Pictorii renascentisti au folosit si ei „emoji” ca metafore sexuale
O privire rapida in istoricul de chat sau in mesajele de pe retelele de socializare ale oricarui internaut va dezvalui imagini cu diverse fructe, legume si animale folosite in locul comunicarii scrise obisnuite. Multe dintre aceste „emoji” sunt folosite astazi ca metafore sexuale, o practica care nu este deloc noua. Prima utilizare a reprezentarilor de produse in acest scop dateaza de la sfarsitul Renasterii, la Roma, potrivit Big Think.
Cum a devenit populara aceasta tendinta, care corespunde practicilor sociologice contemporane, in primul rand?
Artistul si scriitorul John Varriano raspunde la aceasta intrebare intr-un articol publicat in revista Gastronomica in 2005.
Varriano scrie ca dezvoltarea initiala a acestui stil artistic a avut loc in epoca care a inceput cu Rafael (1483-1520) si s-a incheiat cu Caravaggio (1571-1610). Subiectele din „lumea naturala si din viata de zi cu zi” au parut sa capteze imaginatia artistilor plastici in special in secolul al XVI-lea. Din acest interes a aparut un gen umoristic care „a creat jocuri de cuvinte inteligente din alimente obisnuite”. Varriano subliniaza faptul ca „erotica erudita” renascentista, spre deosebire de pornografia populara, era in special impregnata de metafore, jocuri de cuvinte si dispozitive retorice elaborate”. Iar formele anumitor fructe si legume se pretau deosebit de bine la sugestii sexuale.
Un motiv pentru aceasta afirmatie a naturii antropomorfe a fructelor si legumelor se intoarce la „doctrina semnaturilor”, care a fost sustinuta timp de secole de „fitoterapeuti care cautau semne pentru eficacitatea creatiilor lui Dumnezeu”. Varriano scrie ca epicentrul acestei relatii dintre mancare si sex a fost in Roma papala, din cauza populatiei sale majoritar masculine. O serie de pictori, printre care Rafael si Caravaggio, au inserat smochine, piersici, pepeni si dovlecei in picturile lor, chiar si atunci cand reprezentau scene religioase.
Primul exemplu in acest sens poate fi vazut in frescele pictate in Loggia di Psyche de la celebra Villa Chigi italiana, cunoscuta in prezent sub numele de Villa Farnesina, un muzeu popular de arta italiana contemporana. Giovanni da Udine, unul dintre artistii din cercul lui Rafael care a lucrat la frescele de la vila, a inserat in picturi „reprezentari sugestive de fructe si legume”. Potrivit biografului Giorgio Vasari, artistul friulan Niccolo Frangipane, in pictura sa Alegoria toamnei, ofera un exemplu proeminent al acestui tip de simbolism. Opera lui Frangipane nu este subtila, explica Varriano. Tabloul prezinta un „satir lasciv care infige un deget intr-un pepene verde… cu cealalta mana apuca un carnat care se afla langa un ciorchine de cirese, gesturile sale evocand in mod viu visele erotice ale tanarului care doarme langa el”. Intr-o alta pictura atribuita lui Frangipane, adesea mentionata ca Satira despre un spectacol de madrigal sau Cantaretii de madrigal, artistul ironizeaza „rafinamentul muzicii prin aranjarea cantaretilor in jurul unei mese sugestiv impodobite cu piersici si carnati”.
Varriano impartaseste exemplul preluat dintr-o tapiserie cunoscuta sub numele de Intalnirea lui Iosif si a tatalui sau (Incontro di Giuseppe). Comandata de Cosimo I de’ Medici ca parte a unei serii mai mari pentru decorarea Palazzo Vecchio si proiectata de pictorul manierist Agnolo Bronzino, punctul focal al tapiseriei este imaginea centrala, care prezinta o reuniune emotionanta.
Aceasta practica de a strecura fructe si legume intr-o opera de arta pentru a creste tensiunea sexuala nu s-a limitat la artele vizuale, scrie Varriano. Poetii si scriitorii au inceput, de asemenea, sa faca legatura intre „congruenta dintre mancare si sex” prin folosirea „poemelor deocheate, in ton cu culturile cu sugestii sexuale”.
Desi practica de a simboliza sexul cu produse pare sa fi scazut in popularitate dupa 1600 la Roma, pictorii olandezi si flamanzi au preluat-o in anii urmatori. Dar Varriano subliniaza ca genul, cu „spiritul sau decolorat”, ar fi functionat in continuare ca o metafora fantastica pentru cultura Romei de dupa Reforma, „o cultura a carei cautare a ortodoxiei religioase si politice ducea frecvent la alte incertitudini si in care doar umorul oferea o iesire acceptabila pentru dorinta transgresiva”.
