Emotie in Olanda. Extraordinara viata a lui Baruch Kojocaru, evreul nascut la Botosani. O familie de romani a fost ucisa de nazisti pentru ca a incercat sa il salveze
Baruch Kojocaru, un evreu de origine romana stabilit in Olanda, a decedat, saptamana trecuta, pe 28 octombrie, la varsta de 89 de ani. Povestea vietii sale, redata din volumul „Razboiul din interiorul meu” pe pagina Humans of Amsterdam, a devenit virala in intreaga Olanda si in lume.
Humans of Amsterdam a publicat, joi fragmente din volumul „Razboiul din interiorul meu” al lui Baruch Kojocaru, care a decedat in urma cu o saptamana. Povestea sa este impresionanta si o starnit o vie emotie in Olanda. El a relatat, printre altele, cum a fost salvat de familia Grigorescu in timpul celui de-Al Doilea Razboi Mondial. Familia de romani a fost apoi ucisa din aceasta cauza.
„M-am nascut intr-o familie de treisprezece copii, dintre care eu eram cel mai mic. Locuiam intr-un orasel din Romania, numit Botosani, intr-o casa mare pe care a construit-o tatal meu. La fiecare Sabat, toata familia se aduna. Tatal meu detinea o fabrica de piele. Nu eram bogati, dar aveam destul. Cand germanii au invadat Polonia in 1939, au confiscat fabrica tatalui meu, lasandu-ne fara bani. Soldatii germani ne-au ocupat casa, iar intreaga noastra familie a fost obligata sa locuiasca in subsol. Pentru ca eram evrei, puteam face cumparaturi doar intre anumite intervale orare si nu puteam iesi din casa dupa ora 17.00 din cauza stingerii. In timpul iernii anului 1941, germanii i-au arestat pe tatal meu si pe fratele meu mai mare. I-au dus intr-un lagar de munca. Nu dupa mult timp, am primit un anunt ca toti evreii din Botosani trebuiau sa se adune a doua zi dimineata, in piata din fata bisericii’.
—
2/9 In acea seara, mama mea a cusut un rucsac pentru fiecare copil si l-a impachetat cu mancare, apa si haine. Cand am ajuns a doua zi in piata, era haos. Piata era inconjurata de soldati, era plina de barbati mai in varsta, femei si copii, iar cand ne-am apropiat, am vazut cadavrul unei femei acoperit de sange. Era moarta. Eram cu totii speriati. In acea zi, am stat pe jos, asteptand ore in sir in frig. Cand s-a lasat noaptea, soldatii ne-au ordonat sa ne ridicam si sa pornim pe jos. Cred ca eram un grup de cel putin 500 de persoane. Fratele meu mai mare, Shalom, si cu mine ne-am tinut de mana tot timpul pentru a nu ne pierde din vedere unul pe celalalt. Am mers zile intregi prin zapada. In fiecare zi, eram din ce in ce mai slabit. In cele din urma, cred ca am lesinat si i-am dat drumul la mana lui Shalom. A doua zi m-am trezit intr-un pat cald si am vazut un cuplu mai in varsta care se uita la mine.
—
3/9 Cand m-am trezit, habar nu aveam unde ma aflam. M-am panicat. Femeia mi-a adus o ceasca de supa ca sa ma linisteasca. Numele lor erau domnul si doamna Grigorescu. Ei ma gasisera in zapada. Domnul Grigorescu mi-a spus ca pot sta cu ei pana cand se intorc parintii mei. M-a instruit cu grija ca nu am voie sa ies niciodata afara. Daca cineva ar fi aflat ca un baiat evreu se ascunde in casa lor, am fi fost cu totii in pericol. Ne-am inteles ca vor face semnul crucii in caz de pericol, iar eu ma voi ascunde sub scarile de lemn. Domnul si doamna Grigorescu au avut grija de mine, dar in ciuda eforturilor lor, imi era dor si imi faceam griji pentru familia mea. Probabil ca au observat grijile mele, pentru ca, intr-o seara, domnul Grigorescu a venit acasa cu o cutie de carton. Am deschis-o si inauntru era un catelus negru. L-am botezat Fekete, ceea ce inseamna ‘negru’. In fiecare noapte, Fekete dormea in pat cu mine. Am devenit de nedespartit. Ma facea sa ma simt in siguranta.
—
4/9 Intr-o zi, eram in camera mea cand am auzit o bataie la fereastra. Cand m-am uitat afara, l-am vazut pe domnul Grigorescu. Dupa privirea lui, mi-am dat seama ca ceva nu era in regula, iar el si-a facut repede semnul crucii. M-am dus imediat in ascunzatoarea mea. In timp ce stateam sub scarile de lemn, am incercat sa fiu cat mai tacut. Mi-am lipit urechea de lemn si am putut auzi tipete in germana. Dintr-o data, usa mea s-a deschis. Nemtii ma gasisera. M-au urcat intr-o caruta si am putut vedea cum domnul si doamna Grigorescu au fost scosi din casa lor si urcati intr-o alta caruta. Acea noapte am petrecut-o in inchisoare, iar a doua zi m-au dus la gara. Cand am ajuns la gara, am auzit latraturi. M-am uitat in jur si acolo era Feteke, care ma astepta. Tot latra, dar nu a putut face nimic pentru mine. In timp ce trenul pleca, am putut auzi cum latratul lui se stingea incet. Trenul era atat de aglomerat incat abia daca te puteai misca. Am ajuns in cele din urma la un lagar de munca din Transnistria, zeci de cadavre erau pe podeaua vagoanelor. Barbati, femei si copii, toti morti. Primul lucru pe care a trebuit sa il facem a fost sa ne dezbracam. Dupa aceea, ne-au impartit in grupuri. Eu am fost in baraca numarul 17, cu femeile si copiii. Acolo, una dintre doamne m-a recunoscut de la Botosani. Mi-a spus ca mama si fratii si surorile mele au stat in baraca numarul noua. In acea noapte, m-a ajutat si m-a dus in secret la familia mea. Cand mama mea m-a vazut, a lesinat. Cand, in sfarsit, si-a revenit, ne-am imbratisat si nu ne puteam opri din plans.
—
Dupa razboi, eu si familia mea ne-am reunit. Mi-am terminat serviciul militar obligatoriu. Sub presiune, m-am casatorit cu o femeie si am avut doi copii. La acea vreme, a fi homosexual in Israel era ilegal. Nu am vorbit niciodata despre Gunter (un soldat german de care s-a indragostit in Transnistria – n.red), dar chiar si dupa multi ani, nu am incetat sa ma gandesc la el.
—
7/9 In 1966 am decis sa-mi fac bagajele si am plecat in Franta cu vaporul. Acolo, am intalnit un evreu care mi-a oferit un loc de munca intr-un spital local din Germania. Am acceptat oferta lui de munca. Dupa ce m-am stabilit, am inceput sa-l caut pe Gunter. In lagar, imi spusese ca numele sau de familie era Gesterfeld si ca era dintr-un orasel numit Garstedt, langa Hamburg. Dupa ce am facut cateva cercetari, am gasit o adresa. Mi-am adunat tot curajul si m-am dus la Garstedt. Cand am ajuns la adresa lui, am sunat la sonerie, iar o doamna in varsta a deschis usa. Am intrebat-o in germana mea stricata daca il cunostea pe Gunter. Fata ei a devenit palida. M-a invitat inauntru. Cand am intrat in sufragerie, am vazut o fotografie a lui Gunter pe un raft cu o rama neagra. In acel moment, am stiut ca Gunter nu mai era in viata. Mama lui mi-a explicat ca a murit pe frontul din Rusia. In acea zi, am vizitat mormantul lui Gunter. Pe piatra de mormant era scris numele lui, iar langa el era scris: ‘Cazut pentru patria sa’. Nu mi-am mai putut stapani lacrimile si am plans. Gunter a urat razboiul.
—
8/9 M-am intors la Hamburg si am continuat sa lucrez in spital. Am vrut sa ma intorc in Romania pentru a-i gasi pe domnul si doamna Grigorescu, cuplul care m-a luat din zapada si mi-a salvat viata. Mi-a luat doi ani sa strang suficienti bani pentru calatorie. Cand am ajuns in Botosani, am incercat mai intai sa gasesc casa noastra, dar nu mai exista. Cu greu mi-am recunoscut orasul natal, pentru ca totul a fost distrus. A doua zi, m-am dus sa caut din nou casa domnului si doamnei Grigorescu. Cand am gasit in sfarsit casa, am batut la usa si mi-a deschis o femeie. Am intrebat-o daca ii cunoaste pe domnul si doamna Grigorescu. Mi-a spus ca amandoi au fost ucisi de germani pentru ca au ascuns un baietel evreu. Nu am indraznit sa-i spun ca acel baietel evreu eram eu.
—
9/9 Dupa calatoria mea in Romania, m-am intors la Hamburg. Unul dintre pacientii mei -un fost soldat german- a vorbit despre cum a petrecut razboiul in Romania, nu am mai putut suporta confruntarea si am decis sa parasesc Germania. A doua zi, am condus pana la Amsterdam. Acest oras s-a simtit ca o gura de aer proaspat. Nu am vorbit niciodata despre razboi pana cand am implinit 50 de ani. Atunci am inceput sa am cosmaruri. M-am dus la un medic, iar acesta m-a trimis la un psiholog. In familia noastra, nu am vorbit niciodata despre razboi. Cred ca a fost prea dureros. Am incercat sa rup cercul scriindu-mi povestea. Am scris-o pentru ca intr-o zi, cand nu voi mai fi aici, fiii si nepotii mei sa poata intelege ce s-a intamplat. Am scris-o pentru ca ei sa nu uite”.
Postarea a a devenit virala, avand peste o mie de distribuiri.
„I-am luat un interviu lui Baruch acum aproape doi ani, inainte ca pandemia sa loveasca. Miercurea trecuta, Baruch s-a stins din viata.
Luni, Baruch a fost adus in Israel pentru a fi inmormantat langa familia sa, exact asa cum si-a dorit. Povestea lui Baruch este controversata si complexa, provocandu-ne sa ne gandim dincolo de propriile cadre de referinta. Stiu ca a fost pasionat de educarea generatiilor tinere cu privire la Holocaust, impartasind povestea sa in scolile din Olanda. In ciuda varstei sale, a vorbit despre trecut cu un anumit sentiment de urgenta.
Avea impulsul unui supravietuitor. Baruch nu si-a impartasit povestea pana la varsta de 50 de ani. Cand l-am intrebat ce l-a facut sa se razgandeasca, mi-a spus ca a vrut sa rupa ciclul.
In 2019, a publicat chiar o carte cu ajutorul scriitoarei Barbara De Winter. ‘Am scris-o pentru ca intr-o zi, cand nu voi mai fi aici, fiii si nepotii mei sa poata intelege ce s-a intamplat. Am scris-o pentru ca ei sa nu uite'”, a relatat administratorul paginii Humans of Amsterdam.
La comentarii, a intervenit si nepoata lui Baruch.
„Buna ziua tuturor, numele meu este Or Mandil, ceea ce inseamna ‘lumina’ in ebraica. Baruch Kojocaru a fost bunicul meu. Eu sunt cea mai mare nepoata a lui. Avea 45 de ani cand m-am nascut si locuia deja in Olanda.
In copilarie, nu mi-a povestit despre razboi, abia acum vreo zece ani a inceput sa povesteasca si a scris el insusi o poveste despre primii treizeci de ani din viata lui. Aceasta a fost prima data cand am fost expus la povestea lui.
Legatura dintre noi a fost cea mai puternica dintre toti membrii familiei, in timpul vizitelor sale in Israel ne intalneam foarte des, calatoream in tara, mergeam la teatru si, uneori, pur si simplu stateam pe canapeaua din sufragerie si ne uitam la un film bun.
La fiecare vizita ii cumparam 3 carti ale unor scriitori israelieni, pentru ca stiam ca una dintre marile sale pasiuni era cititul.
L-ar face fericit si linistit sa stie ca atinge inimile atator oameni, de toate varstele. Iar eu as sta mereu si m-as uita de partea cealalta, mandra ca este bunicul meu!!!
Miercuri, 27.11, a fost ultimul nostru apel telefonic. I-am spus ca imi lipseste el, vizitele sale in Israel si vizitele mele la el. I-am spus ca il iubesc si i-am promis ca in ianuarie voi veni la el in Amsterdam. A fost fericit.
A doua zi am primit vestea ingrozitoare ca a murit, eu am fost ultima persoana din familie care a vorbit cu el. Am reusit sa-l aducem in Israel, asa cum isi dorea el. Asa cum scrie in carte.
Ziua inmormantarii lui este si ziua mea de nastere, nu cred ca este o coincidenta. Bunicul meu a fost un om unic, talentat, amuzant, iubit, interesant si colorat.
Stiu ca aceasta carte a fost importanta pentru el, povestea lui a fost importanta pentru el, scopul lui a fost sa isi aminteasca si sa nu uite prin ce au trecut milioane de evrei in Holocaust.
Va multumesc tuturor pentru tot ce ati scris despre el …. Nu pot descrie in cuvinte cat de emotionata sunt ca bunicul meu atinge atat de multi oameni chiar si dupa moartea sa”, a relatat nepoata lui Baruch Kojocaru.
