Politico: Nu este adevarat ca Afganistan este „cimitirul imperiilor”. Istoria reala, adevarata tragedie a afganilor
„Cimitirul imperiilor” este un epitaf vechi care nu reflecta realitatea istorica – sau victimele reale ale invaziilor straine de-a lungul secolelor, scrie Politico intr-o ampla analiza.
A fost inevitabil. Odata cu sfarsitul grabit al implicarii SUA in Afganistan, vechiul epitaf a fost imediat reinviat in zeci de titluri de ziare, desene de presa si articole de opinie. Pare sa izvorasca de pe buzele oricarui alt comentator de televiziune.
„Afganistanul”, ni se spune, ca si cum acest lucru ar explica totul, „este cimitirul imperiilor”.
De la Alexandru cel Mare pana la America secolului XXI, se presupune ca Afganistanul i-a slabit grav, daca nu chiar i-a ruinat, pe toti cei care au indraznit sa ii treaca granitele. Este o fraza care prinde bine, care evoca imagini cu oameni de stat europeni jucand „Marele Joc” pentru Asia, cu Rudyard Kipling scriind: „Aici zace un prost care a incercat sa haituiasca Orientul” si poate chiar cu Indiana Jones leganandu-se prin Templul Blestemului.
Singura problema este ca nu are prea multa legatura cu istoria reala. Afganistanul, in lunga sa existenta, a fost, din pacate, mai mult ca un accident al imperiilor – o victima a ambitiilor acestora. Intelegerea acestei realitati istorice este esentiala pentru a intelege de ce este putin probabil ca Statele Unite sa sufere efecte serioase pe termen lung din cauza ocupatiei lungi si costisitoare din Afganistan – sau din cauza retragerii sangeroase. Este, de asemenea, vital pentru a intelege cat de mari sunt sansele ca puterile mai mici, precum Afganistanul, sa sufere traume mai de durata decat oricare dintre invadatorii lor mai mari si mai puternici.
Cu siguranta, popoarele care traiesc in ceea ce este Afganistanul de astazi au rezistat cu putere cuceritorilor aroganti care au coborat pe Hindu Kush. Alexandru cel Mare s-a confruntat cu o opozitie acerba din partea localnicilor atunci cand a invadat zona in jurul anului 330 i.Hr., primind o rana urata la picior de la o sageata. Dar, in cele din urma, a zdrobit aceasta rezistenta, a fondat ceea ce a devenit orasul modern Kandahar si a inaintat spre India – lasand in urma Imperiul Seleucid, care a durat 250 de ani.
Genghis Khan a cucerit Afganistanul. La fel a facut si Timur, mai bine cunoscut sub numele de Tamerlan, si urmasul sau Babur. La fel au facut si turcii si hunii, hindusii si arabii islamici, persii si partii. La fel au facut si numeroase imperii, popoare si tirani de care probabil ca nu ati auzit niciodata: greco-bactrienii, indo-scythienii, kushanii, Imperiul Sassanian, Imperiul Maurys, gahznavidii, uzbecii, safavidii si dinastia Hotak. Cei mai multi dintre ei au ramas timp de zeci de ani, chiar secole.
Ideea ca Afganistanul a fost un fel de nisipuri miscatoare geopolitice pentru imperii pare sa fi inceput odata cu Primul Razboi Anglo-Afgan, care s-a incheiat in 1842. O armata de 4.700 de soldati britanici si indieni care se retragea din Kabul a fost macelarita aproape in intregime langa satul Gandamak, impreuna cu cel putin 12.000 de civili care calatoreau cu armata. Dezastrul a declansat un scandal major la Londra. De asemenea, a avut loc intr-un moment in care „penny dreadfuls” din Anglia si cei care relatau despre chinurile si gloria imperiului se aflau in plin avant. La fel ca tabloidele si stirile instantanee de la televizor din zilele noastre, reportajele si imaginile lor au avut rolul de a ingrozi si infuria publicul de acasa. (De asemenea, ele au contribuit la fascinatia rasista, occidentala, care a durat pe tot parcursul secolului al XIX-lea si dincolo de acesta, fata de ideea unei bande galante de razboinici albi condamnati, care lupta pana la capat, in timp ce sunt depasiti numeric de „salbatici”: afganii din Gandamak sau siouxii si cheyennii de la Little Bighorn, turcii de la Balaclava, zulusii de la Isandlwana).
Mai putin frecvent mentionat in amintirile despre Gandamak este faptul ca Marea Britanie a trimis o „armata de razbunare” in Afganistan cateva luni mai tarziu, o armata care a zdrobit fiecare armata afgana trimisa impotriva ei, a jefuit si a ras numeroase orase si sate in calea sa si, in cele din urma, a jefuit Kabulul – arzand acolo, intr-un ultim spasm de razbunare, stralucitorul bazar Char-Chatta.
Marea Britanie avea sa se intoarca pentru a calca Afganistanul in picioare in cel de-al doilea razboi anglo-afgan, care s-a incheiat in 1880. Departe de a fi inmormantat, Imperiul Britanic avea sa atinga apogeul in 1920, extinzandu-si domnia pe o suprafata de peste 13,7 milioane de mile patrate, adica mai mult de un sfert din masa terestra a Pamantului.
Aventurile Uniunii Sovietice in Afganistan au fost mult mai daunatoare. URSS a suferit 14.453 de morti in timpul ocupatiei brutale a tarii din 1979-1988 si a risipit o avere in materiale si bani. Dar, cu tot respectul pentru cei morti, atatia au decedat intr-o jumatate de ora imn batalia de la Stalingrad. Desi multe persoane au sustinut ca Uniunea Sovietica s-a prabusit din cauza esecurilor sale in Afganistan, este imposibil de negat pretul mult mai mare pe care URSS l-a platit pentru ca a tinut in sclavie multe alte popoare supuse sau pentru esecurile evidente ale comunismului.
La fel ca in cazul multor alte locuri care se afla intre tari mai puternice – Polonia, de exemplu – valoarea strategica a Afganistanului pentru geopolitica a fost adesea exagerata de geniile din salile de harti din intreaga lume. De fapt, aceasta importanta a devenit foarte limitata de cand rutele comerciale ale Drumului mirodeniilor au inceput sa se dezintegreze in secolul al XV-lea. Pe masura ce lumea a trecut la nave cu vele, la transportul aerian si la alte prioritati economice, precum si la mijloacele de a le obtine, controlul Afganistanului a devenit mai putin vital. Dar acest lucru nu i-a oprit pe toti Napoleonii de fotoliu care au remarcat cu intelepciune ca se afla chiar intre imperiile rus si britanic, sau ca era cheia Indiei, sau ca se afla pe drumul spre China.
In cele din urma, toate imperiile care au ajuns in Afganistan au gasit motive intemeiate pentru a trece mai departe sau pentru a-si limita costurile si asteptarile – asa cum a facut in cele din urma presedintele Joe Biden, o decizie curajoasa, oricat de haotica a fost punerea sa in practica. Spre deosebire de aproape toate marile puteri care au calcat in picioare Afganistanul timp de milenii, SUA au avut, de fapt, un motiv intemeiat pentru a se afla acolo. Pur si simplu nu am avut un motiv bun sa ramanem.
Un atac terorist asupra capitalei Americii si a celui mai mare oras al sau, un atac care a ucis mii de oameni si care a fost lansat de pe teritoriul afgan cu aprobarea si asistenta talibanilor – bineinteles ca a necesitat un raspuns puternic. Dar, cu toate ca presedintele George W. Bush a crezut ca America si-a asumat obligatia de a „construi o natiune” in Afganistan dupa ce a intrat pentru a distruge Al Qaeda, nu a fost asa. Aceasta a fost o extindere imposibila a misiunii americane in Afganistan, care poate fi masurata in pierderile tragice de vieti americane, de multi bani si de bunavointa pe care Statele Unite le-au suferit acolo din 2001 – pierderi care au continuat pana la sfarsitul amar al retragerii americane.
Bineinteles, esecul american este, de asemenea, un dezastru pentru afgani, in special pentru femei si fete, si pentru toti cei care si-au pus increderea in credinta ca o democratie adevarata ar putea aparea in curand. America s-a alaturat acelei parade nesfarsite de puteri care au facut din Afganistan ceea ce a fost de fapt tot timpul: o nota de subsol a imperiului, supusa iluziilor strainilor pentru propriile lor scopuri, apoi abandonata dupa bunul lor plac. Aceasta este adevarata tragedie pentru afgani si pentru atat de multe popoare ca ei – cat de nechibzuit si de teribil au fost folositi in mod abuziv, atat de mult timp, cu cele mai bune intentii si cu cele mai rele, de catre altii care nu i-au vazut atat de mult ca oameni, ci ca pe inca o piesa intr-un Mare Joc care nu a fost niciodata atat de mare sau necesar.
