„La ora adevarului”. Un apropiat al lui Sora explica incidentul din biserica cu fiul filosofului: „Un strigat al adevarului si al durerii”
Jurnalistul Petre M. Iancu, un apropiat al lui Mihai Sora, a prezentat marti deara fotografii de la intalnirea lui Sora cu fiul sau, Tom, in Piata Victoriei, in 2019. Tom Sora s-a plans, la catafalcul tatalui sau, ca Luiza Sora l-a impiedicat sa isi intalneasca tatal si ca a trebuit sa vina la protestele din Piata Victoriei pentru a-si vedea parintele.
Petre M. Iancu explicat pe blogul sau cum vede momentul, prezentat drept „scandal” de o buna parte a presei, in care fiul lui Sora a tinut sa ii faca reprosuri publice, chiar in biserica, sotiei lui Sora.
„Ar fi fost straniu ca inmormantarea unui om care a cautat febril, mai bine de un secol, adevarul, sa ramana fara un moment astral, prea repede curmat, al exploziei spre lumina a unui adevar ascuns adanc in pieptul unui om ranit profund. Ranit, de moarte, nu o data, nu o clipa, ci timp de ani.
In timpul slujbei pentru Mihai Sora, fiul sau, Tom, cunoscut compozitor din Munchen, a cerut spontan microfonul care, din motive incomprehensibile, nu i se oferise.
Cum, din motive la fel de obscure, nu fusese instiintat ca i-a murit tatal. Nici el, nici sora lui, Sanda. Care, dimpreuna cu fratele lor, Andrei, decedat nu de mult, fusesera tinuti de a doua sotie a parintelui lor, Mihai Sora, la distanta totala de propriul lor tata.
Andrei fusese admonestat sever si denuntat public in termeni incalificabili, de ea, dupa decesul sau, spre stupoarea si consternarea unui numar imens de admiratori ai filosofului roman.
Lui Tom i s-a dat in Biserica Alba, la catafalcul parintelui sau, microfonul. A urmat un cri de coeur. In plina slujba de inmormantare, s-a auzit un strigat al adevarului si al durerii. Un scrasnet de jale prea mult timp ascuns indaratul pudorii, al bunului simt, al dragostei filiale, ranite mortal.
In cuvinte neslefuite, nemestesugite si nepregatite, dar exprimand o realitate insuportabil de mult ocultata, fiul si-a exprimat in fata trupului tatalui sau iubit amaraciunea, regretul, deznadejdea si necazul. Si-a articulat ciuda, de a fi incercat in zadar, de zeci de ori, dar fara a fi fost lasat, sa vorbeasca, fie si doar la telefon, cu tatal sau, ecranat, parca, permanent de a doua lui sotie.
Tom a deplans modul in care nu doar el, ci si sora lui, Sanda, au fost izolati sistematic de contacte cu tatal lor, in ultimii ani. A razbatut din strigatul sau supliciul unui copil. Cazna unuia, obisnuit sa-si abordeze oricand parintele, sa comunice, sa vorbeasca, sa intrebe, sa dezbata liber orice subiect cu inteleptul sau tata, care ajunge fara vina, din motive la fel de obscure, ca ratiunea prigoanei la care e supus Josef K, in ”Procesul”, sa-si piarda irevocabil accesul la omul care i-a dat viata si l-a crescut in duhul dragostei si al dialogului, rapindu-i-se si dreptul de a-l vizita la ”vorbitor”.
Pe Mihai Sora eu, personal, l-am vazut in nenumarate instante interactionand cu dragoste autentica, fierbinte, cu proprii sai copii, cu toti copiii sai, pe atunci tineri, sau adolescenti, fara sa plaseze vreo opreliste intre el si vlastarele sale, de care a parut mai mereu sa fie mandru. N-am putut pentru nimic in lume intelege prezumtiva raceala glaciala instalata de la un moment dat intre tata si copiii sai din strainatate, dupa ce filosoful si-a refacut viata, raceala risipita instantaneu, in fata mea, in timpul caldei intrevederi dintre tata si fiu consumata la 10 august 2019, in Piata Victoria. Am contribuit la crearea conditiilor acestei jonctiuni, pe strada, care a fost urmata de niste intrevederi ce pareau sa fi normalizat raporturile dintre tata si fiul sau.
Dupa care, s-a lasat tacerea din nou. Nu e treaba mea sa impart vinovatii, sa dau aici verdicte. In orice viata de familie exista lumini si umbre, bucurie, scarba si dezgust, conflict si buna intelegere, razboi si pace.
Dar Mihai Sora nu este fitecine. E un reper. A fost o personalitate publica. Una chemand vesnic la adevar, aflata ea insasi in cautarea adevarului si, totodata, perpetuu somata sa ”recunoasca” fapte, optiuni, sau ”adevaruri” ce i s-au imputat pe drept sau aiurea.
In ”Verdictul”, Kafka isi incheie darea de seama a disputei cu tatal (sau), care-i reproseaza lacomia si mezalianta, executand condamnarea sa la moarte prin inecare. Se arunca, deci, precum l-a osandit parintele, de pe un pod, in rau. In Biserica Alba, tatal n-a mai avut cum sa aiba replica. Nuvela, asternuta pe hartie intr-o singura noapte, ”s-a ivit ca o nastere adevarata, cu tot cu mizerie si mucus”, nota Kafka.
Asa desfigurate si ranite apar multe capodopere. Asa se iveste ce e ascuns adanc. ”Tigaia lamureste argintul, si cuptorul lamureste aurul; dar Cel ce incearca inimile, este Domnul,” aflam din Proverbele Scrierilor Sfinte (17.3)
Ar fi fost bizar, ca plecarea lui sa nu fie insotita de irumperea adevarului fie si cel mai neasteptat si neplacut, in mijlocul dorintei de reculegere a celor veniti sa-l conduca pe ultimul drum”, a scris Petre M. Iancu pe blogul sau.
