anexate de rusi cu un an inainte. Asa a ajuns Romania in Al Doilea Razboi Mondial, cu consecintele stiute – infrangerea, o noua pierdere a Basarabiei si Bucovinei de Nord, instaurarea regimului comunist timp de 45 de ani, cu toate consecintele care au decurs de aici: distrugerea societatii si a spiritului romanesc, inapoiere, saracie, subdezvoltare, ruperea de Europa etc.

Si azi, problema Basarabiei continua sa fie in atentia intregului popor roman. Nationalistii o agita in scop electoral, in timp ce guvernele acorda ajutor economic si cultural. Peste un milion de basarabeni (aproape 40% din populatie) au primit cetatenie romana.

Opinia publica din Romania este, conform ultimelor sondaje, favorabila unei eventuale uniri cu Basarabia. Cetatenii Republicii Moldova, in schimb, dupa doua secole de rusificare si propaganda antiromaneasca furibunda, sunt mai putin incantati de idee. Asta, in ciuda faptului ca Republica Moldova este azi cel mai sarac stat din Europa, incapabil sa-si asigure supravietuirea economica fara sprijin extern.

Harta Europei de Sud-Est dupa Tratatul Ruso-Turc din 1812. In centrul hartii, Principatele Romane. Cu linie neagra este marcata cerinta initiala a Rusiei – anexarea completa a principatelor, cu granita pe Dunare. Cu linie grena este a doua cerinta a rusilor – granita pe Milcov si anexarea intregii Moldove. Cu linie violet este marcata a treia granita ceruta de rusi, pe Siret. Cu linie albastra este marcata granita finala convenita de cele doua imperii, cu ruperea Moldovei in doua si anexarea partii de la est de Prut la Imperiul Rus

Problema juridica. Titulescu: Turcia a cedat, in 1812, un teritoriu care nu-i apartinea, incalcandu-si obligatiile internationale, iar Rusia a devenit complice la violarea unui contract de drept international. Prin urmare, cedarea Basarabiei catre Rusia este nula din punct de vedere legal

In plan juridic, discutia privind anexarea jumatatii estice a Moldovei a cuprins multe puncte de vedere. Merita prezentat punctul de vedere al stralucitului jurist Nicolae Titulescu, probabil cel mai important diplomat din istoria Romaniei. Intr-un memoriu remis regelui Carol al II-lea la inceputul anului 1940, Titulescu arata de ce, din punctul de vedere al dreptului international, tratatul ruso-turc din 28 mai 1812 este nul.

Iata pasajul cu explicatiile tehnice ale lui Titulescu: „(…) Apararea mea in ce priveste Basarabia se poate rezuma dupa cum urmeaza: de la originea timpurilor si pana in 1812, intregul teritoriu basarabean a fost sub dominatia romana. Stefan cel Mare considerand ca nu se puteau continua luptele impotriva turcilor, in ciuda victoriilor sale, chema la patul sau de moarte pe fiul sau, Bogdan, si ii spuse ca de atunci inainte Moldova trebuie sa fie supusa unui stat mai puternic, care sa fie in stare s-o apere. Exista doua state, a spus Stefan cel Mare, care ar putea indeplini acest rol: Polonia si Turcia. Dar, adauga el, Moldova nu trebuie sa aiba incredere in Polonia, caci aceasta este cu doua fete!!! In consecinta, el, care purtase 44 razboaie impotriva turcilor, l-a sfatuit pe fiul lui, Bogdan, sa supuna Moldova Turciei, care este leala.
Acest act era extrem de politic, dat fiindca Moldova nu fusese invinsa si prin urmare obligatiile impuse de Turcia nu erau prea grave: cativa saci de aur pe an, soimi si trimiterea unui anumit numar de fii de boieri in armata ienicerilor care serveau drept zalog moral al executarii acestui contract.

In aceste conditii a fost incheiat acordul cu Turcia.

Este, cel putin, ceea ce am fost invatat la scoala, la cursul de istorie a Romaniei.

Ce inseamna, din punctul de vedere al dreptului international, un contract de felul celui intervenit intre Moldova si Turcia? Este un contract de vasalitate, bine cunoscut in tratatele de drept international si studiat ca atare.

Care este prima obligatie impusa Seniorului de un asemenea contract? Apararea pe calea armelor a teritoriului vasalului.

Cand, in 1812, Rusia, incurajata de Napoleon I, a cerut Turciei Basarabia, ce a facut Turcia? Turcia a cedat Basarabia Rusiei. Prin aceasta concesie, Turcia a violat pur si simplu contractul sau de vasalitate; si Rusia a devenit complicele violarii unui contract de drept international. Or, complicitatea la violarea unui contract de drept international nu poate crea dreptul”.