Plesu il pune la punct pe Teodosie de la Constanta: „Iubirea si slujirea de sine prevaleaza. Vorbeste si actioneaza cu o radicalitate care nu au nimic de a face cu smerenia, cu slujirea, cu iubirea aproapelui”
Text acid al lui Andrei Plesu la adresa lui IPS Teodosie de la Constanta publicat in Dilema Veche. „Vorbeste si actioneaza cu o siguranta de sine, cu o radicalitate care nu au nimic de a face cu smerenia, cu slujirea, cu iubirea aproapelui”, a scris Plesu.
„Sint uimit, de mai multa vreme, de comportamentul public al IPS Teodosie de la Constanta. Vorbeste si actioneaza cu o siguranta de sine, cu o radicalitate care nu au nimic de a face cu smerenia, cu slujirea, cu iubirea aproapelui. Iubirea si slujirea de sine prevaleaza. Are mereu dreptate, face fise de cadre ‘adversarilor’ (cu neveste prost alese), evacueaza, nemilos, cel putin jumatate din lumea crestina (Au catolicii Sfinta Lumina? N-au!).
Un adevarat apostol al neamului, un Sfint Pavel (redevenit Saul din Tars…), un subofiter incruntat, indragostit soldateste de Putin, o versiune virila a viguroasei doamne Sosoaca.
OK, se mai intimpla! Dar ce ma tulbura e transferul, in lumea Bisericii, al conceptului ‘parlamentar’ de imunitate. Orice ar face si orice ar spune, IPS Teodosie nu poate fi amendat institutional de nimeni si de nimic.
E mai liber si mai ‘legitim’ decit toata ‘breasla’, decit Patriarhia, decit intregul Sinod, decit toata comunitatea ierarhilor cuviinciosi. E, s-ar zice, o versiune a lui Goliat, dar un Goliat victorios impotriva lui David, altfel decit in naratiunea biblica… Bravo lui! Vai noua!”, a scris Plesu in Dilema Veche.
El a tinut sa reia si un text mai vechi legat de acest tip de comportament.
„Mi se pare insa legitim ca, atunci cind cineva mi se recomanda apasat, aproape rastit, ca fiind crestin, crestin adevarat, aflat zi si noapte in slujba Creatorului, sa ma smintesc daca vorbele si faptele sale reusesc nu sa aspire catre, ci, dimpotriva, sa se orinduiasca impotriva exigentelor impuse de idealul bunului crestin. E ceea ce constat adesea, mai cu seama in cercurile unor militanti rigurosi, pe care „convertirea” la credinta pare sa-i fi radicalizat (= imputinat) pina la schema.
(…) Intilnesc suparator de des crestini care se rafuiesc, drapati in suficienta dogmatica, cu cei care nu le cinta in struna sau care nu le recunosc indreptatirea. Ii vad mobilizindu-se, razbunatori, impotriva cite unui „netrebnic” care i-a dezamagit. Au mereu la indemina arsenalul unei teologii „penale”: iti numara relele, iti exalta vinovatia, ba chiar se ofera sa-si asume rolul gidelui, pentru a usura sarcina lui Dumnezeu la Judecata de Apoi. In orice caz, te judeca aspru si sumar, te sermonizeaza incruntat, te ameninta.
Au dreptate si isi savureaza impudic convingerea ca au dreptate, ca „il au pe Dumnezeu” de partea lor, ca, la sfirsitul vremurilor, se vor uita la tine de sus, din fotoliul de orchestra al unui Paradis rezervat cuminteniei lor militante si apropiatilor lor. Insi pe care nu-i cunosti si cu care nu ai nimic de impartit dau cu tine de pamint prin presa si mai ales pe blog-uri (crestine, evident).
Altii, pe care ii cunosti si carora, din intimplare, le-ai facut, la un moment dat, numai bine, te detesta marunt, cu manifestari de furie golaneasca: vor sa te bata (la propriu!), sa te evacueze, daca se poate, de pe scena publica, sa te nimiceasca. Crestini plini de ura, gata sa minta, sa calomnieze, sa practice, stilistic, necuviinta de periferie, sa te batjocoreasca.
Multi – pusi pe capatuiala (culturala sau politica, sau macar financiara) – incep sa se coloreze politic, sa-si caute oaresce „coledzi”, sa ia cu asalt, de dragul cauzei, fireste, eventuale pozitii publice. Altii, nemultumiti de opacitatea lumii fata de talentele lor, otraviti de gindul ca nu sint apreciati la adevarata lor valoare, se umplu de resentimente, devin sumbri, prizonieri ai conspirationismelor de tot soiul, campioni ai bombanelii, tinind minte, clipa de clipa, raul, certareti, suparati pe mai toata lumea, neinduplecati.
Nu poti sa nu te intrebi: ce Evanghelie au citit ei? Pe ce nisipuri (luate drept stinca) isi construiesc casa? Cum cred ca se pot salva printr-o grijulie roboteala pravoslavnica, dublata de slava desarta, parapon si dispret fata de aproapele? Imi stiu prea bine defectele, demisiile, nevrednicia, ca sa imi acord dreptul de a-i judeca. Incerc, uneori, sa ma rog, neipocrit, pentru ei. Dar sa mi se ingaduie, in acelasi timp, si aceasta publica spovedanie: le reprosez o (cel putin) blasfematoare lipsa de respect pentru valorile pe care pretind ca le apara. Si – vai mie! – nu pot sa-i sufar!”, a subliniat Plesu.
