Plesu, despre „eternul PSD, penal si iubit de popor”. Si despre CIOCOISM

Prima reactie a lui Andrei Plesu dupa alegerile locale este una amara. El constata cum Robert Negoita, cu doctorat plagiat, este iubit de popor si republica un articol mai vechi in care vorbea despre „ciocoismul” din politica romaneasca.

„Eternul PSD e mereu la rampa, glorios, penal, iubit de popor. Robert Negoita, cu bacalaureatul ­luat la 31 de ani si cu doctorat plagiat, e si el iubit de alegatori. Liberalii colapseaza vesel, competenta si onorabilitatea sint ultimele criterii care conteaza pentru electoratul autohton”, scrie Plesu in Dilema Veche.

In continuare, el reia un text mai vechi, din 2004, pentru a sublinia ce crede despre rezultatele acestor alegeri locale:

„Ciocoiul nu are o ocupatie a­nume rezervata pentru sine“, nu iubeste si nu poate practica nici o profesiune – spune Con­stan­tin Radulescu-Motru, intr-un text din 1908. „Incarnare a dorintei de putere“, iubitor de ranguri, „poftitor de onoruri“, incapabil sa depaseasca orizontul satisfactiei imediate, ciocoiul nu-si pune problema daca merita increderea publica, daca pozitia lui sociala corespunde unei indeminari anume, daca nevoia lui de a fi in fruntea bucatelor are acoperire intr-o echivalenta nevoie de a fi de folos. N-are idealuri, n are convingeri, are doar scopuri conjuncturale si abilitati.

Dupa aproape o suta de ani, observatia lui Radulescu-Motru se dovedeste inca functionala. Spiritul ciocoismului renaste (supravietuieste) viguros pe scena noastra politica si are la baza aceeasi congenitala inaptitudine a noilor ciocoi pentru orice meserie determinata. Boala nu este, totusi, strict autohtona, desi culoarea locala ramine inconfundabila. In toata lumea, politicianul „profesionist“, politicianul de cariera, tinde sa sacrifice profilul primei sale formatii, pentru a se dedica unui tip de activitate cu reguli vagi si dexteritati arbitrare. A fi parlamentar sau ministru, prefect sau sef de partid e altceva decit a fi jurist, economist, inginer, mecanic auto sau agricultor. Incet-incet, politicianul devine cineva care nu mai stie sa faca nimic, in afara de politica. Luati din scurt, putini dintre reprezentantii elitei noastre conducatoare ar sti sa raspunda prompt si cinstit la intrebarea „Ce-ai face daca ai iesi din politica?“ si, in definitiv, „Ce stii sa faci?“ in afara coregrafiei electorale curente. Politicianul e, de regula, un profesor care s-a lasat de profesorat, un medic care s-a lasat de medicina, un cizmar care s-a lasat de cizmarie. Asta in varianta buna. De multe ori, e un cizmar prost, un medic indragostit mai curind de functie decit de meserie, un profesor fara vocatie. A nu (mai) avea o ocupatie, un mestesug, un domeniu de activitate bine circumscris – iata pretul pe care omul politic trebuie sa fie dispus sa l plateasca, de dragul accesului la putere. Consecintele sint numeroase si, din punctul meu de vedere, grave. Voi enumera citeva, dintre cele mai evidente.

Mai intii, cel care a incetat sa mai aiba o competenta activa, intr-un spatiu profe­sio­nal dat, ajunge sa stie din ce in ce mai putine despre notiunea insasi de competenta. Cine nu stie sa faca mai nimic e tot mai putin atent la ce stiu sa faca altii: cu alte cuvinte, n-are criterii sa judece profesionalismul celorlalti si cu atit mai putin sa-l respecte. In mintea unui asemenea exemplar, succesul inceteaza sa mai fie cuplat la ideea de inzestrare, de efort aplicat si pricepere tehnica. Ceea ce conteaza e manageriatul „destept“ al relatiilor, descurcareala „superioara“, „flerul“ combinatoriu. Restul sint naivitati vetuste, fandoseli. Omul fara meserie nu va fi niciodata inclinat sa gradinareasca buna evolutie a meseriilor, asanarea mediului social si juridic in care ele pot prospera.

Insul care nu stie sa faca nimic determinat (chiar daca poate mima indeminari circumstantiale sau foste indeminari) e erodat, inevitabil, de o criza acuta a propriei responsabilitati. Simtul raspunderii nu se poate forma in vid. Raspunzi pentru lucrul care a iesit „din mina ta“, pentru o isprava sau un produs in care ti-ai angajat aptitudinile, experienta si onoarea. Numai un bun meserias isi poate asuma raspunderea marfii pe care o livreaza si numai el poate trage la raspundere un meserias prost. Diminuarea responsabilitatii conduce, fatalmente, la o surpare a autoritatii. Incompetentul nu se poate impune nimanui, decit prin frauda si pe durate scurte.

Cine ajunge la pozitii inalte dupa alte criterii decit cele ale unei profesiuni bine stapinite are de facut fata tuturor dezavantajelor imposturii. In loc ca puterea sa se legitimeze prin competenta, ea nu se legitimeaza decit prin propriul ei exercitiu, arogant si suficient. Mai mult: puterea sfirseste prin a legitima incompetenta. De vreme ce nu trebuie sa stii nimic specific pentru a ajunge sus, inseamna ca faptul de a sti ceva anume e mai curind o piedica, un handicap social. Pedagogic vorbind, prestigiul formal al unor oameni fara nici o meserie e creator de confuzie etica si dezagregare civila. („Ciocoii“ – spune si Radulescu-Motru – „sint parazitii decrepitudinii noastre politice“, si sporesc, pernicios, „arbitrarul puterii“.)

In sfirsit, omul fara meserie e condamnat la o foarte impura motivatie a actiunii politice. El se tine cu dintii de fotolii si demnitati, pentru ca n-are la ce se intoarce. Intrucit altceva nu (mai) stie, e musai sa ramina in front pina la moarte. Iubit sau nu, eficient sau nu, util sau daunator, el se va stradui din rasputeri sa se agate de scena publica impotriva tuturor evidentelor. Ce altceva sa faca? Degeaba obtine la alegeri procentaje stingheritoare, degeaba nu si gaseste locul in nici o gasca, degeaba ii intorc spatele si fosti aliati, si fosti adversari. Omul va gravita impenitent in jurul puterii, cu singura energie si justificare pe care o mai pot da inertia, incapatinarea si o falsa imagine despre sine. Cind nu stii sa faci nimic, nu-ti ramine decit sa-ti confectionezi un destin politic. Cu atit mai rau pentru alegatori.

Iti place aktual24.ro? Urmareste fluxul de stiri aktual24.ro si pe Facebook

Urmareste-ne si pe: