Lupta eroica dusa contra „fratilor sarbi” pentru Banatul cuvenit Romaniei dupa Primul Razboi Mondial. Ocupatia sarba a provinciei a insemnat jafuri, batai, sate incendiate, sute de oameni deportati in Albania. Romanii au ripostat armat si s-a ajuns la razboi de gherila

Matei Udrea | 25 decembrie 2023

Dintre multele pete albe inca existente in istoriografia Romaniei, capitolul ocupatiei sarbe in Banat, din toamna lui 1918 pana in vara lui 1919, ocupa un loc deosebit. Despre subiect s-a scris, probabil, chiar mai putin decat despre razboiul romano-maghiar din 1919.

Deceniile de comunism in care s-a interzis cu desavarsire pomenirea acestui episod, urmate de o sfiala a istoricilor romani in fata puternicului mit al nemuritoarei prietenii romano-sarbe, face ca azi publicul sa fie foarte putin informat despre dificultatile intampinate de romani in incercarea de a scoate armata Serbiei din Banat, dupa Primul Razboi Mondial.

Contextul. Doi aliati invingatori ravnesc la acelasi teritoriu

„Am dat 4 cai/ Sa-i aduc pe sarbi aici/ As da 8/ Sa-i fac sa dispara“ suna, in perioada interbelica, un refrenul unui cantec popular fredonat chiar de sarbii din Voivodina, fost teritoriu austro-ungar devenit acum provincie din nou-aparuta Iugoslavie. La momentul respectiv, toate natiunile din zona intrate in contact cu sarbii gandeau cam la fel.

La finalul lui 1918, doua erau tarile din Sud-Estul Europei care, in tumultul prabusirii imperiilor, nutreau ambitii mari: Romania si Serbia. Ambele fusesera de partea aliatilor invingatori – chiar daca romanii doar un an din cei 4 ai razboiului – si acum isi propuneau sa culeaga roadele.

Tipul de constructie statala era insa diferit. Romanii strangeau provinciile istorice in care reprezentau cea mai numeroasa etnie (mai putin Bucovina), pe cand sarbii gasisera in ideea panslavismului de rasarit solutia pentru de a-si indeplini visul imperial si de a-si extinde teritorial tara.

Atat Bucurestiul, cat si Belgradul au dat mari batai de cap marilor puteri de la Paris.

Prin tratatul din august 1916, Marea Britanie, Franta, Italia si Rusia promisesera Romaniei castiguri teritoriale masive pentru a-l convinge pe premierul Bratianu sa intre in razboi: Transilvania, tot Banatul, o parte din Bucovina (urmand ca provincia austriaca sa fie impartita cu rusii). In cancelariile europene a fost mare indignare la acel moment, Bratianu fiind acuzat ca e un camatar politic. Iritati ca Romania, o tarisoara minuscula, urma sa beneficieze teritorial mai mult chiar decat ei, italienii le-au propus celorlalti in secret ca, dupa victorie, tratatul sa nu fie respectat. Rusii au fost imediat de acord.

Lucrurile au avut insa o evolutie la care nu s-a asteptat absolut nimeni, iar la finalul anului 1918 imperiile rus, austro-ungar, german si otoman se destramasera, lasand un vid in loc.

Sarbii, dupa 4 ani de suferinte cumplite (au fost natiunea cu cele mai mari pierderi raportate la populatie din intreaga lume in Primul Razboi Mondial), au inceput inaintarea, iar Banatul a fost unul dintre obiectivele prioritare, desi se stia ca provincia este in litigiu cu aliatii romani, iar din punct de vedere militar nu era o amenintare.

Cronologia este simpla:

– la 1 noiembrie 1918 este proclamata Republica Banat, gandita ca o provincie autonoma din cadrul noii Ungarii independente. Se creeaza un consiliu reprezentativ al principalelor 4 grupuri etnice, dar romanii, cea mai numeroasa natiune din provincie, se retrag cand afla despre crearea Republicii autonome Banat fara ca ei sa fie intrebati.

– la 3 noiembrie 1918, Austro-Ungaria aflata deja in plin proces de descompunere semneaza armistitiul cu Antanta. Trupele aliate primesc unda verde sa se deplaseze oriunde pe teritoriul fostei monarhii dunarene si sa ocupe orice obiectiv.

– la 13 noiembrie 1918, Ungaria, care-si proclamase independenta, avand un nou guvern condus de bogatul conte Mihaly Karolyi, semneaza la Belgrad un nou armistitiu cu generalul francez Franchet d’Esperey, comandantul fortelor aliate din Orient. Prin acest acord, sarbii primesc „mandat temporar“ de a intra in Banat, avand misiunea de „a mentine ordinea“ si de a se asigura ca ungurii respecta prevederile armistitiului.

Imediat, sarbii navalesc in provincie, ocupand principalele localitati. Initial, populatia locala ii intampina cu mare entuziasm, ca pe niste aliati si frati eliberatori. Foarte curand, oamenii vad insa ca lucrurile nu stau chiar asa. Sarbii desfiinteaza imediat autoritatile nou aparute si forta politieneasca de mentinere a ordinii constituita de romani. In paralel, interzic steagurile tricolore. Marturiile locuitorilor certifica brutalitati comise, practic, peste tot. „Fratii eliberatori“ se aliaza cu fosta administratie imperiala impotriva romanilor, se comporta salbatic si nu se mai dau dusi.

Momentul in care situatia degenereaza in confruntari fatise este cel din preajma zilei de 1 decembrie 1918, cand sarbii incearca sa-i impiedice pe delegatii romani sa plece catre Alba Iulia, unde urmeaza sa participe la Adunarea Nationala care discuta unirea cu Romania. Trupele de ocupatie le interzic romanilor sa discute despre eveniment, iar cei care nu se supun sunt batuti cumplit, umiliti, pusi in lanturi si deportati in Albania.

Intrarea trupelor romane in Timisoara, la 3 august 1919

Miza. In 1918, Banatul este un teritoriu pestrit si linistit, in care patru grupuri etnice sunt suficient de numeroase

La momentul 1918, Banatul este un trofeu ravnit pentru care doua tari aliate in Primul Razboi Mondial, Romania si Serbia, si-l disputa cu inversunare.

Canadiana Margaret MacMillan, autoarea best-seller-ului „Fauritorii Pacii. Sase luni care au schimbat lumea“, descrie provincia plastic, cu detasare: „Intinzandu-se spre vest, de la poalele Carpatilor Apuseni inspre extremitatea sudica a Campiei Panonice, aceasta regiune pitoreasca a provocat mari controverse in 1919. Eraun trofeu de ravnit: avea 28.000 de kilometri patrati, agricultori destoinici, un sol negru fertil, ape si rauri bogate si era o sursa de porumb si grane. Pe pajistile de aici pasteau cirezi de vaci cu blana lunga, iar fermele nu duceau lipsa de gaini si porci grasi. In Banat, practic nu exista nicio industrie importanta, niciun oras mai mare de 100.000 de locuitori si foarte putine monumente grandioase. Era mai degraba pitoresc decat maret”.

In plan etnic, Banatul este la momentul 1918 foarte divers si nu exista o majoritate absoluta a unui grup etnic anume, chiar daca romanii reprezinta de departe cel mai numeros grup dintre cele 3 care domina zona, fiind urmati de germani si sarbi.

Din populatia de 1.582.133 de locuitori,
– 592.049 sunt romani (37,42%),
– 387.545 sunt germani (24,5%),
– 284.329 sunt sarbi (17,97%),
– 242.152 sunt unguri (15,31%).

In provincie mai locuiesc evrei, slovaci, croati, rusi.

Din punct de vedere religios, exista de asemenea o mare diversitate, dar principalele comunitati sunt ortodocsii (855.852, adica 54,1%) si romano-catolicii (591.447, adica 37,38%). Mai sunt si practicanti ai cultelor mozaic, calvinist, luteran, greco-catolic etc.

Harta etnica a Banatului in 1918

Lupta diplomatica de la Paris. Iugoslavii si romanii se cearta ca la usa cortului in fata celor 4 sefi indiferenti ai Marilor Puteri invingatoare

Pe 31 ianuarie 1919, la Paris, in fata Consiliului celor 4 (premierul francez Clemenceau, premierul britanic Lloyd, presedintele american Wilson si premierul italian Orlando), sarbii si romanii isi incep lupta pentru Banat.

Situatia este foarte complicata. Serbia porneste de la un avantaj concret: provincia este ocupata fizic de trupele sale. Romania nu are inca o armata serioasa, pentru ca Tratatul de la Bucuresti, semnat in martie 1918 cu Puterile Centrale, o silise sa-si demobilizeze cea mai mare parte a trupelor.

Oamenii sunt chemati din nou sub arme, dar procesul de reconstituire a diviziilor este foarte dificil. In plus, Romania este deja angrenata militar pe doua fronturi: in Transilvania, unde tensiunea cu trupele maghiare ajunge in pragul conflictului armat, si in Basarabia, unde bolsevicii incearca sa preia puterea.

Foarte curand, se vede ca si duelul diplomatic cu aliatii sarbi este extrem de dificil. Clemenceau, Lloyd, Wilson si Orlando au alte probleme, mult mai mari si mai complicate, decat litigiul romano-sarb. Cei patru sefi ai marilor puteri invingatoare nu sunt nici prea interesati, nici foarte in tema cu ce se petrece in estul Europei.

In special premierul britanic Lloyd vadeste o ignoranta nepasatoare socanta pentru trimisii popoarelor din Est. Pe parcursul anului 1919, el ii va surprinde adesea pe interlocutori cu lipsa de informatii despre regiunea a carei soarta urmeaza s-o hotarasca. La un moment dat, s-a constatat ca Lloyd stia despre slovaci ca ar fi niste triburi, iar despre orasul ucrainean Harkov credea ca ar fi un general rus.

In fata acestui juriu aproape indiferent, intre premierul roman Ionel Bratianu si delegatii iugoslavi Milenco Vesnici (sarb) si Ante Trumbic (croat) incepe o cearta ca la usa cortului, asa cum doar balcanicii pot sa-si imagineze.

In scurt timp, Clemenceau, Lloyd, Wilson si Orlando descopera cu stupefactie ca, desi romanul si iugoslavii vorbeau despre aceleasi evenimente, fiecare avea propria sa varianta a istoriei.

Pledoaria lui Bratianu se desfasoara pe un front larg. El le reaminteste celor 4 din fata sa ca Romaniei i se promisese Banatul in clauzele secrete ale tratatului semnat in august 1916, la Bucuresti, si in baza caruia tara intrase in razboi. Presedintele american, nervos, respinge insa acest argument spunand ca Statele Unite nu iau in seama niciun acord secret de impartire a unor teritorii. Romanul insista si trece in spectrul retoricii wilsoniene si arata ca romanii trebuie sa fie stransi intr-o singura tara. Invoca etnologia, istoria, geografia, include pe lista si recursul la sentimente, amintind sacrificiile enorme ale Romaniei in timpul razboiului.

Vesnici si Trumbic raspund ca ei au cereri rezonabile, nu vor decat partea de Vest a Banatului.

Apoi, disputa degenereaza in ironii taioase, argumente patetice si reprosuri voalate.

Bratianu sugereaza discret ca sarbii fusesera la un moment dat, inaintea razboiului, tentati sa intre in alianta cu Austro-Ungaria. Iugoslavii le reproseaza insa romanilor acelasi lucru (ambele tabere au dreptate).

Vesnici si Trumbic sustin ca inca din Evul Mediu partea vestica a Banatului apartinuse Serbiei. „Banatul este al Serbiei la fel cum Ile-de-France apartine Frantei, iar Toscana Italiei“, supraliciteaza cei doi, care apoi pretind nici mai mult, nici mai putin decat ca Banatul fusese leaganul Renasterii sarbe si ca acolo s-ar fi nascut nationalismul acestui popor. Cand era nevoita sa se retraga din calea vrajmasilor, familia regala sarba se refugia in Banat, peroreaza Vesnici.

Bratianu nu scapa ocazia si-l taxeaza ironic, povestindu-le celor 4 din juriu ca, din cauza faptului ca sarbii schimbau des taberele in Evul Mediu, conducatorii acestei tari au fugit adesea chiar pe pamantul tarilor romane, dar asta nu poate fi un motiv ca Serbia sa revendice si Romania.

Aceasta polemica ii lasa pe sefii celor patru mari puteri cu gura cascata. Americanul Wilson observa ulterior ca balcanicii „nu descriau niciodata la fel evenimentele istorice si intotdeauna aparea ceva ce nu era deloc clar“.

Ministrul de Externe britanic Balfour, care aproape atipise, s-a trezit la un moment dat sa intrebe: existau cifre care sa arate componenta etnica a Banatului?

Iugoslavii raspund ca da, Vestul provinciei este preponderent sarba. In plus, toate manastirile si celelalte asezaminte religioase din tot Banatul sunt sarbesti.

Bratianu contracareaza: romanii sunt cei mai multi daca socotesti Banatul in ansamblul sau, si n-ar exista motive sa fie calculat altfel. In ce priveste popii si calugarii, toata lumea stie ca sarbii sunt, ca toti slavii, foarte religiosi, deci nu are nicio relevanta ca tot clerul este sarb. In plus, inteapa Bratianu, sarbii n-ar fi capabili sa administreze minoritati etnice asa numeroase precum germanii si maghiarii.

Culisele. Romanii sunt divizati, Take Ionescu e de acord sa cedeze partea de vest a Banatului, Ionel Bratianu vrea tot

In paralel, nu lipsesc nici manevrele din spatele disputelor oficiale. Take Ionescu, rivalul lui Bratianu, personaj alunecos si foarte bine pregatit (facuse Dreptul la Sorbona), prezinta o alta pozitie a Romaniei, ingreunand misiunea premierului de la Bucuresti. Inainte de venirea lui Bratianu la Paris, Take Ionescu le spune celor de acolo ca n-are nicio problema sa cedeze o parte din Banat.

In octombrie 1918, inainte ca razboiul sa se incheie, Take Ionescu chiar semnase un acord cu sarbii, prin care accepta in numele Romaniei ca partea de Vest a Banatului sa le fie cedata acestora.

Bratianu pune ca Take Ionescu sa fie desfiintat de presa in tara, sub acuzatia ca ar fi tradat interesele Romaniei, si il exclude din delegatia oficiala de la Conferinta de Pace.

Razboiul din culise se duce si in presa pariziana. La 21 ianuarie 1919, Victor Antonescu, trimis extraordinar al guvernului Romaniei la Paris, ii scrie lui Ionel Bratianu: „Ministrul Vesnici mi-a vorbit despre chestiunea Banatului pe un ton de o violenta nemaiintalnita, spunandu-mi ca, de cand ma aflu la Paris, in presa franceza se desfasoara o campanie foarte activa pe tema Banatului, care submineaza interesele cele mai sacre ale Serbiei, ca eu, in calitate de colaborator al lui Bratianu, trebuie sa reflectez asupra ideilor sale, pentru ca nu sunt un simplu functionar si nici un diplomat de cariera, ca Serbia nu se va supune niciodata deciziilor Congresului in aceasta privinta si ca el are mijloacele de a-si impune vointa tuturor. Chestiunea Banatului este o inventie romaneasca impotriva Serbiei”.

La un moment dat, in 1919, la Paris soseste si regina Maria a Romaniei, implicarea entuziasta a acesteia fiind insa doar in parte apreciata de liderii marilor puteri. Cand presedintele american e nevoit s-o astepte o jumatate de ora la o intalnire, apropiatii acestuia se tem ca Wilson sa nu comita un gest necugetat. Amestecul exuberantei regine in probleme de politica, total neobisnuit pentru moravurile vremii, este de asemenea privit cu indignare.

La un moment dat, romanii mai comit o prostie, negociind cu bulgarii o intelegere: se arata dispusi sa le retrocedeze acestora Cadrilaterul, daca vor primi sustinere pentru a obtine intregul Banat. Aceasta manevra nu reuseste. In schimb, cei de la Paris descopera ca romanii ar fi totusi dispusi sa negocieze unele concesii, ceea ce inseamna o slabiciune.

In final, Consiliul celor 4 decide foarte aproape de ce negociase Take Ionescu in octombrie 1918, acordand cea mai mare parte a Banatului Romaniei, iar ce trece de fluviul Dunarea – Serbiei.

Intrarea trupelor romane in Timisoara, la 3 august 1919

La locul faptei. Sarbii patrund in forta in provincie si fac ravagii. Berthelot: „Au fost lasati sa ocupe Banatul, sa brutalizeze, sa jefuiasca, sa-i bagela inchisoare pe locuitorii romani“

In timp ce, la Paris, romanii si sarbii isi pledeaza cauza si trag sforile in culise, pe teren evenimentele iau o turnura urata. Sarbii se poarta ca niste trupe de ocupatie si nu ca niste eliberatori care au venit sa mentina ordinea. Locuitorilor linistitei provincii, armata sarba le aminteste de povestile ramase de la strabunici despre bandele de turci din urma cu 200 de ani. De atunci nu se mai pomenisera asemenea haimanale puse pe jaf, betie si crima pe acele meleaguri.

Vestile sosite din Banat trezesc o mare indignare la Bucuresti. Bine informat de militarii francezi care insotesc armata sarba care a ocupat provincia, generalul Henri Berthelot trimite pe 9 ianuarie 1919 o telegrama cifrata catre Ministerul de Razboi de la Paris, in care avertizeaza: „In Banat, facandu-se tabula rasa in ceea ce priveste tratatul sau din 1916 (4/17 august – n. red.) intre Romania, Franta si Anglia, sarbii au fost lasati sa ocupe Banatul, sa brutalizeze, sa jefuiasca, sa-i bage la inchisoare pe locuitorii romani si sa-i impiedice sa-si manifeste dorinta de unire cu Romania”.

Sunt luni teribile, in care trupele sarbe pactizeaza cu fosta administratie maghiara impotriva romanilor. Acestia din urma, agresati si terorizati, pun mana pe arme. Incep crimele si represaliile. La fata locului, sunt foarte multi cei care nutresc convingerea ca fostii aliati vor ajunge la razboi.

Pe 18 iunie 1919, contele Saint-Aulaire, ministrul francez in Romania, trimite o telegrama catre Ministerul Afacerilor Externe de la Paris, in care explica situatia foarte tensionata din Aradul ocupat de trupele franceze si cele sarbesti: „Ministrul Frantei in Romania catre Excelenta Sa, Ministrul Afacerilor Externe. Serviciul nostru de informatii mi-a trimis o informare privind situatia delicata de la Arad, a carei copie Excelenta Voastra o veti gasi atasata. Este evident ca aceasta situatie, care se datoreaza mai degraba circumstantelor decat persoanelor, este o sursa constanta de incidente regretabile. (…)
Generalul de Tournadre a dat o proclamatie catre «functionarii de stat» din orasul Arad, invitandu-i sa-si pazeasca functiile si sa nu respecte decat ordinele emanate de la Comandamentul francez, singurul care are dreptul sa ia dispozitii in aceasta privinta.

Proclamatia (scrisa de mana) a fost afisata in mai multe puncte din oras. Cea de la Cafeneaua Centrala a fost rupta de o mana necunoscuta, se presupune ca era un capitan roman.

In cercurile romanesti, proclamatia a starnit o mare valva, mai ales din cauza expresiei «functionari de stat», care a fost considerata o sfidare a vointei nationale. Acest gest i-a impresionat pe romani cu atat mai mult cu cat ii dezavua si le contesta drepturile asupra orasului.

Aceasta proclamatie le-a permis oficialilor maghiari sa isi accentueze pozitia si le-a confirmat decizia de a nu depune juramantul, tocmai cand erau pe punctul de a ceda. In plus, nu se putea pune problema colectarii de taxe. Faptul ca generalul francez a continuat sa traiasca cu vaduva Goldschmidt a dezorientat complet cercurile romanesti.

Aceeasi proclamatie l-a numit prefect al orasului pe fostul sef de politie Gruen Nandor, un maghiar sovinist”.

Marturiile. „Brutalitati peste tot. Armata sarba colaboreaza cu fortele antiunioniste, vechea administratie maghiara mai ales. Garzile nationale sunt dizolvate, ofiterii romani arestati“

Studiul realizat in 1934 de istoricul si publicistul banatean Nicolae Iliesiu (deputat si senator in Parlamentul Romaniei din perioada interbelica) pe tema perioadei de ocupatie sarbesti este unul dintre putinele documente elocvente care ne-au ramas.

Cercetatoarea Carmen Albert, de la Muzeul Banatului Montan, a realizat in 2011 un articol intitulat „Ocupatia sarba din Banat in memorialistica banateana“ unde citeaza din rezultatele studiului facut de Iliesiu in 1934. Acesta a trimis la primariile, scolile si parohiile din provincie un formular cu intreaba concret: „Ocupatiunea sarbeasca de cand si pana cand a tinut? Cum s-au purtat sarbii in comuna? (Batai, rechizitii, brutalitati, internari, deportari etc)”.

Raspunsurile primite permit un tablou „la firul ierbii“ detaliat, cu multe intamplari care n-au razbatut la vremea respectiva catre autoritatile de la Bucuresti, catre presa sau catre ofiterii francezi.

Aflam din raspunsurile de la formular ca sarbii au fost intampinati initial cu mare bucurie. Banatul era in acel moment o zona linistita, unde nu mai existau violente si aparusera deja noi autoritati care functionau, precum si o militie care mentinea ordinea.

„Suspiciunile s-au nascut imediat cand s-a observat comportamentul duplicitar al sarbilor. Brutalitatile s-au petrecut aproape peste tot. Sunt doar exceptii cazurile in care ele nu au fost semnalate. Pe deasupra armata sarba colabora cu fortele antiunioniste, vechea administratie maghiara mai ales. Aceste duplicitati erau reale, dar nu peste tot, pentru ca armata sarba – potrivit prevederilor armistitiului – trebuia sa permita functionarea administratiei maghiare, numai ca ea fusese alungata deja de romani si era privita ca reprezentand stapanirea de pana atunci.

Reaparitia – nu peste tot – a jandarmilor maghiari urati de populatie a produs neliniste si mare nemultumire. Foarte curand ofiterii romani intorsi de pe front au inteles cum stau lucrurile si au inceput sa se refugieze in Transilvania, unde se constituiau unitati romanesti. Cei mai multi considerau ca va urma un conflict militar cu Serbia si era nevoie de ei. Este ultimul val al voluntarilor care nu se mai petrece in Italia, in Rusia, Franta sau Siberia, ci chiar in spatiul romanesc si a fost determinat de ocupatia sarba.“, scrie Carmen Albert in articolul sau.

„Bataile erau frecvente. Sunt zeci si zeci de localitati in care s-au petrecut astfel de batai administrate de soldatii sarbi. Chiar si preotii sau invatatorii erau pedepsiti in acest fel umilitor“

Soldatii puteau sa descalte sau sa dezbrace pe oricine fara sa dea socoteala

Locotenentii Ioan Babeu, din Oravita, si Grigore Mihaiutiu, din Bozovici, relateaza in memoriile lor cum sarbii au desfiintat garzile pe care ei le constituisera si au inceput sa aresteze ofiterii romani. Singura zona din Banat unde sarbii nu s-au purtat atat de brutal a fost in est, pe linia de contact Faget-Lugoj-Caransebes-Orsova cu trupele romane din Regatul Romaniei. Temandu-se de un conflict militar, ocupantii Banatului au lasat-o mai moale acolo, permitandu-le romanilor sa-si pastreze militiile si consiliile formate.

Sarbii starneau repulsie, neincredere si dispret. Carmen Albert: „Armata aceasta parea localnicilor mai degraba o hoarda orientala care se comporta potrivit unor moravuri medievale. Se instalau intr-un teritoriu si consumau toate rezervele populatiei, iar la retragere jefuiau tot ce puteau, haine, alimente si bani.

Disciplina era slaba. Ofiterii se comportau ca niste stapani deplini intr-un teritoriu, asemenea unor sefi de banda sau unor capetenii orientale. Chiar ofiteri de rang inferior puteau sa faca orice, sa ordone arestarea oricui, orice confiscare, chiar si incendierea unui sat.

Bataile erau frecvente. Sunt zeci si zeci de localitati in care s-au petrecut astfel de batai administrate de soldatii sarbi. Chiar si preotii sau invatatorii erau pedepsiti in acest fel umilitor.

Soldatii puteau sa descalte sau sa dezbrace pe oricine fara sa dea socoteala sau beti, sa traga cu pistoalele in vant toata noaptea si comandantii nu se sesizau. De obicei, soldati si ofiteri deopotriva – spun raspunsurile la chestionar – umblau beti. Intr-un cuvant, localnicii ii socoteau veniti dintr-un spatiu retardat, extraeuropean, balcanic.

Soldatii acestia veniti din tinuturile de la sud de Dunare savarseau lucruri de neimaginat chiar si la capatul unui razboi mondial”.

Ruptura totala s-a produs cand sarbii au trecut la reprimarea brutala a delegatilor romani care plecau la Adunarea Nationala de la Alba Iulia. Dupa atrocitatile de la Vermes, unde sarbii au torturat localnicii si violat o fata, romanii au inceput razboiul de gherila

Relatiile deja tensionate intre sarbi si romani s-au rupt definitiv in Banat inaintea Adunarii de la Alba Iulia. Trupele sarbe au incercat sa-i impiedice prin orice mijloace pe romani sa participe la marele eveniment.

Este dincolo de orice dubiu ca ordinele au venit de la cel mai inalt nivel, pentru ca armata sarba – altfel extrem de indisciplinata – a actionat de data asta cu mare brutalitate, dar dupa un plan evident. S-au organizat patrule prin localitati, in gari s-au amplasat detasamente care ii arestau pe toti cei suspecti ca s-ar putea indrepta spre Alba Iulia. Drapelele romanesti au fost interzise. Cei care au reusit, totusi, sa se strecoare si sa participe la Adunarea Nationala de la Alba Iulia au fost asteptati de sarbi la intoarcere, arestati, batuti cumplit si, in unele cazuri, trimisi la inchisoare in Belgrad ori deportati pur si simplu in Albania, la munci grele.

La Racajdia, „sarbii au desfiintat garda imediat dupa sosirea lor in comuna. Iosif Imbri si Ioan Bumbu au fost batuti pana la nesimtire pentru ca s-au exprimat bucuria ca Racajdia va fi anexata Romaniei. Invatatorul Emilian Novacovici e tarat prin diferite inchisori de la Varset si Biserica Alba. Multi cetateni sunt batuti ziua in fata primariei cu cate 25 (de) bete pentru acuze plasmuite“.

Cazul din localitatea Vermes va declansa ostilitatile fatise intre localnicii banateni si sarbi. Atrocitatile din aceasta comuna vor fi punctul de plecare al unui veritabil razboi de gherila al romanilor impotriva sarbilor priviti acum ca niste invadatori.

Citand marturiile celor care au asistat la evenimente, Carmen Albert povesteste: „Un ofiter, Georgevici, in fruntea unui detasament de represalii trimis sa pedepseasca satenii pentru ca distrusesera partial averea comerciantului local, aresteaza si tortureaza salbatic o multime de locuitori, violeaza o tanara. Cutuma se aplica insa imediat: trei tineri il surprind noaptea si-l executa pe loc. Indata un detasament de vreo 200 de soldati inconjura satul, 230 de oameni – toti barbati – sunt legati cu lanturi si tarati pe jos la Timisoara, iar in sat zeci de case sunt incendiate: «Tot in aceasta zi, la ora patru intra in comuna: 200 soldati pedestrasi sarbi inconjura comuna ca nimeni sa nu poata iesi din sat, aduna pe toti barbatii si-i duc la primarie. Batai peste batai. Pavel Dragoescu Iscoane e batut de catre insusi locotenentul Misiei, cu batul, in vazul tuturor. Dupa ce locotenentul si ceilalti gradati isi satisfac pofta diabolica de a se delecta in urletele poporului batut pana la sange, toti barbatii sunt inchisi in doua pivniti clae peste gramada. In pivnite sunt inchisi si preotul si invatatorul Seplecan. Noaptea petrecuta in podrumul groazei va ramane de pomina in istoria comunei. Fiecare se intreba de ce oare e inchis, ce va aduce ziua de maine, ce torturi i se mai pregatesc nenorocitei comune? Dupa miezul noptii s-a inceput «rechizitionarea» imbracamintelor. Soldatii sarbi se napustesc asupra detinutilor, le trag incaltarile bune din picioare lasandu-le in loc pe ale lor (…) Pentru a afla cine ucisese pe ofiterul Georgevici sarbii prind pe tatal unui tanar presupus ucigas, il lega de coada unui cal si-l tarasc pana in satul vecin unde credea ca ar fi ascuns copilul ucigas. Peste 4 zile sunt escortati la Timisoara 230 persoane, toti barbatii pe cari ii prinsesera in comuna. In Timisoara sunt inchisi in cazarma Ferdinand, cazarma fara nici un mobilier, fara paturi, fara lumina. De foc nici vorba desi era luna lui Decemvrie. La cateva zile unii sunt trimisi acasa, altii tinuti mai departe sub un regim tot mai aspru. Acasa la Vermes persecutiile se tin lant. Sarbii aprind casele presupusilor ucigasi, le iau vitele, alimentele, nutretul animalelor…»”.

Tinerii romani intorsi de pe front se organizeaza si la Naidas ataca trupele sarbe. La Goruia are loc o batalie in care fortele armate sarbe care jefuiesc tot in cale sunt infrante de romanii din 4 sate si fugarite pana la Dunare

Descoperim ca sarbii se poarta asa pentru ca sunt ferm convinsi ca Banatul le va ramane lor. Si aplica, in consecinta, aceleasi metode pe care le-au aplicat si in celelalte regiuni intrate in componenta Iugoslaviei.

Numai ca aceste barbarii declanseaza reactiile romanilor. La Naidas se organizeaza un detasament de tineri intorsi de pe front care se inarmeaza si incep sa atace trupele sarbe folosind tactici de gherila. Amploarea acestor actiuni este atat de mare, incat chiar unitati mai puternice ale armatei regulate sarbe sunt blocate. In unele cazuri consemnam unirea tinerilor din multe sate in formatiuni mai mari care dispun uneori chiar si de mitraliere, infrangand armata regulata sarba!

Avem batalia de la Goruia: in retragerea de pe Valea Carasului, subunitatile sarbe incep, ca de obicei, sa fure vite, bani, haine, alimente. La Goruia sunt insa intampinate de romani, care le resping si le alunga pana aproape de actuala frontiera, pe Dunare! In aceasta batalie necunoscuta istoriografiei romanesti au luptat formatiuni constituite ad-hoc din satele Jitini, Ciudanovita, Goruia si Garliste. Evenimentul a fost aflat datorita preotului din Goruia, care a lasat un text de cateva pagini.

Acest tip de documente memorialistice ne dezvaluie ce s-a intamplat, de fapt, acum 100 de ani in Banat, pe timpul ocupatiei „fratilor sarbi“. „Nu s-ar fi stiut de reactiile romanesti care ajung pana la lupta armata, nu s-ar fi stiut nimic despre represaliile de dupa Adunarea de la Alba-Iulia, faptul ca in opinia militarilor sarbi prezenta lor nu era una temporara, ca se impotriveau unirii Banatului cu Romania, ca au inceput falsificarea datelor de stare civila in favoarea sarbilor in satele de vest mai ales, nu s-ar fi cunoscut nici macar numele unor ofiteri care au comandat represalii etc. Nici macar o lista fie si incompleta a celor arestati si intemnitati in Serbia nu am fi avut“, observa Carmen Albert, autoarea articolului „Ocupatia sarba din Banat in memorialistica banateana“.

Incorporati in armata sarba, romanii de pe Valea Timocului i-au ajutat pe ascuns pe banateni, dar le era frica sa vorbeasca romaneste pentru a nu fi depistati de propriii camarazi

Mai descoperim si alte lucruri trecute sub tacere, in general, de istoriografia si de statul roman: teroarea in care erau tinuti de catre sarbi romanii din Valea Timocului. Intre cele aproape 200 de documente din fondul Iliesiu gasim contactul cu subofiteri romani din Valea Timocului inregimentati in armata sarba.

Acestora le este frica sa vorbeasca romaneste, pentru a nu fi descoperiti de ofiteri si de camarazii sarbi. Viata de minoritari in Serbia nu e deloc usoara. Ei ii ajuta totusi pe furis pe localnici, carora li se plang de primitivismul si brutalitatea comandantilor sarbi.

La Garliste, un militar roman din Valea Timocului recrutat in armata sarba il avertizeaza, de pilda, pe preotul localnic ca urmeaza sa fie arestat pentru ca la slujbe nu l-a pomenit pe regele Petar al Serbiei, ci pe regele Ferdinand al Romaniei. „Timocenii anunta intentiile sarbilor – arestarile planuite, avertizeaza cate un suspect sa fuga, se poarta mai bine cu prizonierii etc. Cateodata nu stiu ce atitudine sa ia“, scrie Carmen Albert.

Autoritatile de la Bucuresti, afland despre atrocitatile sarbilor in Banat, au apelat la voluntarii romani banateni pe care i-au infiltrat in teritoriu, ca sa verifice informatiile si sa cerceteze ce se intampla. Sarbii i-au depistat pe unii dintre acestia, i-au arestat, torturat si inchis. Altii au reusit sa-si indeplineasca insa misiunea si au prezentat rapoarte pretioase care au ajuns pe masa aliatilor francezi.

In decembrie 1918, un ofiter intors din Banat intocmeste un raport care confirma imaginea creata de raspunsurile localnicilor in studiul ce va fi facut in 1934 de Iliesiu. Ofiterul relateaza: „(…) Sarbii se poarta ca niste primitivi. Au dus sute de oameni (din Banat – n. red.) in Albania la sosele, au decimat populatia unui sat care a omorat un ofiter pentru rechizitii nesfarsite. Unii ofiteri spun «tu» la toti – invatatori, preoti, avocati – si-i trateaza de sarbi romanizati, scriind Lupovici pe Lupu, etc. Ofiterii francezi nici nu-i saluta la Timisoara. S-a facut o interventie la printul Alexandru (al Serbiei – n. red.). S-a promis evacuarea, dar fara rezultat. Dimpotriva, dupa plecarea lui Berthelot, trupele sarbesti se intaresc pana la Lugoj, la Caransebes, amenintand pe episcopii Miron Cristea si Frentiu, pana la Orsova”.

Romanul Stefan Cicio Pop, pe vremea Austro-Ungariei un puternic aparator al sarbilor intemnitati de autoritatile imperiale la Arad, in timpul razboiului, remarca acum marea prietenie aparuta intre sarbi si unguri. Pop sugereaza – asa cum o vor face foarte multi, de altfel – ca la mijloc este interesul comun de a-i controla pe romani: „Deunazi au benchetuit la sampanie cu ungurii si au inceput sa cante imnul maghiar iar, cand romanii de fata nu s-au sculat, au fost cei dintai care i-au atacat. Pop a trimis comandei sarbesti, el care intampinase trupele regelui Petru, o scrisoare in care li spunea ca in aceasta sampanie ungureasca era sange de al fratilor lor”.

„Sarbii nu ne vedeau cu ochi buni considerandu-se stapanii Banatului, nu vedeau cu ochi buni nici o miscare ce avea tendinte nationale. O reprimau indata si inca cu brutalitate. Numerosi fruntasi din unele sate au fost ridicati de la vetrele lor si trimisi intre baionete la Belgrad“

Toate textele care ne-au ramas de la personalitatile implicate in evenimente si de la ofiterii de legatura mentioneaza comportamentul ostil al ofiterilor sarbi fata de cei romani. „Erau momente in care tensiunea era atat de mare, incat un conflict deschis nu parea nimanui imposibil. Generalul francez Pruneau il intreaba direct pe Oancea, ce va face armata romana daca sarbii nu vor mai abandona Banatul. Raspunsul a fost unul diplomatic. De fapt n-a fost un raspuns“, scrie Carmen Albert.

Pedagogul Pavel Jumanca, ulterior politician in Romania interbelica, relateaza ce a gasit in Caransebesul natal, cand s-a intors: “(…) A venit insa dinspre apus armata sarbeasca, o mica unitate militara sub conducerea unui locotenent a ocupat orasul si a luat in mainile sale toate trebile administrative ale orasului si regiunii intregi. Garda Nationala a fost desfiintata, armele au fost predate – care au fost! – cei mai multi le-au ascuns pentru orice eventualitate ce putea sa se iveasca. Sarbii nu ne vedeau cu ochi buni considerandu-se stapanii Banatului, nu vedeau cu ochi buni nici o miscare ce avea tendinte nationale. O reprimau indata si inca cu brutalitate. Numerosi fruntasi din unele sate au fost ridicati de la vetrele lor si trimisi intre baionete la Belgrad. In Caransebes nu au fost arestari, conducatorii de aici au cautat sa impuna liniste si au fost ascultati. Consiliul National a ramas in functiune. Lucra insa de acord si sub ordinele trupelor de ocupatie. Comandantul detasamentului de la Caransebes era ridicat din soldat de rand la gradul de locotenent. Om fara cultura avea cateodata porniri brutale si salbatice. Erau insa parate la timp. Consiliul National avea fonduri bogate, jertfea mult si-i plateau sarbului multe chefuri si petreceri si-i mai arendau si sume de bani si se intelegeau in felul acesta, toate autoritatile… Alaturi de comandantul locotenent se gasea un sublocotenent care vorbea perfect romaneste. Dansul insa nu voia, mai bine zis, nu cuteza s-o spuna. De buna seama a fost roman. O spunea aceasta si fi rea si originea locului de unde era. Soldatii sarbi nu faceau nici un rau cu intentie. Umblau insa mereu in stare de betie, trageau focuri de arme pe tot locul si ziua si noaptea“.

Epilog: sarbii s-au retras in vara lui 1919, dar au lasat in urma lor o amintire de nesters

Pana la urma, in vara lui 1919, dupa acordurile de la Paris, conflictul s-a incheiat. Sarbii s-au retras fara tragere de inima, jefuind tot in cale. Frontiera a fost fixata acolo unde se afla si azi.

Epilogul acestei povesti i-l lasam cercetatoarei banatene Carmen Albert: „A ramas insa multa vreme extrem de vie imaginea unei armate orientale asemanatoare doar cu cetele otomane alungate din aceste parti, cu exact doua sute de ani mai inainte, totusi o imagine destul de nuantata. Daca unii impartaseau convingerea ca, de fapt, sarbii in tot ceea ce faceau urmareau anexarea in intregime a provinciei, altii nu vedeau in aceasta armata decat niste grupuri inarmate si indisciplinate si ca, de fapt, adeseori nu era nimic mai mult in actiunile lor decat rezultatul acestei indiscipline, nimic intentionat“.