Batalia de pe Tisa si ocuparea Budapestei – victoria asupra Ungariei care a facut Romania Mare. Singurul razboi castigat de romani singuri, fara ajutorul altor aliati
Tunurile au inceput sa bubuie brusc, la ora 3 fix, inaintea zorilor zilei de 20 iulie 1919, luminand cerul de deasupra Tisei: armata maghiara tocmai incepuse marea ofensiva pentru recucerirea Transilvaniei. Guvernul comunist de la Budapesta concentrase toate fortele de care dispunea, mizand pe artileria superioara, elementul-surpriza, sprijinul bolsevicilor rusi si pasivitatea armatelor Antantei ca sa-i zdrobeasca pe romani. Aveau sa urmeze zile de lupte intense si cu rasturnari dramatice, la capatul carora Romania urma sa obtina o victorie totala si sa ocupe capitala tarii inamice – Budapesta.
Razboiul romano-maghiar din 1919, de la care se implinesc 104 ani, ar fi trebuit sa ocupe un loc central in istoriografia militara a Romaniei. Este singurul conflict armat pe care armata romana l-a purtat pe cont propriu, fara sprijin militar de la niciun alt aliat, si pe care l-a castigat intr-o maniera absolut remarcabila, cu consecinte majore pentru toata regiunea.
Importanta unui razboi uitat: victoria Romaniei din 1919 a permis unirea cu Transilvania si a stopat raspandirea bolsevismului in centrul Europei
Motive care tin deopotriva de propaganda, imagologie si conjunctura istorica au facut ca razboiului romano-maghiar de la 1919 sa nu i se acorde atentia cuvenita. Dincolo de adunarea de la Alba Iulia sarbatorita anual la 1 decembrie, de negocierile de la Paris si tratatele – secrete ori nu – semnate in timpul Primului Razboi Mondial (1914-1918) si dupa aceea, Marea Unire s-a realizat prin forta armelor, intr-un razboi foarte greu cu Ungaria. Un alt deznodamant pe campul de lupta, in vara lui 1919, ar fi facut imposibila unirea Transilvaniei cu Romania. Cu armata romana invinsa si trupele maghiare in Cluj, Oradea si Targu Mures in toamna lui 1919, sansele sa mai fi vorbit azi despre Romania intre granitele sale actuale ar fi fost extrem de mici, daca nu chiar nule.
In egala masura, victoria Romaniei a eliminat pericolul major al raspandirii bolsevismului in Europa Centrala intr-un moment in care banda lui Lenin pusese stapanire deja pe Rusia, iar in Austria si Germania se incerca repetarea scenariului rusesc. De acest lucru par sa fi fost pe deplin constienti, in 1919, doar comandantii armatei franceze.
Batalia romano-maghiara de pe Tisa, dintre 20-27 iulie 1919, si ocuparea Budapestei survenita oficial la 4 august au fost actele finale ale convulsiilor in care a disparut imperiul multinational al Austro-Ungariei.
Ungaria, ultima natiune care s-a predat in Primul Razboi Mondial. In momentul capitularii, generalul francez d’Esperey a taiat scurt efuziunile sentimentale ale delegatiei maghiare: „Va cunosc istoria. La voi in tara i-ati persecutat pe toti cei care nu erau maghiari”
Maghiarii au fost ultimii, dintre Puterile Centrale, care facusera pace in 1918 (13 noiembrie), la finalul Primului Razboi Mondial. Ungurii nu s-au impacat cu pierderea teritoriilor locuite de alte natiuni pe care le stapanisera pana atunci, iar pentru a-i convinge sa renunte a fost nevoie, pana la urma, de zdrobirea completa a puterii lor militare si ocuparea tarii. Acest lucru nu se intamplase in cazul celorlalte combatante (Germania, Austria, Bulgaria, Imperiul Otoman).
Dupa incheierea Primului Razboi Mondial, marile puteri priveau cu multa suspiciune catre Budapesta, in ciuda tuturor eforturilor pe care ungurii le faceau pentru a se prezenta ca fiind o tara cu totul noua.
In noiembrie 1918, cand s-au prezentat la Belgrad pentru a negocia armistitiul cu Aliatii, noul premier maghiar Mihaly Karolyi si colegii sai aveau asupra lor carti postale pe care voiau sa primeasca autograful generalului francez Louis Franchet d’Esperey, comandantul fortelor Antantei in Orient. Contele Karolyi si ceilalti membri ai delegatiei se prezentau ca exponenti ai unei noi Ungarii, liberala si democrata, fara nicio legatura cu cea veche care jucase un rol determinant in pornirea razboiului, in 1914.
Entuziasmul le-a fost taiat brusc. Generalul d’Esperey i-a intampinat cu raceala, spunandu-le de la obraz ca nu crede in astfel de metamorfozari peste noapte.
Cuvintele francezului au fost ca un dus rece pentru unguri: „Va cunosc istoria. La voi in tara i-ati persecutat pe toti cei care nu erau maghiari. Acum cehii, slovacii, romanii si iugoslavii sunt dusmanii vostri. Eu tin aceste popoare in causul palmei mele. Nu trebuie decat sa le fac un semn ca sa va distruga!”.
Francezii le-au dat unda verde vecinilor sa-si ia inapoi teritoriile ocupate de secole de maghiari. Cu acordul comandantilor armatei franceze, sarbii au inaintat spre nord, cehii au preluat Slovacia, iar romanii au primit unda verde sa inainteze, initial, pana pe linia Muresului.
La Budapesta, aceasta catastrofa a fost receptionata ca o lovitura de maciuca. „Pe buna dreptate, ungurii se temeau ca ocupatia temporara avea sa se inaspreasca si sa se permanentizeze. Se resemnasera deja cu pierderea Croatiei, chiar si a Slovaciei, desi inca sperau sa obtina granite mai generoase decat cele pe care le-au obtinut pana la urma. Transilvania era insa altceva. Situata dincolo de dealurile ce separau Campia Panonica de zonele muntoase, aceasta era aparata de curbura Carpatilor, exact in locul in care acestia se arcuiesc spre est, formand un unghi ascutit ce se indreapta spre Marea Neagra. Transilvania reprezenta aproape jumatate din vechiul regat al Ungariei. Era o regiune bogata, o componenta importanta a istoriei Ungariei”, explica Margaret MacMillan, cunoscuta istorica din Canada, in cartea sa de referinta „Fauritorii Pacii. 6 luni care au schimbat lumea”.
Premierul roman Ionel Bratianu era privit cu mare ostilitate la Paris: „O femeie cu barba, un sarlatan convingator, un intelectual de Bucuresti. Iti lasa o impresie ingrozitoare”
Din mai multe motive, nici romanii nu erau priviti cu prea multa bunavointa de liderii marilor puteri. La Paris, premierul Ionel Bratianu le facuse tuturor o impresie detestabila. Unul dintre consilierii premierului sud-african Jan Smuts il descria astfel: „Bratianu este o femeie cu barba, un sarlatan convingator, un intelectual de Bucuresti, un om deosebit de neplacut. Chipes si exuberant, isi inclina frumosul cap intr-o parte ca sa-si observe reflexia propriului profil in olginda. Face glume elaborate si isi inchipuie ca sunt pariziene. Iti lasa o impresie ingrozitoare”.
Romania ceruse pace dupa doar un an de razboi, in noiembrie 1917, incalcandu-si angajamentele din tratatul de alianta semnat cu Antanta in august 1916, iar premierul francez Georges Clemenceau era foarte inversunat din aceasta pricina. Pretentiile romanilor erau considerate exagerate chiar si de cei mai favorabili dintre membrii delegatiilor occidentale prezenti la Paris.
In acelasi timp, insa, Romania se profila, alaturi de Polonia, ca principalul stalp de sustinere in fata pericolului bolsevic din Rusia.
Pozitia militara a Romaniei era, in decembrie 1918-ianuarie 1919, una fragila. Conform Pacii de la Bucuresti, semnata in martie 1918 cu Puterile Centrale, romanii fusesera siliti sa-si demobilizeze armata, pastrand doar 4 divizii intregi. Cu toate eforturile facute, reconstituirea fortelor militare a durat luni bune.
De cealalta parte, maghiarii isi strangeau si ei fortele. Toate trupele lor care facusera parte din vechea armata austro-ungara erau acum chemate pe teritoriul Ungariei si reorganizate. In curand, Budapesta va primi o mare gura de oxigen dupa ce armata lui Von Mackensen, venita din Romania, va fi dezarmata si facuta prizoniera. Tot armamentul germanilor, inclusiv tunuri grele de calibrul 305 milimetri, a intrat pe mana ungurilor.
„Allez-y, mon general!” Inaintarea pana la Tisa
Sub presiunea Aliatilor, in special a francezilor, initial s-au evitat conflictele romano-maghiare. Ungurii au primit ordin mai intai sa se retraga pe linia Muresului, apoi li s-a stabilit o noua linie de demarcatie, iar romanii au intrat, in intervalu, 21-24 decembrie, in Dej, Turda si Cluj.
Elocvent pentru modul in care se luau deciziile in acele momente este episodul din 30 noiembrie/13 decembrie 1918, de la Casa Capsa. Venit in vizita in Romania, generalul Franchet d’Esperey a participat, alaturi de vechiul prieten al romanilor, generalul Henri Berthelot, si generalul Constantin Prezan (seful Statului Major al armatei romane), la un dejun dat de contele de Saint-Aulaire, ministrul francez la Bucuresti. In timpul mesei, Prezan i-a prezentat lui d’Esperey in ce situatie sunt romanii din Transilvania si nedreptatea care li se face. Generalul d’Esperey a recunoscut ca acordul initial de armistitiu cu ungurii nu e corect pentru Romania, dar ca nu poate decat sa execute ordinele de la Paris. La plecare, pe holul de la Capsa, romanii au redeschis discutia, moment in care generalul Berthelot i-a dat acordul informal lui Prezan, spunandu-i: „Allez-y, mon general!” („Haideti, generalul meu!”). Colonelul Ion Antonescu (viitorul dictator de mai tarziu, din timpul celui de-Al Doilea Razboi Mondial), care era seful de operatiuni al lui Prezan, a primit imediat dispozitie sa transmita trupelor ordinul de inaintare.
Noul aliniament era insa de asemenea intermediar, romanii insistand sa-si continue inaintarea pana la veste de Muntii Apuseni. Aprobarea a venit la 4 ianuarie 1919, stabilindu-se o noua linie de demarcatie „ce incepea de la Campulung din Maramures, trecea apoi pe la vest de Zalau, prin Poeni si Crisul Repede, peste culmea Muntilor Apuseni si cobora in Valea Muresului, la vest de Zam”, dupa cum scria generalul Traian Mosoiu, primul comandant al trupelor din Transilvania.
Consiliul Militar Aliat a dat apoi ordin ca armata romana sa inainteze mai departe, pana la aliniamentul Satu Mare – Carei – Oradea – Salonta, iar intre trupele romane si maghiare sa se constituie o zona neutra care urma sa fie ocupata de francezi.
Acest lucru echivala, practic, cu pierderea completa a Transilvaniei pentru unguri. Verdictul Aliatilor, transmis contelui Karolyi prin colonelul francez Vyx, seful misiunii militare aliate la Budapesta, a dus la caderea guvernului de la Budapesta pe 10 martie. A doua zi, puterea a fost preluata in Ungaria de un guvern bolsevic condus formal de premierul Sandor Garbai, dar controlat in realitate de necunoscutul Bela Kun. S-a proclamat republica sovietica, iar Ungaria a cunoscut o rapida transformare, dupa modelul deja aplicat de Lenin si oamenii sai in Rusia. In paralel, s-a decretat mobilizarea, iar Bela Kun a refuzat sa puna in practica noul ordin de retragere venit de la puterile Antantei.
Bela Kun, conducatorul de facto al Ungariei sovietice, in timpul unui discurs.
In acest context, armata romana a declansat ofensiva incepand cu 16 aprilie 1919, iar pana la 1 mai a infrant trupele maghiare, respingandu-le peste Tisa. Aliatii n-au fost deloc incantati de faptul ca romanii au depasit limitele teritoriale fixate la Paris.
Ascensiunea lui Bela Kun. Noul lider al Ungariei sovietice – „neserios si prefacut, vanitos, coleric si egoist” – primise aur si acte false de la Lenin ca sa raspandeasca revolutia. In Ungaria a fost perceput ca martir
Departe de subtilitatile contelui Karolyi, noul conducator al Ungariei facea mai degraba impresia unui cabotin. „Bela Kun provenea dintr-un mic satuc din Transilvania si era fiul unui notar betiv si lipsit de initiativa. Tatal sau era un evreu nereligios, ceea ce a alimentat teoria antisemita a conspiratiei iudeo-marxiste. Neserios si prefacut, Kun era vanitos, coleric si egoist. Toata lumea il considera slut, caci avea o capatana mare care se sprijinea pe un trup mic si plapand, nasul plat si urechile enorme. Inainte de razboi, isi cladise o reputatie de jurnalist radicalist. In 1914, s-a inrolat in armata si a luptat impotriva rusilor pe Frontul de Est, unde a fost prins si inchis intr-un lagar de prizonieri de razboi. Revolutia rusa de la 1917 i-a schimbat profund atat afilierea politica, cat si norocul. In 1918, era liber si se intalnea la Moscova cu Lenin si alti bolsevici in calitate de conducator al noii miscari comuniste maghiare. La sfarsitul razboiului, noii sai prieteni i-au dat aur si documente false si s-a intors in Ungaria pentru a raspandi revolutia. Kun si-a facut loc repede in haosul politic al Ungariei. Impartea manifeste si cereri, organiza greve si demonstratii. Dupa ce a fost batut mar de fortele de ordine budapestane, a devenit martir. In 21 martie, la o zi de la publicarea ultimatumului Aliatilor (privind retragerea dincolo de linia Carei – Oradea – Salonta – n. red.), aliatii socialisti ai lui Karolyi l-au vizitat pe Kun in inchisoare. Erau pregatiti sa le inmaneze puterea comunistilor. Kun si-a primit libertatea, revolutia si puterea in aceeasi zi, fara sa traga niciun foc de arma. A doua zi, a proclamat Ungaria republica sovietica”, descrie Margaret MacMillan, pe scurt, traiectoria noul lider al Ungariei.
Bela Kun a venit dupa razboi la Budapesta cu aur dat de Lenin sa organizeze manifestatii impotriva regimului si sa raspandeasca revolutia.
De fapt, consemna un tanar ofiter american care era in misiune la Budapesta, aceasta revolutie ciudata fusese mai degraba nationalista, decat comunista: „Ungurii care sunt uniti in convingerea ca Ungaria nu trebuie impartita s-au folosit de bolsevism in disperare de cauza, pentru a-si mentine integritatea nationala”.
Bela Kun a nationalizat fabricile, a reformat armata dupa modelul bolsevicilor rusi, a pus in fruntea marilor unitati comisari politici fara pregatire militara si a intrat in legatura cu Lenin, pentru a cere ajutor si a coordona actiunile militare impotriva Romaniei. Planul era de a strapunge in zonele controlate de cehoslovaci si romani si a face jonctiunea, in Ucraina, cu Armata Rosie a rusilor.
Maresalul Foch catre liderii marilor puteri: uitati de rusii albi, ei au pierdut deja! „Consolidati Romania, pentru ca acolo nu aveti numai o armata, ci si un guvern si un popor!”
In acest timp, sefii celor patru mari puteri nu stiau cum sa reactioneze. Presedintele american Woodrow Wilson a spus, la un moment dat, ca „oficial suntem prietenii ungurilor si chiar si mai buni prieteni cu romanii”. Premierul francez Georges Clemenceau i-a raspuns aspru: „Ungurii nu sunt prietenii, ci dusmanii nostri”. Premierul britanic Lloyd George avea o parere si mai proasta, pe care a exprimat-o direct cand s-a pus problema unei interventii a Aliatilor impotriva noii republici bolsevice din Ungaria: „Nu vad de ce am face acest lucru. Nu sunt multe tari in lume care sa aiba asa mare nevoie de o revolutie. Chiar astazi am vorbit cu cineva care a fost in Ungaria si care cunoaste bine ce se intampla acolo. Mi-a spus ca aceasta tara are cel mai prost sistem latifundiar din Europa. Taranii sunt la fel de persecutati ca in Evul Mediu, iar justitia senioriala este inca in vigoare”.
Si mai clar a fost maresalul Ferdinand Foch, comandantul suprem al fortelor armate ale Antantei. Francezul s-a prezentat in fata lui Wilson (presedintele SUA), Lloyd (premierul Imperiului Britanic), Clemenceau (premierul Frantei) si Orlando (premierul Italiei), intr-o zi, inarmat cu o imensa harta a Europei. A trantit-o in mijlocul incaperii si le-a spus sa uite de rusii albi, care au pierdut deja lupta cu bolsevicii: „De asta va subliniez: consolidati Romania, pentru ca acolo nu aveti numai o armata, ci si un guvern si un popor!”.
Totusi, SUA, Franta, Imperiul Britanic si Italia au convenit sa trimita un emisar special la Budapesta, pentru a angaja negocieri cu guvernul maghiar. A plecat acolo, cu un tren special, premierul Africii de Sud, Jan Smuts.
In capitala Ungariei, regimul bolsevic a pregatit delegatiei marilor puteri o intampinare faraonica, in stilul pe care mai tarziu il vom reintalni la Ceausescu, Kim Ir-Sen si Mao Zedong. Guvernul de la Budapesta a vandut Italiei, in graba si la pret redus, toate rezervele de grasimi ale tarii, comandand in schimb kilometri de catifea rosie cu care a acoperit toate cladirile si bulevardele de la gara pana la cel mai luxos hotel din oras. De acesta din urma au fost atarnate doua steaguri gigantice, al Imperiului Britanic si al Frantei.
Dar intregul scenariu a fost inutil: sud-africanul Smuts n-a intrat in acest scenariu si a refuzat sa coboare din trenul special cu care venise, preferand sa ramana cazat in acesta.
Premierul ungar si oamenii sai au creat din prima clipa o impresie detestabila. Harold Nicolson, unul dintre consilierii lui Jan Smuts, avea sa relateze mai apoi cum l-a vazut pe Bela Kun: „Un barbat marunt, de aproximativ 30 de ani, cu un chip palid si rotund, cu buze umede si cazute, ras in cap, dar lasandu-te sa intrevezi cateva fire de par roscate, o privire banuitoare si meschina. Are chipul unui criminal posac si nesigur”.
Negocierile au esuat lamentabil. Din acel moment, drumul spre razboi a devenit inevitabil.
Problemele din tabara romanilor. Subalternii l-au acuzat pe comandantul trupelor din Transilvania ca fusese numit prin sforile trase de nevasta si ca in timpul bataliei decisive se afla la 500 de kilometri distanta, fara sa contribuie cu nimic
Vreme de cateva luni, raul Tisa a fost linia demarcatie a romanilor si maghiarilor. Ambele tabere au folosit acest interval ca sa se pregateasca. In timp ce, la Paris, continuau deliberarile, iar marile puteri ezitau, nestiind ce atitudine sa adopte, in Ungaria si Romania absolut toata lumea era convinsa ca se va ajunge la razboi.
In tabara romanilor, lucrurile nu mergeau foarte bine. Dupa plecarea misiunii militare franceze conduse de generalul Berthelot, in 1918, romanii isi reluasera prostul obicei de a promova in functii de conducere oameni pe pile, si nu pe criterii de competenta. Coruptia era in floare, iar aprovizionarea trupelor nu decurgea cum ar fi trebuit.
Comanda armatelor romane din Transilvania fusese preluata de generalul Gheorghe Mardarescu, despre care subalternii spuneau ca-si datora ascensiunea nevestei. Generalul Gheorge Dabija, comandantul Diviziei 2 Vanatori demis nejustificat la 2 august, dupa ce contribuise la castigarea bataliei de pe Tisa, afirma in memoriile sale ca Mardarescu ajunsese sef al armatei din Transilvania pe criteriul ca sotia sa era vara si prietena foarte buna cu mama colonelului Ion Antonescu, seful de stat major al generalului Constantin Prezan si cel care facea, de fapt, planurile de lupta si conducea din umbra armata.
Generalul Traian Mosoiu, primul comandant al fortelor romane din Transilvania si, ulterior, conducatorul grupului de manevra care avea sa-i zdrobeasca pe unguri in batalia de pe Tisa, sugereaza in raportul sau, de asemenea, ca Gheorghe Mardarescu era un incompetent. La un moment dat, Mosoiu arata ca Mardarescu a fost numit comandant, in aprilie, dupa ce el facuse toata treaba si pusese din nou pe picioare trupele: „Dupa o munca neincetata de cinci luni, trupele armatei romane din Transilvania cu instructia completa, cu lipsurile in echipament implinite stateau gata si pline de avant spre a se masura cu dusmanul milenar. Planul de operatiuni fusese aprobat de inaltul comandament, iar diviziile pline de incredere asteptau ordinul de inaintare. In ziua de 12 aprilie, chiar in ajunul operatiunilor, s-a intamplat un fapt care a surprins pe toata lumea, cand Marele Cartier General a numit ca comandant al trupelor din Transilvania pe generalul Gh. Mardarescu; iar pe mine m-a insarcinat cu comanda grupului de nord”.
Ulterior, scriind despre luptele de pe Tisa, din 20-27 iulie, acelasi Mosoiu a relatat ca Mardarescu n-a avut, practic, nicio contributie la infrangerea armatei maghiare: „(…) Ingrijat de situatiunea grava in care se gaseau trupele armatei romane, atacate puternic pe front si cu o populatie ostila in spate, seful Marelui Cartier General, generalul Prezan, vine personal pe front pentru a lua masuri grabnice de indreptare. In acest timp, comandamentul trupelor din Transilvania, cu generalul Mardarescu, se gasea la Sibiu, la 500 km de zona de operatii.
In legatura cu gravitatea situatiunii, comandamentul trupelor din Transilvania imi comunica ca […] Marele Cartier General a aprobat ca sa fiu numit comandant al grupului de manevra (…). Indata ce am luat comanda acestui grup am fost surprins de vizita generalului Prezan, care a venit personal sa ma vada la Debretin. Era insotit de colonelul Antonescu, seful sectiei operatiunilor din Marele Cartier General. (…). Pot afirma ca pentru lupta ce venea sa se dea, directivele si ordinele principale le-am primit direct de la Seful Marelui Cartier General; iar in decursul bataliei (…) unde situatiile militare se puteau schimba din ora in ora, imprejurarile mi-au impus ca sa conduc intreaga batalie, in zilele de 24 si 25 iulie 1919, fara influenta sau amestecul comandamentelor superioare, asumandu-mi in acest timp si intreaga raspundere”.
Pregatirile de razboi. In ajunul bataliei de pe Tisa, maghiarii si romanii aveau aproximativ aceleasi forte – circa 50-60.000 de oameni
Maghiarii au intensificat pregatirile de razboi. S-a decretat mobilizarea generala. Pe 9 mai 1019, fortele maghiare conduse de colonelul Aurel Stromfeld, fost ofiter in armata austro-ungara, au pornit o ampla ofensiva impotriva cehoslovacilor, pe care i-au nimicit si fugarit din Slovacia, ocupand Miskolc, Kosice si Presov. Acest mare succes a dus la ruperea legaturii intre armatele romana si cehoslovaca, revenirea maghiarilor pe vechea lor frontiera si capturarea importantei zone industriale din aria Miskolc – Salgotarjan – Banska Stiavnica.
Apoi, dupa incheierea armistitiului cu cehoslovacii invinsi, ungurii si-au intors privirile catre marele lor inamic, Romania.
Mobilizarea armatei maghiare in primavara anului 1919.
Generalul roman Traian Mosoiu avea sa relateze ulterior, in raportul sau: „Pe la sfarsitul lui iunie, dupa luptele ce s-au terminat cu respingerea cehoslovacilor si urmarirea lor dincolo de Kosice, capitala Slovaciei, Bela Kun impreuna cu seful Marelui Stat Major maghiar, fostul colonel austriac Stromfeld, concepe planul recuceririi Ardealului; pe de o parte pentru a castiga simpatia iredentei maghiare, iar pe de alta parte pentru a avea Ardealul ca zalog la apropiata incheiere a tratatului de pace cu Antanta.
Pentru reusita operatiunilor contra armatei romane, statul-major maghiar organizeaza noua divizii, dintre care opt erau gata de lupta la mijlocul lui iulie 1919, iar a noua divizie se gasea in faza de organizare la Budapesta.
Planul de operatiuni maghiar prevedea doua atacuri secundare, executate cu doua divizii asupra celor doua aripi ale frontului roman de pe Tisa; iar cu grosul fortelor, circa 5 divizii, un atac principal contra centrului acestui front in scopul de a-l rupe pe o mare intindere si apoi o inaintare fulgeratoare in directia Oradea – Cluj spre Targu Mures. Indata ce acest plan, atat de promitator, a fost pus in aplicare, comandamentul roman a cunoscut intentiunile vrajmasului si a luat masurile ce comportau o atat de grava situatiune”.
Harta operationala a ofensivei romane din 16 aprilie-1 mai 1919, prin care s-a eliberat integral Transilvania si s-a ocupat Ungaria pana la Tisa. Sursa: „Campania pentru Desrobirea Ardealului si ocuparea Budapestei”.
In ajunul marii ofensive maghiare care avea sa se dezlantuie pe 20 iulie, fortele celor doua tabere erau sensibil egale numeric, dar maghiarii aveau o superioritate importanta in artilerie, deoarece aveau mai multe tunuri grele.
Generalul Gheorghe Mardarescu relateaza, in lucrarea „Campania pentru dezrobirea Ardealului. Ocuparea Transilvaniei”, ca „efectivul total al armatei rosii ungare se ridica la
– aproximativ 100-175 batalioane cu un efectiv de 80-90.000 de arme si 127 companii mitraliere cu 964 piese,
– 90 de baterii de artilerie cu 327 de guri de foc in total,
– 10 escadroane de cavalerie cu un total de 1.340 de sabii,
– 9 trenuri blindate,
– 13 companii pionieri,
– 10 companii de aviatie cu 40 de avioane”.
Dintre acestea, cele mai bune 8 divizii au fost concentrate de-a lungul Tisei, pentru ofensiva. 5 urmau sa atace in centru, la Szolnok, cate una pe cele doua flancuri, iar una era in rezerva. Acestora li se adaugau doua brigazi independente de secui si un detasament special.
Fortele maghiare aflate pe linia frontului in zorii zilei de 20 iulie numarau 50.000 de infanteristi cu 800 de mitraliere, 1.340 de cavaleristi, 69 de baterii de artilerie si 9 trenuri blindate.
Pe malul estic al Tisei, romanii aveau concentrate 8 divizii de infanterie si doua divizii de cavalerie care insumau 92 de batalioane de infanteristi, 58 de escadroane de cavaleristi, 80,5 baterii de artilerie.
Pe parcursul luptelor insa, armata romana a primit intariri importante, astfel ca pana la inceputul contraofensivei se realizase o superioritate numerica – 119 batalioane de infanterie, 98,5 baterii de artilerie insumand 392 de tunuri si 60 de escadroane de cavalerie.
Ofensiva maghiara a inceput pe 20 iulie si a avut succes in prima faza, reusind sa strapunga 60 de kilometri dincolo de Tisa. Ingrijorat, generalul Prezan a venit degraba la Debrecin
Armata ungara a inregistrat, in prima faza, succese importante pe toata linia. S-a reusit traversarea Tisei, dupa un nimicitor bombardament de artilerie, in toate cele 3 puncte vizate – Csongrad-Szentes pe stanga, Tokaj pe dreapta si mai ales in centru, la Szolnok.
Romanii isi dispusesera trupele esalonat, in adancime, pe linia Tisei avand doar 4 divizii de acoperire, iar rezervele strategice dispuse in centru, intre frontul lung de 300 de kilometri si zona Satu-Mare – Oradea.
In scurt timp, situatia a devenit grava. Pe flancuri, contraatacuri puternice ale romanilor au reusit sa respinga fortele maghiare care traversasera in prima faza Tisa. Dar in centru, unde maghiarii aveau fortele principale, s-a creat in scurt timp un cap de pod urias, de 60 de kilometri adancime si 80 de kilometri latime.
In fata acestei evolutii a luptelor, generalul Constantin Prezan, seful Marelui Cartier General de la Bucuresti, a venit degraba pe front si a aprobat constituirea unui grup de manevra condus de generalul Traian Mosoiu si compus din 3 divizii, care urma sa loveasca in flancul stang al armatei maghiare aflate in ofensiva dinspre directia Szolnok.
Harta operationala a bataliei de pe Tisa, 20-27 iulie 1919. Sursa: „Campania pentru Desrobirea Ardealului si ocuparea Budapestei”.
Contraofensiva romana a inceput pe 24 iulie si a fost devastatoare. In trei zile, armata maghiara era complet spulberata
Romanii au lansat contraatacul care avea sa hotarasca soarta razboiului in zorii zilei de 24 iulie 1919, la 96 de ore dupa ce maghiarii trecusera Tisa.
Randurile generalului Traian Mosoiu, conducatorul contraofensivei, sunt sugestive: „Concentrarea grupului de manevra intre Tisa si canalul Hortobagy, adanc de 7 metri, era temerara, dar nu puteam alege alta cale, care sa fi putut sa-mi aduca rezultatul ce doream si pe care il cerea inaltul comandament. Daca atacul nu reusea, atunci blestemele fratilor bihoreni, salageni, satmareni si ardeleni se revarsau asupra mea precum si oprobiul intregului neam romanesc, deoarece nu mai exista nicio forta care sa opreasca pe unguri pana la crestele Carpatilor. Dar gratie vitejiei trupelor si iscusintei comandamentului am reusit sa infrangem definitiv si iremediabil pe dusmanul milenar”. (…) In ziua de 24 iulie, in zori de zi, diviziile s-au pus in miscare si dupa lupte inversunate inamicul a fost oprit din inaintarea sa vertiginoasa si tintuit la localitatile Kiss-Uj-Szallas, Kenderes si Fegyvernek.
Grupul de manevra isi indeplinise partea intaia din misiune si aruncase pe inamic in defensiva, trecand asupra armatei romane initiativa miscarilor. O incercare a inamicului de a intoarce aripa stanga a grupului de manevra din directia Hortobagy a fost respinsa prin intervenirea rezervelor.
Pentru ziua de 25 iulie s-a dispus ca dupa un bombardament intens de artilerie asupra pozitiilor inamice, diviziile sa porneasca la atac si sa respinga fortele inamice ce rezistau in localitatile aratate mai sus.
Dupa o actiune puternica de artilerie, Divizia 6 patrunde in dimineata zilei de 25 iulie in Kiss-Uj-Szallas. In urma unui atac concentric al unitatilor Diviziei 6 in legatura cu un atac al aripei stangi a Diviziei 1 cade in mainile noastre si pozitia de la Kenderes.
Pe cand se dadeau aceste lupte de catre aripa stanga a grupului de manevra, la aripa dreapta un puternic detasament [ungar] trece Tisa si ataca Divizia 1 in flancul drept. Inter- venind rezervele Diviziei 1 in flancul drept si Brigada 3 Rosiori colonel Neagu, detasamentul inamic a fost respins cu pierderi simtitoare si aruncat peste Tisa.
Divizia 1 avand acum flancul drept degajat ataca viguros pozitia inamica de la Fegyvernek si spre seara reuseste sa o ia cu asalt. Inamicul complet infrant a inceput miscarea de retragere peste Tisa, urmarit de aproape de Divizia 2 Cavalerie.
Toate sfortarile lui Bela Kun de a imbarbata trupele pentru o intoarcere ofensiva au ramas zadarnice si mandra armata maghiara, care visa ca in curand sa puna stapanire pe Ardeal, fugea in debandada peste Tisa”.
Romanii au trecut Tisa, in urmarirea ungurilor care fugeau spre vest. Trecerea raului s-a facut sub ochii Regelui Ferdinand, ai Reginei Maria si ai premierului Ionel Bratianu. Pe 3 august, 400 de cavaleristi romani ocupau deja Budapesta
Prabusirea armatei maghiare a fost brusca si totala. Deja pe 27 iulie toate fortele inamice fusesera aruncate inapoi, peste Tisa.
In acea zi, pe malul estic al raului au sosit Regele Ferdinand, Regina Maria, prim-ministrul Ionel Bratianu si generalul Constantin Prezan, care pe tot parcursul bataliei supraveghease operatiunile de la Oradea. „In urma unei consfatuiri ce a avut loc in trenul regal, s-a hotarat trecerea Tisei si ocuparea Budapestei, contrar dorintei marilor nostri Aliati care nu vedeau cu ochi buni capitalei Ungariei de catre trupele romane”, avea sa consemneze generalul Mosoiu, comandantul fortelor care rasturnasera cursul bataliei.
Regele Ferdinand si Regina Maria asistand, pe 27 iulie 1919, la traversarea Tisei de catre trupele romane.
Romanii inca nu stiau acest lucru, dar armata maghiara se prabusise complet dupa infrangerea de pe Tisa. Traversarea raului de catre fortele romane s-a facut fara incidente, deoarece maghiarii, descurajati, abandonasera ideea unei rezistente pe Tisa si se retrageau catre Budapesta. Soldatii romani din grupul de manevra au trecut cursul de apa pe la Tisza-Bo, sub privirile Regelui Ferdinand, ale Reginei Maria si ale premierului Ionel Bratianu, abia revenit de la Conferinta de Pace de la Paris, unde se certase zdravan cu toata lumea, ostilizandu-i pe aliati.
Din acel moment, romanii au inaintat furtunos catre Budapesta. Unitatile trupelor romane au depasit in mars ramasitele diviziile maghiare, care in general s-au predat fara sa mai opuna rezistenta, iar pe 2 august Brigada 4 Rosiori (cavalerie), condusa de generalul Rusescu, a reusit sa ajunga langa Budapesta.
Consiliul celor 4 mari puteri, de la Paris, s-a alarmat si a inceput sa faca presiuni asupra Guvernului de la Bucuresti, cerandu-i sa nu ocupe Budapesta. Dar romanii s-au fofilat si, pretextand sincope de comunicare pe lantul ierarhic catre trupele care inaintau vijelios, si-au vazut de drum.
In seara zilei de 3 august, la ora 20.00, Regimentul 6 Rosiori si o baterie de artilerie din Brigada 4 Rosiori, avandu-l in frunte pe generalul Rusescu, si-a facut aparitia la bariera de est a Budapestei. Acolo asteptau deja reprezentantii orasului, care i-au anuntat pe romani ca se predau. Trupele maghiare din garnizoana au renuntat sa opuna rezistenta si au depus armele. Guvernul bolsevic fugise deja.
Unitate de cavalerie romana intrand in Budapesta la 4 august 1919.
Un moment meschin: ocuparea Budapestei a provocat scandal in armata romana. Generalul Mardarescu, comandantul trupelor din Transilvania, a fost furios ca i s-a rapit momentul de glorie pe care-l voia pentru el
Acest epilog absolut uluitor al razboiului romano-maghiar din 1919 avea sa fie subliniat, in doar cateva cuvinte, de acelasi general Traian Mosoiu, care a condus si traversarea Tisei si inaintarea catre Budapesta: „Generalul Rusescu, prin actiunea sa temerara, a reusit sa ocupe cu cateva escadroane si o baterie un oras de aproape un milion de locuitori. O actiune de cavalerie cu un rezultat maret. Oricat ar cauta dusmanii neamului sa denatureze adevarul istoric, un singur fapt ramane in picioare, ca Budapesta a fost ocupata militareste in ziua de 3 august 1919 de catre cavaleria romana”.
Actiunea lui Rusescu a declansat un mare scandal in interiorul armatei romane. Acesta si cei 400 de oameni ai sai rapisera marele moment de glorie al generalului Gheorghe Mardarescu, seful nominal al armatei din Transilvania. Acesta planuise pentru sine onoarea de a primi capitularea inamicului, inclusiv prin ordinul dat generalului Traian Mosoiu de a opri inaintarea spre Budapesta.
Pana la urma, Mardarescu a intrat in capitala Ungariei a doua zi, pe 4 august, cand s-a si inregistrat ocuparea oficiala a orasului.
Aveau sa urmeze 3 luni de ocupatie a Budapestei, in ciuda cererilor repetate ale Aliatilor de la Paris ca romanii sa se retraga. S-a produs astfel o situatie total opusa celei urmarite de guvernul maghiar atunci cand a ordonat ofensiva din 20 iulie. Ungurii sperasera ca, prin infrangerea armatei romane si reocuparea Transilvaniei pe calea armelor, sa-si asigure o pozitie de forta la negocierile de pace de la Paris.
In loc de asta, la inceputul lunii august 1919 lucrurile stateau pe dos – romanii ajunsesera pana la Budapesta, iar ocuparea integrala a Ungariei a fost evitata doar la insistentele marilor puteri. In mica zona ramasa libera langa Lacul Balaton si-a inceput ascensiunea, in acel moment, dictatorul de dreapta al Ungariei din perioada interbelica, amiralul Miklos Horthy.
Detasament de infanteristi romani marsaluind pe strazile Budapestei.
In cele trei luni de ocupatie a Budapestei n-au lipsit acuzatiile de coruptie aduse romanilor, dar nici episoadele insolite, unele ramase celebre. Intre acestea, probabil cel mai cunoscut este acela in care soldatii romani au atarnat o opinca deasupra Palatului Parlamentului din Budapesta.
Cladirea fusese pusa sub paza unui pluton dintr-o divizie de vanatori romani. Seful garzii era sergentul Iordan, din Craiova. Dupa ocuparea orasului, romanii nu dadusera inca jos, pana atunci, steagul Ungariei de pe Parlament. Asa ca sergentul Iordan, nemultumit de situatie si dornic sa razbune anii grei de ocupatie prin care trecuse Muntenia in timpul Primului Razboi Mondial, a avut ideea sa agate o opinca de steagul maghiar.
Patrula de infanterie romana pe strazile Budapestei, in august 1919.
Batalia de pe Tisa a fost mai sangeroasa decat cea de la Marasti. Desi efectele sale au fost extraordinar de importante, aceasta operatiune ramane si azi prea putin cercetata si cunoscuta in Romania
Razboiul cu Ungaria este unul de referinta in istoria Romaniei. Este singurul conflict armat pe care tara noastra l-a purtat (si castigat), in intreaga sa existenta, de la 1859 pana azi, fara sa lupte alaturi de armatele altor tari. E bine de stiut ca Romania Mare este rezultatul unor sacrificii umane importante in primul rand, si abia apoi al unor efuziuni pe care azi le sarbatorim anual, de 1 decembrie.
Aceasta campanie militara a durat din ianuarie pana in august 1919 si a fost una deosebit de dificila, in care invingatorul a devenit cunoscut abia dupa 27 iulie.
In perioada 20 iulie – 18 august 1919, armata romana a inregistrat 6.557 de victime (123 de ofiteri si 6.434 de soldati), dintre care 1.760 morti, 3.206 raniti si 1.573 disparuti. Pierderile au fost cu aproape 50% mai mari decat cele inregistrate de romani in ofensiva de la Marasti, din vara lui 1917 – o alta batalie care, desi a avut rezultate mult mai putin importante, este infinit mai cunoscuta in Romania.
In acelasi timp, succesul obtinut de armata romana in vara lui 1919 a fost unul vital pentru ca a dus la stoparea bolsevismului in Europa Centrala. Victoria romanilor asupra regimului comunist de la Budapesta, alaturi de victoria polonezilor impotriva Rusiei Sovietice in „miracolul de Vistula” din 1920, aveau sa amane cu peste 20 de ani cotropirea zonei centrale a continentului de catre comunism.
